Formula AS > Anul 2004 > Numarul 620 > Spiritualitate

Manastirea "Saraca" - locul reinvierii credintei in

Banat
Bogdan Lupescu
Flori rasarite din sfinti

Nimeni nu pricepe de ce doar aici, in jurul acestei manastiri din plina campie banateana, cresc o sumedenie
de plante medicinale de munte. Chiar si pentru botanisti, faptul a ramas o taina. Locul e inmiresmat ca
pajistile alpine din departarile stravezii. Sunt campuri intregi de ventrilica, cimbrisor, ciubotica-cucului, de
pufulita cu flori mici, plante ce nu cresc altundeva decat in tinuturile inalte. Iar drumurile dinspre Semlacu
Mare sunt marginite de rauri galbene de sunatoare si musetel. Alaiuri de flori tamaduitoare isi dau intalnire la
portile Manastirii "Saraca". Tarani veniti de departe le culeg smerit de sub zidurile albe, seculare. Ei spun ca
ierburile acestea de leac cresc aici fiindca locul intreg este sfant. Calugarii le dau dreptate. Incepand de acum
o mie de ani, de jur imprejur, prin aburii mlastinilor de sub padurile fara capat - astazi taiate pana la ultimul
arbore - au fost mereu numai bordeie de sihastri. Pamanturile acestea sunt ingrasate de moaste de sfinti. De
aceea, oamenii zic ca florile au crescut din trupurile sfintilor...
O legenda spune ca locul ii primeste greu pe calugari. Nenumarati monahi s-au perindat pe aici si foarte
putini au izbutit sa reziste. Multi nou-veniti la Saraca au renuntat dupa numai cateva ore, marturisind ca este
ceva, "o putere", care-i alunga si-i face sa se simta nevrednici. Si n-a fost vorba doar de simpli frati
incepatori, au fost oameni hirotoniti, preoti cu renume. Astfel ca cei cinci vietuitori de astazi sunt cu adevarat
"alesii". Cam asta imi spune protosinghelul Climent Vantu, staretul cel tanar al manastirii, in vreme ce stam
amandoi intre colonadele cele albe ale bisericutei stravechi, la adapostul vanturilor si al ploisoarei de
primavara abia incepute, admirand cu infiorare ramasitele de fresca iesind din zidul de deasupra intrarii,
putinul care a ramas din opera celebrului Andrei Zugravu, unul din cei mai de seama renascentisti adus aici
acum vreo jumatate de mileniu, de insusi Sfantul Nicodim de la Tismana. Calugarul are ochii verzi si curati,
inconjurati de ramele subtiri ale ochelarilor si totusi, nu e nicidecum un monah "intelectual", asa cum pare, ci
un om dintr-o bucata, muntean zdravan la trup si taios in vorbe, coborat de pe plaiurile cele sfinte ale
Moldovei. Din palma sa atarna un saculet cenusiu, plin cu oase de sfinti. Moaste pastrate cu mare lauda, de
sute de ani, in altarul bisericii. Preotul le scoate pe rand si, inainte de a-si cufunda mana in saculetul de panza,
isi face sfanta cruce. Multe din osemintele acelea sunt ale unor necunoscuti. Anahoreti care au trait aici si
care, dupa moarte, n-au contenit sa fie pretuiti de popor. Unele insa se cunosc. O farama din coasta Sfantului
Artemon, cateva particele din cuviosii Parinti ucisi in pustia Sinai si Rai. Si, abia la sfarsit, scos cu nesfarsita
sfiiciune, un deget intreg, doua falange pamantii, frumos mirositoare. Este, se spune, degetul aratator al
Mariei Egipteanca. A fost daruit manastirii de acelasi Nicodim de la Tismana.

