Un hram al minunilor in judetul Covasna

Manastirea Marcus
- Cum s-a implinit prorocirea parintelui Arsenie Boca -

In unele zile toride de vara, deasupra satului covasnean Marcus, prin

padurile dese ale Clabucetelor Intorsurii, poti vedea stralucirea unei turle
de biserica. O sclipire fugara, iluzorie, ivindu-se printre ramuri ca un
semnal de avertisment. Putini dintre cei care urca dinspre Brasov spre
tinuturile secuiesti din Ardeal isi inchipuie ca acolo sus, in acel luminis de
padure, se afla unicul asezamant monahal ortodox din intreg judetul
Covasna: Manastirea "Acoperamantul Maicii Domnului". Lacas de maici,
povestea zidirii lui are un sambure de miracol, care atrage pe panta
muntelui multime de oameni de toate etniile si credintele. Urcam si noi.
Asemenea unui sal, padurea cuprinde pe dupa umeri cladirile manastirii,
lasand numai in fata un orizont intins si adanc, cu marginile albite de ceata, pe care se pot vedea
deopotriva Brasovul si Sfantu Gheorghe, pierdute ca niste insule in latifundiile campiei...

Poiana cu maici

In poiana din varful dealului se munceste. Munci istovitoare, dure,

nefemeiesti. In ciuda arsitei cumplite, maicile isi poarta straiele negre,
pasloase si capetele imbrobodite, neindraznind macar sa-si ridice ochii de la
ascultarile lor. Sora Maria curata cartofi. De cateva ceasuri, sade pe lavita
aceea lunga, in plin soare, si continua sa taie cu rabdare, alintand in palme,
unul cate unul, tuberculii galbeni si uzi. Undeva, mai in spate, dupa cladirea
care adaposteste chiliile, deslusim silueta firava a unei alte maici - sora
Dumitra - lovind cu sapaliga intr-un petec de ogor. Sora Marinela e cea mai
tanara. Ingenuncheata in fata unui butuc grosolan, copila invarte cu putere
somoioage mari de calti, pe care apoi le marunteste cu un topor,
preschimbandu-le intr-o tesatura moale, pufoasa, din care se va face
tencuiala frescelor. Biserica e numai pe jumatate pictata. Cocotat pe schele
pana aproape de turla din stanga intrarii, un pictor tanar, cu barba lunga si blonda, desavarseste cu
mangaieri de pensula aureola unui sfant. Nimic nu il tulbura. Ucenic al parintelui Sofian Boghiu de la
Antim, iconarul Ovidiu Preotescu lucreaza cu post, tacere si rugaciune, fara sa manance nimic dupa
ceasurile vecerniei. Si parca toti vietuitorii acestei micute manastiri sunt intr-un gand. Nici un pas nu e
pus intamplator pe pamant, nici o vorba nu e de prisos, simti cu adevarat ca cei din poiana sunt
insufletiti de o coplesitoare misiune. Singura care vorbeste e maica stareta Serafima. Alearga printre
ei si le da indicatii raspicate, cateodata pe un ton rastit, ca te si miri cum de muncitorii aceia
corpolenti, barbati fara frica lui Dumnezeu, asculta rusinati, fara sa carteasca, de aceasta fetita
plapanda, pe care chiar si rasa monahala cade nefiresc de matur. Desi are 33 de ani (din care zece
ani de staretie si saisprezece de manastire), maica Serafima Comsa arata ca o copila. E surprinzator
s-o auzi vorbind ca un sef cu experienta, care s-a deprins cu muncile fizice, cu subtilitatile socotelilor
si, mai ales, cu nestatornicia oamenilor pe care ii conduce. Alaturi de ea il gasesti intotdeauna pe
parintele Nil, duhovnicul maicilor si povatuitorul intregului sat. E induiosator sa-i vezi impreuna. El, un
batran inalt si slab, cu pletele si barba cernite, rascolite de vant, mereu surazator si gata sa te asculte,
molipsind pe oricine de voie buna si seninatate. Ea, abia ajungandu-i pana la umeri, energica,
hotarata, dinamica. Unul cu fruntea priponita in cer, celalalt - cu picioarele bine infipte in pamant, cei
doi se intregesc fericit. Mai degraba decat bunic si nepoata, ai putea spune ca sunt frati. Doi frati fara
varsta, ce nu se pot desparti niciodata, care isi dau nadejde unul altuia si laolalta par atat de puternici,
ca nici o ispita sau greutate n-ar putea sa le stea in cale.
 Misionar in propria tara

