7

CLĂDIREA DE RELAŢII PRIN INTRAREA ÎN LUMEA LOR

A fost unul dintre acele momente pe care un profesor nu l-ar fi putut cumpăra nici
cu un milion de dolari. Predam un curs de consiliere obligatoriu pentru toţi studenţii din
anul trei în pregătirea pastorală de la seminar. Clasa tindea să fie populată de băieţi care
credeau că dacă ţin predici teologice bine cizelate, congregaţiile lor nu vor avea nevoie de
vreo lucrare personală. Ei priveau cursul meu ca pe o adăugare fără sens la un program
supraaglomerat. Acest lucru nu oferea un mediu de învăţare prea vioi şi activ.
Primul an în care am predat cursul, am trecut direct la material fără a încerca să
demonstrez importanţa lui. A fost un semestru lung şi greu. Anul următor am decis să
încep fiecare oră cu întâmplări pastorale înspăimântătoare până când clasa avea să scoată
exclamaţii de uimire. Am istorisit întâmplare după întâmplare despre urgenţe târzii în
noapte şi catastrofe relaţionale care erau dispersate de-a lungul lucrării mele ca pastor.
Am ţinut-o aşa până când studenţii au fost convinşi că aveau nevoie de ceea ce urma să le
predau.
În mijlocul uneia din anecdotele mele ilustrate s-a întâmplat ceva ce nu voi uita
niciodată. Un viitor pastor exasperat şi-a ridicat mâna şi a izbucnit: „Ei bine, ştim că vom
avea aceste proiecte în bisericile noastre. Spune-ne doar ce să facem cu ele ca să ne
putem întoarce la lucrarea de slujire!” În sală s-a aşternut tăcerea. În frustrarea lui, acest
bărbat a verbalizat atitudinea multor pastori privind consilierea biblică, ucenicirea şi
lucrarea personală. Am ştiut că acesta era un moment de aur al învăţării şi am vrut să fiu
un bun administrator. I-am cerut să repete cuvântul pe care-l folosise pentru oamenii
aflaţi în dificultate. Cu o jenă ezitantă el a murmurat: „Proiecte”, în timp ce colegii
seminarişti chicoteau în scaunele lor.
 Erau multe lucruri greşite în legătură cu perspectiva acestui tânăr bărbat privind
lucrarea pastorală, dar cel mai grav era faptul că: era lipsit de dragoste. Nu exista nici un
zel de a întrupa dragostea lui Cristos caracterizată de sacrificiu de sine. El vedea oamenii
pierduţi şi frământaţi de probleme ca pe nişte impedimente în slujirea la care era chemat,
iar nevoia de a le răspunde, ca o piedică uriaşă. Perspectiva lui despre lucrare era centrată
pe predici bine prezentate şi programe la care participarea era bună, care aveau să
producă o biserică prosperă şi crescândă. Vedea biserica asemenea unei organizaţii pline
de succes, bine condusă şi bine planificată. Însă eu, când privesc la biserică, văd un spital
plin de oameni aflaţi în stadii variate de tratare a bolii păcatului.
Imaginaţi-vă un medic ieşind din cabinetul de consultaţie spunându-i asistentei
lui: „Oameni bolnavi, oameni bolnavi, oameni bolnavi! Tot ce văd sunt oameni bolnavi!
De ce nu vin şi oameni sănătoşi să mă viziteze?” Biserica este plină de oameni care-şi
tratează efectele păcatului, oameni care nu sunt pe deplin transformaţi după chipul lui
Isus Cristos. Biserica este plină de oameni care s-au rătăcit, dar nici măcar n-o ştiu, care
n-au făcut o legătură între problemele lor zilnice şi harul transformator al lui Cristos.
Oriunde vei privi vei găsi cupluri care se chinuie să iubească, părinţi care se străduie să
fie răbdători, copii care sunt atraşi de ispită şi prieteni care se luptă cu dezamăgirile
relaţiilor imperfecte. Acesta este procentul de sută la sută al membrilor bisericii!
Biserica nu este o sală de cursuri teologice. Este un centru de convertire,
mărturisire, pocăinţă, împăcare, iertare şi sfinţire, unde oamenii cu slăbiciuni îşi pun
încrederea în Cristos, se adună să-L cunoască şi să-L iubească pe El mai mult şi să înveţe
să-i iubească pe ceilalţi aşa cum El a poruncit. Biserica este ineficientă şi dezordonată,
dar este dezordinea minunată a lui Dumnezeu – locul unde El transformă în mod radical
inimi şi vieţi.
La ora de curs din acea după-amiază, mă întrebam cum putea acel student să aibă
o perspectivă atât de greşită. Dar, în timp ce conduceam spre casă în noaptea aceea, cu
cât mă apropiam mai mult cu atât mai încordat deveneam. Mă gândeam: N-ar fi frumos
să vin acasă măcar o dată şi să găsesc un cămin fără probleme pe care să trebuiască să
le rezolv? În timp ce verbalizam această frustrare în mine însumi, ceva m-a izbit. Eram
exact ca studentul meu! Doream copii care să nu fi fost afectaţi vreodată de efectele
Căderii şi care să posede o abilitate înnăscută de a face toate alegerile corecte. Îmi
doream ca timpul devoţional în familie şi cele câteva învăţături să îi ajute pe copii să se
descurce bine singuri. Şi mie îmi lipsea dragostea plină de sacrificiu de sine, esenţială
într-o familie plină de păcătoşi. Asemenea studentului meu, îmi vedeam copiii mai
degrabă în calea planului, decât în centrul acestuia.