Icoana vindecatoare de copii

E trecut de amiaza si ploua cu soare. Zidurile usor inclinate ale bisericii capata palori sangerii. Din
pamanturile pline cu sfinti ies fuioare de aburi. Isi fac aparitia si cativa tarani care-l cauta pe un anume parinte
Iov. Asteapta cuminti in foisorul de piatra alba din mijlocul gradinii. Vorbesc doar in soapta. Apoi desfac un
desag cadrilat si mananca. Il intreb pe staret de unde i se trage manastirii numele acesta, "Saraca". Intram in
biserica. Inauntru e frig, abia se poate sta. In umbra zidurilor, superbii sfinti ai lui Andrei Zugravu au culoarea
stralucitoare a frunzelor vestede. Pictura aceasta e socotita cea mai frumoasa din intreg Banatul. Lemnul
catapetesmei e imbracat cu aur, iar staretul imi spune ca dintru inceput, la 1270, manastirea n-a fost saraca
deloc, ba chiar una din cele mai infloritoare, cu monahi multi si pamanturi intinse pana la Timisoara. Pe la
1400, franciscanii o numeau "pepiniera de schismatici", principalul centru de rezistenta impotriva
catolicizarii crestinilor banateni. A fost "manastire-mama", o scoala de unde porneau toti calugarii Banatului.
Insa la 1780 asezamantul a fost inchis, din porunca imparatului Iosif al Ii-lea, apoi cladirile si pamanturile lui
au fost vandute unui dregator sarb, Ioan Ostoici. Un veac si jumatate, urmasii acestuia au lasat manastirea
prada paraginii. La ceasul serii, tarani truditi se intorceau de la camp si, intorcandu-si capul spre zidirea cea
alba, acoperita de balarii, isi spuneau unul altuia: "Doamne, saraca manastire...".
Pe catapeteasma, in dreapta, o icoana mare a Maicii Domnului, cu ochii mari, larg deschisi, tine intr-o mana
Pruncul si in cealalta un crin alb. Parintele Climent se jura ca el si ceilalti frati au vazut-o pe Fecioara aceasta
razand si plangand, c-au vazut-o, si vesela, si cuprinsa de o adanca intristare. "Priviti, nu ziceti ca Maica e
vie? Are o stare asa, bucuroasa, cu bujori in obraji ca un om! Parca-i facuta din carne, nu din vopsele. Ia
uitati-va si de aici, din partea cealalta: e vie! M-am uitat la ea zile intregi, cu mare atentie, am privit, de altfel,
in viata mea multe icoane vestite, si in Sfantul Munte, dar putine le vezi ca-s vii. Uneori te urmareste cu
ochii, nu doar iluzia aceea optica, pur si simplu isi intoarce incet, incetisor, chipul spre tine. Am vazut-o toti
calugarii de aici. Nu mint. Cand mai da putin caldura, parca i se schimba si ochii, parca devin mai profunzi,
mai altfel. Iarna e palida. E o icoana facatoare de minuni. Vindeca oameni. Cei mai multi vindecati au fost
copii, caci rugaciunile copiilor sunt cele mai vii si mai curate dintre toate rugaciunile oamenilor. Asa a ramas
dintotdeauna, ca o icoana vindecatoare de copii. Pe multi i-am vazut chiar eu. Copii care traiau cu aparate de
mers au ramas cateva zile aici, s-au rugat la icoana asa cum au stiut ei si s-au intors fara boala. Renumele
miracolelor i s-a pastrat din vechime. Odata, demult, manastirea a fost sub pasalac. Copilul cel mai iubit al
pasei s-a pierdut fara urma, iar turcii au crezut c-a fost rapit. Au vestit in satul vecin ca, daca pana la asfintitul
soarelui copilul nu va aparea, ii vor ucide unul dupa altul pe toti oamenii si vor parjoli asezarea. Atunci,
calugarii s-au rugat la Maica Domnului si oamenii au gasit copilul imediat, chiar in padurile din jurul
manastirii. Se ratacise. Intelegand ca are puteri mari, otomanii au luat icoana cu dansii si-au ajuns cu ea pana
in preajma Varsetului, unde isi aveau tabara. Peste noapte, icoana s-a intors singura! Au gasit-o calugarii in
zori, in biserica incuiata. Apoi, turcii au luat-o iarasi si iar s-a intors. In cele din urma, furiosi pe neputinta lor,
ei au dat foc bisericii, cu tot ce avea intr-insa. Monahii au aflat-o in cenusa fumeganda. Avea marginile arse,
cuprinse de jar, a ars toata, dar numai pana la chip. Maica Domnului avea chipul neatins. Si parca zambea..."