Parintele Nil tocmai se desparte de o familie de maghiari,

care venise la spovedanie. Barbatul este Tibi, femeia - Eva. Il
strang amandoi in brate, il saruta si ii multumesc. Preaplin de
fericire, parintele alearga spre noi ca un copil, intampinandu-ne cu
gesturi largi, elegante: "Astea sunt, domnilor reporteri, bucurii
nepamantene, curate, inaltatoare, duhovnicesti! Asemenea
prietenii ar trebui sa fie mai presus de toate zazaniile etnice.
Politica, politica ne invrajbeste, dragii mei". Ne pofteste in chilie si,
dupa cateva prezentari, isi reia gandul: "Desi se zice despre manastirea noastra c-ar fi <<un cui in
coasta ungurimii protestante>>, au inceput sa vina la noi foarte multi maghiari reformati, vazand ca
problemele lor isi afla rezolvarea prin biserica. Cei mai multi pelerini imi spun asa: <<Parinte, nici n-
am ajuns bine acasa plecand de aici, si am constatat ca parca nu mai sunt eu, sunt altcineva, m-am
schimbat pe de-a-ntregul. Am constatat ca parca nu mai sunt singur, parca e cu mine cineva nevazut,
care sta in dreapta mea si ma ocroteste. Ce se intampla in poiana asta? E ceva atat de placut, care
ma indeamna sa revin iarasi si iarasi, mereu...>>. Oh, Doamne, daca ar sti oamenii cat de mare este
paguba sa treci nepasator pe langa o biserica, ar incerca, cu orice sacrificii, macar duminica sa vina
la liturghie. Daca ar sti ei cat ajutor pot primi doar pasindu-i pragul, doar lasandu-se patrunsi de
atmosfera dinauntru, doar ascultand cantarea preotului... Omul pleaca din biserica imbogatit; acasa
imparte cu cei dragi aceste bogatii si abia asteapta sa vina duminica urmatoare, ca sa se incarce din
nou de energia dumnezeiasca. Asta incercam noi sa le spunem oamenilor: o manastire e altceva
decat o biserica, veniti macar sa vedeti cum este. Ceea ce, in tinuturile acestea, de alt cult, e foarte
greu. Si e trist, fiindca am ajuns sa facem misionarism in propria noastra tara. Doar maica stareta stie
cate greutati, cate umilinte a indurat din partea autoritatilor pentru fiecare caramida din zidurile astea.
De mult era nevoie de o manastire aici, dar se vede ca abia acum zece ani, in 1991, s-a implinit
vremea. Eu cred ca Dumnezeu a adus-o pe maicuta noastra stareta in locul acesta si ca nimeni
altcineva in afara de ea n-ar fi izbandit. Multi se intreaba - si mai ales femeile - cum poate exista o
stareta atat de tanara? Si eu le raspund: <<Dumnezeu nu da
intelepciunea dupa varsta, ci dupa inima noastra. Dumnezeu ne alege,
nimeni nu se alege singur>>. A fost aleasa. Si, Doamne, cat a patimit...
Uneori, oamenii au crezut-o nebuna. A trait aici singura, in bordeie sub
pamant, mergea iarna prin nameti, din casa in casa, cerand ajutor, cara
in spinare saci de ciment, a trudit ca un salahor, a fost batjocorita chiar
si de preoti, care se temeau sa nu-si piarda parohiile. Putini oameni pot
fi atat de tari ca sa razbeasca prin asemenea cumpene".
Pe buna dreptate se poate spune ca Manastirea Marcus s-a
nascut din palmele acestei maici tinere. Ascultand-o, iti dai seama cat
de multa putere iti poate da un vis insuflat de Dumnezeu. Si-a pus in gand sa faca o manastire chiar
acolo, unde era mai greu, si a reusit. Mai mult, vazand manastirea terminata, maicuta si-a respectat
de fapt un juramant. Unul foarte vechi, facut inaintasilor din neamul sau, care au murit sperand ca in
poiana aceasta va fi, odata si odata, o casa inchinata lui Dumnezeu. De la nastere si pana astazi,
viata ei a curs intr-o singura directie, asemeni raurilor acelora line, hotarate, netulburate la suprafata,
dar care, in adancuri, sunt rascolite de incredibile framantari.
 Lepadarea de lume