DRAGOSTE FUNDAMENTALĂ

Sunt adânc convins că temelia pentru lucrarea de transformare a oamenilor nu este

teologia fără cusur, ci este dragostea. Fără dragoste, teologia noastră este o barcă fără
vâsle. Dragostea este ceea ce L-a determinat pe Dumnezeu să-L trimită şi să-L sacrifice
pe Fiul Său. Dragostea L-a îndemnat pe Cristos să se supună unei lumi păcătoase şi
ororilor crucii. Dragostea este ceea ce Îl determină să caute şi să mântuiască pe cei
pierduţi şi să persevereze până când fiecare copil al Său e transformat după chipul Său.
Dragostea Lui nu se va odihni până când toţi copiii Lui sunt alături de El în slavă.
Nădejdea oricărui păcătos nu se află în răspunsuri teologice, ci în dragostea lui Cristos
pentru ai Săi. Fără ea, noi nu avem nici o speranţă în mod personal, relaţional sau etern.
Această dragoste nu este un pansament care încearcă să facă faţă unei lumi
canceroase. Ea este eficientă şi perseverentă. Este geloasă, cu intenţia fermă de a ne avea
fără competiţie. Ea face faţă realităţilor legate de cine suntem noi şi de modul în care
avem nevoie de schimbare şi trece la lucru imediat. Orice speranţă pentru problemele cu
care ne confruntăm – cu propriile noastre inimi şi cu o lume coruptă şi întunecată – se
află în dragostea Domnului Isus Cristos pentru noi. Ascultaţi cuvintele lui Pavel:

Ce vom spune deci despre aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine
va fi împotriva noastră?! El, Care nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a dat
pentru noi toţi, cum nu ne va da, împreună cu El, toate lucrurile?! Cine-i va
acuza pe cei pe care i-a ales Dumnezeu? Dumnezeu este Cel Care-i îndreptăţeşte;
cine este cel care-i va condamna? Cristos Isus, Cel Care a murit şi Care, mai
mult decât atât, a fost înviat, este la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru
noi. Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Necazul sau greutăţile, sau
persecuţia, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau pericolul, sau sabia?
 Aşa cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem
consideraţi ca nişte oi pentru tăiere.“
Însă, în toate aceste lucruri, noi avem victorie deplină prin Cel Care ne-a
iubit. Eu sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici demonii , nici
lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncimea,
nici orice altceva din toată creaţia nu va putea să ne despartă de dragostea lui
Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru! (Rom. 8:31-39)

Pavel spune: „Voi sunteţi recipiente ale dragostei lui Cristos şi nimic nu poate să
vă separe de ea.” Această dragoste oferă speranţă oricui este dornic să-şi mărturisească
păcatul şi strigă după transformare.
Totuşi, acesta este locul unde de cele mai multe ori ne blocăm. Dorim lucrarea
care nu pretinde o dragoste care este, ei bine, atât de solicitantă! Nu dorim să-i slujim pe
alţii într-un mod ce solicită atât de mult sacrificiu personal. Am prefera mai degrabă să
aruncăm grenade de adevăr în vieţile oamenilor, decât să ne dăm vieţile pentru ei. Dar
asta este exact ceea ce a făcut Cristos pentru noi. Ne putem aştepta să fim chemaţi la mai
puţin de atât? Ascultaţi din nou cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 13:

