De ce nu e neapărată nevoie să-ți placă de duhovnicul tău

10 July 2014

Sunt multe motive să nu-ți placă de duhovnic. Poate pentru că predicile lui sunt seci, nu sunt ancorate în scrierile
patristice sau se avântă prea departe de textul Evangheliei. Răspunsurile lui la cele mai adânci chestiuni teologice,
duhovnicești și personale ale tale te pot lăsa rece și nemulțumit. S-ar putea să fie un spoveditor nepriceput, dând doar
iertarea și răspunsuri standard cu privire la „rânduiala rugăciunii”, „iertare” și „smerenie”. S-ar putea să-i lipsească
„leadership-ul” harismatic și vizionar care să inspire avântul parohiei. S-ar putea să cânte fals, accentul lui să fie evident
sau să slujească prea repede ori prea încet. S-ar putea să fie ignorant sau prea educat, emotiv sau impersonal, timid sau
gregar, fundamentalist sau liberal, sociabil sau plictisitor.

Oricare ar fi scăderile lui omenești, sunt destule ca să te facă să nu-ți placă de el. Iar acest lucru este chiar în regulă: nu
este obligatoriu să-ți placă de duhovnicul tău.

Creștinii ortodocși se simt adesea vinovați sau nemulțumiți dacă nu au sentimente de bine față de preot. Au amintiri cu
preoți care au fost mari liturgiști, păstori, conducători, spoveditori, învățători sau buni manageri. Ortodocșii au crescut
cu istorii despre bătrâni îmbunătățiți și preoți sfințiți, dar și cu amintirile aghiografice ale altor preoți, iar toate acestea
ridică ștacheta competenței la un nivel imposibil.

Și totuși, ceva în inima ortodoxului îl face să fie apropiat preotului paroh, în ciuda neajunsurilor reale ale acestuia.
Această dorință de a avea o legătură fructuoasă indică faptul că, în relația dintre preot și credincios, lucrurile sunt mai
subtile.

Această relație este diferită de orice altă relație. Preotul nu este comandantul unei unități militare sau managerul unei
francize, nici profesorul de la clasă, unde fiecare trebuie să treacă testele pentru a primi premiul. Dar nu este nici un
avocat care încearcă să obțină bunăvoința judecătorului față de acuzați spre a fi iertați de crimele făcute. Nu este nici un
actor închiriat de parohie pentru a-i face duminica dimineața să se simtă bine, nici un curator muzeal responsabil cu
păstrarea poveștilor, culturii și limbajului ancestral. Nu e nici psihiatru sau consilier familial, ca să rezolve problemele
personale ale tuturor. Nici nu a fost numit în parohie ca să fie prietenul tuturor. Ar putea da dovadă câte puțin din toate
cele enumerate mai sus, dar nu astea reprezintă ceea ce este el, nici modul la care credincioșii ar trebui să relaționeze cu
el.

Atunci cum ar trebui credincioșii ortodocși să se raporteze la preot?

Preotul este păstor. Unii păstori își conduc oile cu blândețe și vorbă bună, alții le târâie de ceafă prin mărăcini. Alții se
luptă cu lupii cu ferocitate, alții se concentrează să țină turma într-o pășune ferită și tremură la cel mai mic zgomot.
Indiferent de cum le îngrijește, un lucru este cert: păstorul își iubește oile. Nici nu le judecă, nici nu le tratează prost. Unii
credincioși se oripilează la gândul că sunt considerați „oi” sau „oameni-oi” și, într-adevăr, analogia nu este perfectă, dar
este puternică și a folosit-o Însuși Mântuitorul (vezi Ioan 10). Iar această analogie spune multe despre calitățile
păstorului, dar și despre cele ale turmei. A fi păstor înseamnă a avea mai întâi în vedere binele oilor, până la a-și da viața
pentru ele (Ioan 10, 15). Rareori însă, preoția presupune într-adevăr răstignire, dar ea presupune echivalentele spirituale
și fizice moderne ale unei vieți nomade adeseori romanțate, dar dificil de trăit. A avea încredere în preot precum oaia
are încredere în păstor este un lucru contrar valorilor bine înrădăcinate precum egalitarismul și democrația, dar chiar
face parte din relația noastră cu Hristos și Biserica Sa. Trăim într-o lume periculoasă, cu toții avem nevoie de protecția
unui bun păstor.