"M-am nascut in Teliu, un sat din apropiere, chiar la poalele muntelui.

Am fost un copil zburdalnic, normal, fara vreo inclinare aparte catre religie.
Parintii mei m-au dus foarte rar la biserica. Abia daca stiam sa ma rog.
Dorinta de a ma calugari m-a lovit ca un fulger. M-am trezit, pur si simplu, cu
gandul acesta care ardea, pe care simteam ca trebuie sa-l implinesc. Am
plecat de acasa fara sa spun nimic, fara sa stie parintii, tocmai in Baragan, la
Manastirea Clocociov. Dupa trei luni, m-am intors acasa ca sa le spun ca voi
ramane in manastire pentru totdeauna. Nu stiu cum sa va spun, cand am
pasit in biserica aceea, cand l-am vazut pe parintele Visarion slujind in altar,
mi-am spus ca acolo mi-e locul. Bineinteles, toata lumea a crezut ca mi-am
pierdut mintile. Eu pe atunci aveam foarte multi prieteni, eram vorbareata,
prietenoasa, nimeni nu ma vedea vreodata mahnita. Cand le-am spus de
manastire au inceput sa rada, credeau ca glumesc. N-am glumit: dupa doua luni, am plecat definitiv si
pana azi nu mi-a parut rau o secunda ca am renuntat la viata lumeasca. Parintii mei au fost foarte
suparati, n-au vrut sub nici o forma sa ma lase sa plec. Tatal meu a refuzat sa ma vada trei ani de
zile, ma mir ca nu m-a pus sub urmarirea politiei. Odata, a venit mama si, cand a vazut ce mult se
trudeste acolo, mi-a spus: <<Ligia, cum poti sa stai aici, ai sa te distrugi, vino acasa...>>. Intr-adevar,
a fost destul de greu la inceput, ca eram prea firava si nu stiam nimic despre manastire, se muncea
foarte mult. Tin minte ca prima ascultare pe care am primit-o la intrarea in manastire a fost la
bucatarie. Timp de doua saptamani am stat acolo in picioare, de la cinci dimineata pana la
unsprezece noaptea, fara sa vorbesc cu nimeni; eu, care la mama acasa nici vasele nu le spalam, nu
faceam nimic, eram alintata familiei care trebuia sa dea la facultate. Dar am simtit chemarea aceea
puternica si n-a mai contat. Puteau sa ma puna la porci, la sapa, la ranit gunoiul pe camp, ca eu tot
eram fericita... In rastimpul acela, cred ca am facut toate muncile pe care le poate face un barbat. La
Clocociov era santier, caram cu bratele piatra de rau pentru constructie si nu s-a terminat bine
manastirea, cand am fost trimisa la Brancoveni (tot in judetul Olt), unde ma asteptau un alt santier si
alte ascultari la fel de grele. Asa ca primii sase ani de calugarie au insemnat pentru mine mai multa
munca si pocainta decat rugaciune si meditatie. Si iata c-a venit primavara anului 1991. Afland ca
sunt de la Marcus, din Ardeal, cateva surori de la Brancoveni m-au intrebat daca n-as vrea sa
mergem sa infiintam acolo o manastire. Stiau ca prin padurile noastre sihastrise candva parintele
Arsenie Boca, marele duhovnic al Transilvaniei.