Dacă vorbesc în limbi omeneşti şi îngereşti, dar nu am dragoste, sunt un gong de

aramă zgomotos sau un chimval zăngănitor. Dacă am darul profeţiei şi înţeleg
toate tainele şi am toată cunoaşterea şi dacă am toată credinţa, aşa încât să mute
munţii, dar nu am dragoste, nu sunt nimic. Dacă dau tot ce am şi dacă-mi dau
chiar şi trupul să mă laud, dar nu am dragoste, nu câştig nimic.
 Dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate, nu este invidioasă,
dragostea nu se laudă, nu este mândră, nu se comportă indecent, nu-şi urmăreşte
propriile interese, nu se supără, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de
nedreptate, ci îşi găseşte bucuria în adevăr, suportă totul, crede totul,
nădăjduieşte totul, suferă totul.
Dragostea nu se sfârşeşte niciodată. Cât priveşte profeţiile, ele se vor sfârşi; cât
priveşte limbile, ele vor înceta, iar cât priveşte cunoaşterea, ea se va sfârşi. Căci
cunoaştem în parte şi profeţim în parte, însă, atunci când va veni ce este
 desăvârşit, ceea ce există doar în parte se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca
un copil, judecam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit adult, am
terminat cu lucrurile copilăreşti. Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă, însă
atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, însă atunci voi cunoaşte aşa
cum am fost şi eu cunoscut. Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi
dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea

Nu numai că dragostea lui Cristos este temelia pentru speranţa noastră personală,
dar şi întruchiparea de către noi a acestei iubiri este singura noastră speranţă de a fi
eficienţi pentru Cristos în relaţiile cu alţii. Trist este că mulţi dintre noi au uitat aceasta şi
suntem o aramă sunătoare în relaţiile noastre care sunt ca nişte chimvale zângănitoare.
Este mult zgomot, dar nu şi multă schimbare! În timp ce conduceam spre casă după ora
de curs din acea zi, ştiam că urma să fiu chemat să-mi iubesc familia mai mult decât pe
mine însumi. Ştiam că era nevoie să întruchipez dragostea lui Cristos. Însă ceea ce
doream era o cină bună, o întâlnire relaxantă cu ziarul meu, o conversaţie frumoasă cu
soţia mea şi câteva momente de lectură în pat înainte de stingerea luminilor. Ştiam, de
asemenea, că cei din casă aveau să calce cu siguranţă peste planul meu!
Noi nu putem fi parte a lucrării dătătoare de viaţă a lui Cristos fără să dorim să
renunţăm la noi înşine. De aceea Isus a spus: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte
tatăl, mama, soţia, copiii, fraţii, surorile, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul
Meu. Oricine nu-şi duce crucea lui însuşi şi nu vine după Mine nu poate fi ucenicul
Meu.” (Luca 14:26-27). Cristos nu ne cheamă la relaţii pline de ură. După cum ni se
explică limpede în versetul 27, suntem chemaţi să murim zilnic faţă de propriile noastre
planuri egoiste pentru a putea fi parte a planurilor Lui. Altfel, mai degrabă vom împiedica
ceea ce Domnul face, decât să ajutăm.?
În ce măsură sunt oamenii din viaţa ta o sursă de frustrare personală? Cât de des
cedezi stresului şi faci lucruri ce nu-L onorează pe Cristos sau nu întruchipează caracterul
Lui? Cât de des vezi sau percepi oamenii mai degrabă ca obstacole în calea lucrării, decât
ca obiecte ale ei? La cine ai renunţat? Noi suntem iubiţi de Cristos şi chemaţi să
întruchipăm acea dragoste plină de sacrificiu de sine oriunde El ne pune. Simt oamenii
acea dragoste în noi?
 RELAŢII CE DUC SPRE MÂNTUIRE

Atunci când uităm chemarea de a întruchipa dragostea lui Cristos, noi tratăm
relaţiile noastre ca şi cum ne-ar aparţine. Curând ele sunt conduse de plăcerea, confortul
şi liniştea noastră. Suntem iritaţi pe oamenii care deranjează aceste lucruri, iar cea mai
mare parte a mâniei noastre se datorează faptului că noi suntem hoţi de relaţii. Oamenii
nu ne aparţin nouă; ei aparţin lui Dumnezeu! Relaţiile nu sunt ca să ne împlinească mai
întâi pe noi. Dimpotrivă, relaţiile între păcătoşi sunt încurcate, dificile, foarte laborioase
şi solicitante, dar în felul acesta ele sunt destinate să aibă ca rezultat gloria lui Dumnezeu
şi binele nostru, în timp ce Lui I se aduce închinarea, iar inimile noastre sunt schimbate.
Lucrarea personală eficientă începe atunci când mărturisim că ne-am asumat relaţiile ce-I
aparţin lui Dumnezeu şi le-am folosit pentru propriile noastre scopuri egoiste.
Atunci când am mărturisit şi ne-am pocăit, suntem gata să întrebăm ce rol pot juca
relaţiile noastre în lucrarea pe care Cristos doreşte s-o facă. Dacă relaţiile pe care
Dumnezeu ni le dăruieşte nu sunt doar un lux pentru propria noastră fericire, atunci care
este planul lui Dumnezeu pentru ele? Aceasta ne duce la funcţia Dragostei în lucrarea
personală. Relaţia lui Dumnezeu cu noi este iubitoare şi răscumpărătoare şi El doreşte ca
relaţiile noastre să oglindească aceste calităţi. Aceasta înseamnă cel puţin trei lucruri:

1. El are un scop mai înalt pentru relaţiile noastre decât fericirea noastră
personală.
2. El doreşte ca relaţiile noastre să fie contextul pentru schimbarea pe care El o
lucrează în şi prin noi.
3. Avem nevoie să clădim relaţii ce încurajează această lucrare de schimbare.