Moldovenii ce sfintesc locul

Toti cei cinci vietuitori ai Manastirii "Saraca" sunt moldoveni veniti de la manastiri moldovene din munti.
Oameni aprigi, cu sete de Hristos, coborati de pe creste la chemarea pustei in care odihnesc sfintii. Muncesc
si se roaga. Cam atata fac. Abia mai au timp sa vorbeasca unii cu altii. Atipesc de osteneala in miezonoptici.
Muncesc pamantul, cresc animale, trudesc ca salahori la zidirea unei noi cladiri de chilii cu paraclis, nu au
bani. Cu munca lor, sfintesc locul. Moldovenii acestia sunt ca florile de leac cu miros de munte. Aflu ca acel
Iov pe care il cautau taranii din foisorul gradinii, apoi, spre ceasul vecerniei, alti si alti pelerini, e duhovnicul
asezamantului. In ultima vreme, tot mai multi banateni vin spre chilia lui, fapt socotit a fi o adevarata minune.
De mult n-a mai fost atat de cautat si iubit un duhovnic in tinutul Banatului. Si mai aveam sa aflu ca acesti
doi preoti, parintele Iov si staretul Climent, fac o "echipa" extraordinara. Se intregesc unul pe altul. Primul e
rugatorul, e duhovnicul. In seama lui sunt lasate cele sfinte. Celalalt insa a luat asupra sa cea mai grea dintre
ascultarile calugariei: corvoada treburilor administrative si lumesti. Destinul monahului Climent a fost ca un
rau drept, navalnic si frumos, fara multe intortocheri sau razgandiri. Viata sa n-a prea avut framantari. S-a
nascut intr-un sat din tinutul muntos al Tazlaului si L-a iubit pe Dumnezeu de copil, astfel ca ruptura de lume
n-a fost grea. Patru frati are si toti sunt in cler: doua surori calugarite, doi frati preoti. La 19 ani a intrat intr-o
manastire din Muscel si, pentru ravna sa, dupa o luna de zile a fost preotit. Intr-o singura luna a reusit sa urce
toate treptele monahale. A fost preot, a slujit in altarele multor biserici romanesti. In anul 1995 a plecat
monah in Sfantul Munte, la Manastirea Marea Lavra. Acolo a ascultat invataturile marelui duhovnic Dionisie
de la Colciu, acolo i s-au limpezit toate gandurile, acolo s-a simtit cel mai aproape de Dumnezeu. A fost,
marturiseste, experienta mistica a vietii sale, in urma careia si-a zis: "Sunt prea tanar, sunt prea nevrednic sa
fiu preot!". Avea 24 de ani. Si a hotarat sa se intoarca. A dorit sa reintre intr-o manastire romaneasca rupta de
lume, ca simplu frate, sarac si nestiut de nimeni, simtind ca numai astfel isi va putea gasi pacea sufletului.
Asa, cu bocceluta in spate, a plecat acolo unde calugaria este cea mai grea, in tinutul Banatului. Vineri a ajuns
la "Saraca", direct din Muntele Sfant - era obosit, plin de praf, imbracat civil -, iar luni era deja staret. Fara sa
stie cu cine au de-a face, ca nu e doar un pelerin oarecare cerand gazduire pe unde apuca, oamenii i-au simtit
bunatatea si l-au ales carmuitor al sarmanei lor manastiri. El nu a dorit deloc asta, dar n-a putut sa carteasca.