Preotul este un medic, Biserica este un spital pe care Hristos l-a făcut pentru cei bolnavi, iar preotul administrează
doctoriile dătătoare de vindecare și de mântuire. Doctorul cel bun nu-și judecă pacienții, nici nu-i tratează ca pe argați.
Nu îl deranjează plânsetele lor, nici nu se scârbește de bolile lor. Doctorul cel bun nu se îngrijește de oameni pentru a
încasa salariul sau alte bunuri, ci pentru că el, cu adevărat, dorește ca ei să fie bine. Doctorul cel bun tratează persoana
în întregul ei, ajutând omul să facă cele mai bune alegeri în viață și prescriind medicamente și regimuri care să-i îngăduie
omului să trăiască deplin.

Un pacient bun își ia sănătatea în serios și cooperează deschis, cinstit cu doctorul. Își ia cu seriozitate medicamentele
prescrise, aduce la cunoștință îmbunătățirea sau înrăutățirea [stării de sănătate], astfel încât tratamentul să fie cât mai
eficace. Lumea aceasta este plină de boală, cu toții avem nevoie de purtarea de grijă a unui medic bun.

În cele din urmă, preotul este părinte. Acest lucru era odată limpede și ușor de acceptat de către oameni, dar nu mai
este valabil [astăzi]. Cei mai mulți oameni au fost afectați, direct sau indirect, de divorțuri, părinți bătăuși, tați abuzivi,
care nu constituie modele. Nu ar trebui să fim surprinși de faptul că mulți oameni aduc cu ei trauma vreunei astfel de
istorii atunci când se întâlnesc cu preotul, cu Hristos, cu Biserica. Arareori dai peste cineva care intuiește sănătos ce
anume presupune să fii părinte unui copil sau fiu unui tată. Acest lucru face foarte dificilă relația sănătoasă cu preotul.
Pentru unii, lucrurile sunt agravate și mai mult de ideea că preoția bărbătească este un afront adus demnității feminine.
Aceste două lentile distorsionează imaginea preotului ca părinte al parohiei. Pentru a vindeca această traumă, preotul
trebuie să fie demn de încredere și iubitor, iar credinciosul trebuie să reînvețe ce înseamnă să ai tată. Părintele este cel
ce dă viață, hrănește, îndrumă și protejează. Acesta este rolul fundamental al preotului, iar nu administrația sau
disciplina (deși și acestea pot avea un rol), ci însuflețirea și întărirea. Domnul nostru ne iubește prea mult ca să ne lase
orfani: cu toții avem nevoie de un părinte.

În sfârșit, nu trebuie să ne placă deloc de duhovnicul nostru: relația noastră cu el nu ține de emoții și satisfacerea
preferințelor. Legătura noastră cu el e diferită de cele pe care le avem cu ceilalți. Chiar dacă ți se pare că este plictisitor
sau neplăcut, el este păstorul tău, doctorul tău, părintele care, imitându-L pe Hristos, și-a pus viața pentru ca tu să te
mântuiești. Atunci când te simți dezamăgit sau neîmplinit din cauza neajunsurilor preotului, ar fi bine să-ți aduci aminte
de dificultatea chemării lui și de faptul că este un om, precum ceilalți.

După cum spunea cineva, preoții nu sunt hirotoniți pentru că sunt perfect calificați sau vrednici, ori pentru că merită
privilegiul slujirii: ei sunt hirotoniți pentru că Dumnezeu a ales să aibă grijă de poporul Lui tot prin intermediul altor
ființe umane fragile. Fie că ne place sau nu, fragilitatea ar trebui să ne aducă bine aminte de faptul că „ale Domnului căi
nu sunt precum căile noastre, nici gândurile Lui precum ale noastre” (vezi Isaia 55, 8). Cel ce a renăscut lumea prin
nebunia crucii continuă să aducă oamenii la Sine prin instrumente defecte, instrumente ca mine și ca tine.

Amin!