Strabunica Ana si bunica Suzana

"Iertata-mi fie comparatia, am ajuns la Marcus precum Sfantul Apostol

Toma la inmormantarea Maicii Domnului: pe nori. M-am trezit in poiana asta si
ma tot intrebam ce caut eu aici. Parca fusesem adusa de cineva fara voia mea,
caci eu nu voiam sa parasesc Brancoveniul, devenisem foarte legata de
manastire si de maicile de acolo. Dar Preasfintitul Serafim de la Sibiu mi-a dat
ascultare sa raman si m-a sfintit ca maica, direct monahie. Si atunci s-a
intamplat o minune (a cata, oare, in viata mea?). De la niste localnici care
veneau sus, la noi, sa se roage, am aflat ca locul acela, pe care visam sa inalt
manastirea, ii apartinuse... bunicii mele, care, la randul ei, inaltase o manastire
in urma cu 50 de ani. Iar mai de mult, una din strabunicile mele sihastrise prin
padurile acelea, cautandu-L pe Dumnezeu.

Va spun cu mana pe inima ca n-am stiut niciodata ca aici a fost o veche vatra
duhovniceasca si, mai ales, ca pe la inceputul secolului, strabunica din partea
mamei s-a nevoit vreme de douazeci de ani prin padurile de aici. Stiam doar ca a murit intr-o zi de
vineri si ca in acea zi, pana in clipa mortii, a citit toata Psaltirea, fila cu fila. A inchis cartea si s-a dus la
Domnul. Strabunica mea se numea Ana. Nici de bunica din partea tatalui n-am stiut ca se nevoise aici
ca monahie, desi am crescut in casa cu ea. De frica, poate, de teama comunistilor, nu mi-a spus
nimeni nimic. Pe bunica o chema Suzana Comsa si in anul 1950 a ridicat de una singura, tot in locul
acesta, o manastire intreaga - biserica, cateva chilii si un mic paraclis - pe care au distrus-o comunistii
in 1973. Nici astazi nu-mi dau seama cum am putut trai atata vreme langa dansa fara sa-mi dau
seama ca era in secret stareta de manastire. Ca si strabunica, era atat de modesta si smerita, incat
nu si-a povestit nimanui viata, suferintele prin care a trecut si toate cate le-a patimit pentru Hristos. Nu
a spus nimanui ca a fost inchisa, internata cu sila in spitale de nebuni, cat au batut-o, cum au
amenintat-o cu moartea daca nu va parasi bisericuta din poiana - toate acestea le-am aflat foarte
tarziu, de la oamenii satului, atunci cand m-am reintors la Marcus, in 1991.
Imi amintesc insa camera bunicii mele, asa cum era in copilarie. O odaie varuita in alb, cu
peretii intesati de icoane, ca o chilie calugareasca. Pe o masa, langa geam, avea o cruce mare, plina
de beculete, care luminau tot timpul. Bunica se trezea la miezul noptii, iar eu o pandeam din varful
patului, ma apropiam pe furis si ma asezam langa ea. Nu stiam ce face acolo, ce cuvinte sopteste
mereu cu fata ingropata in palme, nu intelegeam de ce cateodata ma prindea in brate si plangea.
Bunica gasise dumbrava aceasta printr-o descoperire dumnezeiasca. Intr-o zi, i-a iesit in cale
Maica Domnului - a vazut-o limpede, buna si trista, inconjurata de lumina - si i-a poruncit sa
construiasca o manastire, aratandu-i chiar si locul unde sa aseze temelia. Aici! Inspaimantata, ea a
plecat degraba spre parintele Arsenie Boca - mare duhovnic si vazator cu duhul - ca sa ii ceara sfatul.
Cand a pasit pentru prima oara in chilia parintelui, acesta i-a spus pe nume, ca si cum ar fi cunoscut-o
de cand lumea: <<Suzana, tu vei face manastirea acolo, dar nu va tine mult. Nu voi mai fi eu atuncea
si nu vei mai trai nici tu, cand cineva din neamul tau o va ridica iarasi si va dainui>>. Cuvintele
acestea - pe care eu le-am auzit mai tarziu de la apropiati ai parintelui si ai bunicii mele - ma