A acceptat senin, fara sa le vorbeasca despre nazuintele lui secrete, socotind c-asa a vrut Dumnezeu. Totusi,
staretirea lui in numai trei zile de catre insusi mitropolitul i se pare si azi, "privita din afara", un miracol
dumnezeiesc. Venise la cea mai urgisita manastire din lume, nu mai calcase niciodata in viata lui in Banat. "E
destul de greu sa faci manastire aici. Atunci era intr-o stare jalnica, plecase staretul, nu era decat un singur
calugar batran. Dar si mai greu e sa-i aduci la biserica pe oamenii din partea asta de tara. Sunt mai reci, mai
mandri, nu prea au zambet. Mie mi-a luat mult timp sa-i inteleg, dar cand i-am inteles, mi-am dat seama ca
poate nici moldovenii mei n-ar fi avut asa o credinta dupa toate prin cate au trecut bietii banatenii astia.
Mereu au fost calcati in picioare ba de turci, ba de tatari, de austro-ungari, de sarbi. Cand au plecat unii,
imediat au venit altii. La doi-trei ani tot veneau altii. Nicaieri in tara nu s-a-ntamplat asta. Ei au suferit si-au
luptat! Asta se vede pe chipul lor si astazi. Un om care sufera mult n-are zambet. Dar oamenii astia fara
zambet au pastrat ortodoxia in Banat. In tinutul asta urgisit, din douasprezece manastiri romanesti a ramas
una singura: cea de aici. Si de aceea ii admir nespus. Am cunoscut multi oameni care nu mai vazusera calugar
ortodox, se uitau crucis la straiele noastre. Ce deosebire fata de Moldova... Acolo omul asculta de preot intru
totul. Aici, daca vrei sa-i castigi increderea, trebuie sa asculti tu de credincios. S-ajungi chiar sa te umilesti in
fata lui, sa fii aproape de necazul sau, indiferent sub ce forma ti l-ar spune, fie si ca unui vecin obisnuit, poate
chiar cu niste cuvinte mai... neortodoxe. Sa stai sa-l asculti prieteneste si sa-i dai un sfat care sa nu-l izbeasca
la fel ca necazul lui. Nu poti sa-i dai un sfat mai taios, mai canonic, la fel ca in Moldova, caci a doua oara nu-
ti mai calca in biserica. Dar lucrul cel mai grav e acela ca nu vor sa se spovedeasca. Au convingerea ca, daca
se spovedesc, mor. Asa-mi zic: "Parinte, daca eu ma marturisesc, asta-nseamna ca mor". E o traditie bizara, o
obisnuinta destul de veche. Peste tot in tara, oamenii alearga dupa duhovnici, dupa sfaturi si cuvinte de folos
pentru suflet. Aici se tem. E si asta tot un fel de mandrie, au impresia ca, daca si-ar descarca sufletul, e ca si
cum si-ar da sangele, ca si cum ar da din ei tot ce au mai de pret. Marele pacat e ca multi, de frica asta, mor
nespovediti. De aceea eu, preotul, trebuie sa-i invat ce bucurie divina poate fi spovedania. Sa le arat "pe
pielea mea", in fiecare duminica, cand ma spovedesc si ma impartasesc, ca nu mor, ci inviu in Hristos. In
fiecare duminica am datoria sa le arat ca sunt nemuritor!". Acum, in luna mai, parintele Climent a implinit 33
de ani.

Iov

Parintele Iov este, asadar, duhovnicul cautat de tot mai multi banateni. Fusesem prevenit de staret ca nu ma
va primi, ca nu va dori sa vorbeasca pentru ziar. Si totusi, aveam sa-l intalnesc intamplator, spre seara. Iesise
pe scari, in fata chiliei sale, sa respire aerul curat al campiei, dupa o istovitoare zi de spovedanie. Un calugar
scund, cu barba rasfirata si chipul destins intr-un vesnic zambet, privind cu infinita ingaduinta toate lucrurile
din jur. N-as fi indraznit sa ma apropii, daca, intr-un anume fel, nu m-ar fi "chemat" cu zambetul sau. Paseam
spre el si, cu fiecare pas, calugarul imi zambea tot mai mult. Cand am ajuns chiar in fata lui, fara cuvinte, m-a
poftit in chilie. Chiar si staretul s-a mirat. Parintele Iov presimtise ca intrebarile mele de ziarist nu-s din
acelea care sa-l deranjeze. Un colt al odaitei calugarului a fost preschimbat intr-un fel de altar. Pe o masuta
rotunda, o candela aprinsa si multe carti deschise. Deasupra, pe cei doi pereti, numai icoane. Arareori am
simtit o asemenea atractie fata de un om al bisericii. Zambea, zambea mereu. Parea ca nimic de pe lumea asta
n-ar fi putut sa il tulbure. Pe pieptul vesmantului sau sunt cusuti, de o parte si de alta, doi ingeri albastri.
Deasupra lor, pe-un cer negru de panza, soarele si luna. Mereu zambitor, raspunzand, parca, asteptarilor mele,
parintele a inceput sa vorbeasca, intr-un fel insufletit si inaripat, rostind cuvintele repede, in suvoaie oprite din
cand in cand cu pilde biblice. Vorbele parintelui Iov nu sunt gandite, rostite cu mintea. Ele izvorasc direct din
stihiile inimii. "Lipsa de rabdare... asta e cel mai mare pacat si cea mai mare ispita a omului de azi. Ca daca
nu rabzi pe aproapele, nu ai nici dragoste fata de el. Iti trebuie in primul rand rabdare, mai ales cu cei care te
fac sa suferi. Odata, am vazut o femeie in fata unei racle cu moastele unui sfant. Femeia se uita la sfant si
plangea. La un moment dat, ea a ridicat incet mana, asaaa..., incetisor..., iar sfantul din racla a saltat si el
mana odata cu dansa. Apoi femeia a lasat mana in jos si sfantul a lasat-o la randu-i. Am vazut asta cu ochii
mei! Dupa ce a plecat de langa racla, nu conteneam sa ma-ntreb ce lucrare, ce putere divina o fi avand femeia
aceea. M-am tinut dupa ea, cu inima stransa. Am urmarit-o pana la iesirea din biserica si abia la sfarsit am
indraznit s-o intreb: "Ce har ai tu, femeie?". S-a intors spre mine smerita si-a zis: "Ce am eu? N-am nimic,
parinte. Am acasa un barbat betiv, care ma bate si ma chinuie... Am barbatul asta, vreau in fiecare zi sa-l las,
dar nu-l las". Asta-i deja mucenicie, nu va dati seama? Sa rabzi fara cartire, sa ierti... Atunci m-am gandit ca
poate asta-i adevarata sfintenie in ziua de azi: a omului din lume, care are atatea de indurat, nu a calugarului.
Caci ce sunt eu, calugarul? Un nimic, doar un cleste in mana lui Dumnezeu. Se zice despre cutare monah ca-i
vazator cu duhul. Ce inseamna vazator cu duhul? Daca omul se roaga mult, cand intra in chilia ta, nu faci
decat sa-i porti rugaciunea spre cer, iar Dumnezeu i-o implineste. Ii spui ceva ce el asteapta demult. Asta
inseamna vazator cu duhul. El aude rezolvarea problemelor sale rostite cu vocea altuia. Si atunci isi
inchipuie: "Mi-o ghicit gandurile!... Sa vezi ca parintele asta-i vazator cu duhu!", fara sa-si dea seama cat de
valoros si de credincios este el insusi, ca totul porneste de la el. Totul porneste de la om! Omul e cel mai
important. El trebuie doar sa creada, sa nu se mandreasca, sa-si deschida sufletul in fata unui alt om prin care
lucreaza Dumnezeu. Eu, unul, cred in oameni. Iubesc oamenii. Ii iubesc pe banatenii astia care, desi au suferit
atat de mult, "au avut rabdare" cu istoria, cu vremurile grele prin care au trecut. Si abia acum cred c-a sosit
vremea lor. Abia acum a sosit clipa in care banatenii isi deschid sufletele catre cer!..."

(Fotografiile autorului)
Cei ce vor sa sprijine Manastirea "Saraca" pot folosi conturile bancare 4820.1/rol (in lei) sau 4820.3 (in
valuta), deschise la B.C.R. Timisoara. Telefonul parintelui staret Climent Vantu: 0723/034.691.
Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in intregime a materialelor prezentate este interzisa fara
acordul nostru scris. Copyright © 1998-2004 Formula AS. Toate drepturile rezervate.