cutremura si astazi. Cum a putut prevesti parintele ca peste cincizeci de ani voi veni eu aici si voi face
manastire? Si de ce tocmai eu, o biata fata nestiutoare? Satenii isi amintesc si azi vremurile cand
parintele Arsenie venea noaptea in poiana aceasta pustie, impreuna cu parintele Ioan de la Recea si
faceau slujba, numai ei doi, in mijlocul padurii. Imi amintesc glasul tunator al parintelui Arsenie:
<<Mai, voi nu aveti idee ce loc este asta! Asta e un loc sfant. Vor canta ingerii din cer aici, caci e
sfintenie mare...>>. O incuraja mereu pe bunica mea, care in vremea aceea traia intr-un bordei
impreuna cu cateva maici. N-aveau voie sa poarte rasa monahala, nu aveau biserica, dar tineau toate
randuielile calugaresti ca si cum aici, in poiana, ar fi fost o manastire adevarata. Impresionati de
aceasta ravna a ei, oamenii s-au urnit s-o ajute. Va spun, desi era comunism, chiar daca nu erau mai
credinciosi, oricum, oamenii erau mai oameni decat astazi, mai putin egoisti si fatarnici. Pe mine,
oamenii nu m-au sprijinit deloc. In "50, cand s-a construit biserica, au venit de peste tot, din toate
satele - romani si maghiari - veneau fiecare cu carutele, carau piatra, zideau temelia, adunau bani, au
sapat o fantana de 70 de metri cu lopata si tarnacopul... Si nimeni n-a cerut vreodata ceva in schimb.
Seara, se strangeau cu totii la rugaciune - era o comunitate puternica, de nezdruncinat - si uneori,
atunci cand cadea intunericul, aparea din nou parintele Arsenie care ii lauda pentru fiecare lucru bine
facut.
Bunica mea a murit in anul 1994, cand noi deja
incepuseram lucrarile la noua manastire. A murit linistita,
increzatoare ca Marcusul va deveni odata asezamant monahal
complet, dupa toate randuielile crestinesti, asa cum a visat ea
dintotdeauna.
S-au implinit astfel si visul ei, si prorocirea parintelui Arsenie.
Aveam 23 de ani si eram stareta peste o poiana goala, la fel ca
bunica mea. Comunistii daramasera biserica pana la radacina,
ramasesera doar chilii darapanate, aici, in dreapta - un biet
paraclis fara acoperis si atat. Si am inceput din nou muncile
acelea cumplite. Fara exagerare, de data asta am pornit <<de la lingura>>. Nu aveam o farfurie, un
cui, o scandura, nimic. Cu mine venisera opt maici, care pana in toamna, la inceputul lui octombrie,
m-au parasit una cate una din cauza conditiilor grele - nu aveam preot, liturghie, duhovnic - si m-au
lasat singura aici, in varful muntelui, toata iarna. N-au inteles ca sa rabde. Atunci mi-am dat seama
cat de usor pot renunta oamenii la lucrurile importante, cat pot fi ei de nestatornici. Iarna aceea a fost
cumplita. O luna, am mancat doar paine uscata, aveam momente cand simteam frica, simteam
puterile rele si tot iadul cum vin spre mine, dar ma rugam mereu si ma inchinam cu semnul Sfintei
Cruci. Erau zapezi mari si eram nevoita sa plec pe jos spre Sfantu Gheorghe - pe atunci nu era drum,
drumul l-am facut noi, mai tarziu; mergeam din casa in casa si aproape imploram ajutorul. Multi au
incercat sa ma compromita, autoritatile judetene au taraganat cinci ani de zile acordarea autorizatiei
de constructie. Cel mai greu era cand constientizam ca sunt la doi pasi de casa, de parintii si fratii
mei. As fi putut oricand sa renunt. Cu toate astea, in cei zece ani de cand sunt aici, nu am dormit nici
o noapte acasa. Si abia acum, dupa atata timp, cand manastirea a inceput sa se puna pe picioare,
parintii au inceput sa ma inteleaga. Au inceput sa-si dea seama ca viata asta a mea n-a fost chiar o
nebunie.

Cand lumanarile se aprind singure

In poiana asta s-au petrecut minuni, adevarate minuni. Asezamantul

nostru are doua hramuri: Sfintii Romani si Acoperamantul Maicii Domnului.
Cand am pus noi hramul Sfintii Romani, in 1991, nici macar nu erau
canonizati, suntem prima si probabil singura manastire din tara cu acest
hram. Cred ca nu intamplator suntem patronati de Sfintii Romani - mai ales ca
traim in plina ungurime - dupa cum nu intamplator am pus hramul
Acoperamantul Maicii Domnului. Dar sa vedeti cum a fost.
Cum v-am spus, nu aveam biserica, ne rugam in cele doua chilii
darapanate, iar Sfanta Duminica si sarbatorile, coboram la biserica din sat.
Reusiseram doar sa turnam fundatia la altarasul de vara din mijlocul poienii.
In ziua hramului, la 1 octombrie 1991, eu a trebuit neaparat sa merg la Sfantu
Gheorghe dupa niste materiale si le-am spus maicilor sa faca Acatistul Maicii
Domnului si toata randuiala hramului dupa cum se cuvine. Nu am plecat eu bine, cand in poiana a
urcat parintele Ioan de la Codlea - un preot deosebit - impreuna cu un grup de monahi. Au facut
Sfanta Liturghie afara, chiar pe temelia altarasului de vara. A fost ceva inaltator... Maicile au iesit
speriate din chilii: nu aveam nimic din ceea ce trebuia pentru o liturghie adevarata, nu aveam sfinte
vase, nimic. Ei bine, cand a iesit parintele cu sfintele daruri, s-au aprins lumanarile singure. Toate
deodata, in plina zi au inceput sa arda. Si, mai spre sfarsit, in timpul Sfintei Jertfe, deasupra intregii
poieni s-a aratat Maica Domnului cu Acoperamantul. Cei prezenti la slujba au vazut-o cat se poate de
limpede, i-au descris imbracamintea, omoforul, braul, chipul, gesturile, totul. Parintele Ioan poate sa
v-o confirme. Eu eram pe drum, dar tot timpul mintea si inima mi-au fost aici, in poiana, m-am gandit
intruna la ce se intampla sus, dar atat de intens, incat eram incapabila sa mai fac altceva. Intamplarea
aceasta a fost pentru mine confirmarea ca locul e binecuvantat de Maica Domnului. A fost prima
Sfanta Liturghie din poiana Marcusului, semnul ca manastirea se afla pe drumul cel bun. De acum,
aveam nevoie de un preot.

"Maica Serafima, de cand te astept..."

Primul nostru duhovnic a fost un preot de mir, Gheorghe Moldovan. Era

foarte batran si bolnav, dar in fiecare duminica, timp de doi ani de zile, a venit
cu autobuzul de la Prejmer, fara sa ceara nici un ban, apoi urca pe jos, prin
padure, de la Marcus. Si acum mi-l aduc aminte cum venea incet, pe carare.
Dupa o liturghie, mi-a spus: <<Maica stareta, cauta-ti pe altcineva duminica
viitoare, ca eu n-o sa pot sluji...>>. Urmatoarea duminica, era in biserica,
mort, ii slujeau prohodul.

Dupa cativa ani, prin 1995, mergand catre Brancoveni intr-o seara de
toamna, am intrat pe la Manastirea Cozia. Eram foarte mahnita, aveam
sufletul tulburat, cred ca a fost perioada cea mai grea a vietii mele. M-am asezat la vecernie undeva,
in capatul bisericii, si ma rugam acolo, singura, sa ma ajute Dumnezeu sa scap de toate greutatile
care incepusera sa-mi intunece judecata. Atunci a venit la mine un calugar tanar care mi-a spus asa:
<<Maica, daca va trebuie preot, mergeti in altar, la parintele Nil...>>. Nu voi uita cuvintele acestea
niciodata. Deodata, am inceput sa plang si am cazut in fata icoanei Maicii Domnului, nestiind cum sa
ii multumesc. Am pornit spre altar, dar ma sfiam sa ma apropii, imi era chiar teama. Si deodata, iese
parintele, cu bratele larg deschise, spunandu-mi pe nume, la fel cum o intampinase odinioara
parintele Arsenie pe bunica mea: <<Maica Serafima, de cand te astept...>>. Era ca o raza de soare,
parca tot corpul lui raspandea in jur lumina si bunatate. Tin minte ca i-am imbratisat picioarele si,
neputandu-ma opri din plans, am inceput sa ii spun tot necazul meu: <<Preacuvioase, am ramas
singura, nu mai sunt maici, toate m-au parasit, nu mai stiu ce sa fac...>>. El a zis doar atat: <<Nu
conteaza. O vom lua de la inceput>>. Si-a facut bocceluta si a venit la noi, asa batran si chinuit cum
era, nu a contat pentru el ca vine la o manastire incepatoare, ca se rupe de la bogatia aceea de
manastire.

Dar, alaturi de el, n-am mai simtit greutatea. Aceea a fost marea cumpana. Apoi, zilele au
inceput sa curga obisnuit, fara chinuri, si abia asteptam ca soarele sa rasara din nou, ca sa ne
bucuram impreuna de Sfanta Liturghie. Eu eram si in paraclis, si la strana, iar dupa aceea mergeam
amandoi la bucatarie, curatam cartofii, pregateam mancarea pentru pelerinii care incepusera sa vina,
pe zi ce trece, din ce in ce mai multi. Fiecare zi impreuna cu el a fost o bucurie extraordinara. Si
pentru toate astea, noi ii suntem datori."

***

Cuvintele se mistuie incet, ca flacara unei lumanari, intre cei patru pereti
ai chiliei calugaresti. Deodata, am simtit ca, pur si simplu, nu mai am putere
sa mai intreb si altceva, ca orice alta intrebare n-ar fi facut decat sa strice
minunata poveste a celor doi frati intru Hristos. Ii am in fata zambitori, fericiti,
increzatori de acum inainte in destinul lor comun.
Cu toate acestea, misiunea lor e departe de a fi incheiata. Viseaza sa
termine pictura si lucrarile din interiorul bisericii, sa faca o clopotnita si un
agheasmatar, apoi sa ridice o alta cladire, mai mare, care sa-si deschida
portile tuturor romanilor insetati de credinta din atat de maghiarizatele tinuturi
ale Covasnei. Dar, mai ales, vor ca pana in toamna sa extinda cladirea
chiliilor (lucrarile sunt incepute de mult) si sa infiinteze acolo un leagan al
copiilor napastuiti de soarta - un asezamant al micilor orfane, numit Asociatia
de Binefacere "Sfanta Iustina" - care aici ar putea primi o educatie religioasa si ar putea fi calauziti pe
drumul cel bun.
Greutatile sunt multe, poate mai multe decat la inceput. Insa in toti acesti ani, cei doi monahi au
dobandit un dar de mare pret, mai important decat toate comorile lumii laolalta: au invatat sa aiba
incredere in minuni. Caci, ce alta decat o mare minune este chiar trupul de piatra al bisericii cu cupole
stralucitoare, inaltata prin chemarea dumnezeiasca a unei fete de saptesprezece ani?

BOGDAN LUPESCU
(Fotografiile autorului)

Cei ce vor sa sprijine financiar Manastirea Marcus pot face depuneri in urmatoarele numere de cont:
2511.1-11.29.1/ROL, deschis la BCR Sfantu Gheorghe (pentru ajutorarea manastirii)
si 2511000015600534, deschis la Banca Jescont Sfantu Gheorghe (pentru Asociatia de Binefacere
"Sfanta Iustina"). Orice mic ajutor este binevenit.