Putem înţelege aceasta luând în considerare modul în care Cristos lucrează în

propriile noastre vieţi. Scriptura foloseşte trei cuvinte pentru a descrie lucrarea Lui:
justificare, adopţie şi sfinţire. (Vezi Figura 7.1.)
 Fig. 7.1
Fundamentul relaţional pentru lucrare: Mântuirea ca model al nostru
Viaţa mea ca şi copil al lui Dumnezeu
Justificare
Adopţie
Sfinţire Procesul de o viaţă al schimbării
Mijloace de a intra în relaţie cu Dumnezeu
Viaţa mea despărţită de Dumnezeu

Justificarea şi adopţia explică modul în care noi intrăm în relaţie cu Dumnezeu. În

justificarea prin credinţă Dumnezeu mă declară a fi neprihănit pe baza vieţii, morţii şi
învierii perfecte a lui Cristos. În justificare neprihănirea lui Cristos este în mod legal
atribuită în contul meu. Justificarea îndepărtează păcatul ce mă separă de Dumnezeu şi-
mi oferă neprihănirea lui Cristos, făcându-mă acceptabil înaintea lui Dumnezeu şi dându-
mi posibilitatea de a avea o relaţie cu El.
Adopţia implică şi ea relaţia mea cu Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că mă
justifică, El mă adoptă; El mă primeşte în familia Lui cu toate drepturile şi privilegiile
unui fiu. Justificarea şi adopţia îmi oferă o relaţie completă şi deplină cu Dumnezeu.
Sunt eu în regulă în urma justificării şi adopţiei? Este oarecum o întrebare
capcană. Dacă vorbeşti despre statutul meu sau relaţia mea cu Dumnezeu, răspunsul este
„da”. Nu mai trebuie adăugat nimic la lucrarea lui Isus. Nu am nevoie să fac nimic
altceva pentru a asigura acceptarea lui Dumnezeu. Este un dar al harului Său.
Dar dacă vorbeşti despre condiţia mea ca persoană, răspunsul este „nu.” Încă mă
lupt zilnic cu păcatul şi încă este nevoie ca în mine să aibă loc o schimbare radicală
pentru a putea fi şi face ceea ce Dumnezeu a hotărât. Spre deosebire de justificare şi
adopţie care sunt evenimente, această lucrare de transformare personală este un proces –
un proces numit sfinţire. Sfinţirea este procesul prin care Dumnezeu mă face de fapt ceea
ce El a declarat în mod legal că sunt prin justificare – sfânt.
Acest cadru aduce în lumină lucrărea pe care Dumnezeu a dat-o fiecăruia dintre
noi. Dumnezeu nu mă justifică şi nu mă adoptă pentru că sunt în regulă, ci tocmai pentru
că nu sunt. El ştie că în mine se va produce o schimbare durabilă doar atunci când trăiesc
într-o relaţie personală cu El. În dragostea Lui imensă, El face din acea relaţie o realitate.
Doar cei care au o relaţie cu Dumnezeu prin justificare şi adopţie vor trece prin procesul
de schimbare radicală al sfinţirii progresive. Fără relaţie nu există nici o schimbare
personală. Relaţia noastră cu Dumnezeu este începutul mântuirii noastre, nu sfârşitul; o
necesitate, nu un lux.
Ca ambasadori ai lui Cristos, şi noi trebuie să începem să clădim relaţii de
dragoste, har, şi încredere cu alţii. Aceasta este perspectiva schimbării în cadrul
legământului, perspectivă pe care am abordat-o mai devreme. Asemenea relaţiei pe care
Dumnezeu o stabileşte cu noi prin Cristos, relaţiile pe care le clădim oferă contextul
pentru lucrarea Lui continuă de schimbare.
Trei principii practice ies în evidenţă atunci când vedem lucrarea lui Dumnezeu în
noi ca şi model al lucrării noastre pentru El:
1. Activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu are loc întotdeauna în cadrul
relaţiilor.
2. Primul pas al lui Dumnezeu în schimbarea noastră este de a ne atrage într-o
relaţie cu El.
3. Relaţiile noastre sunt esenţiale pentru lucrarea pe care Dumnezeu o realizează
în noi şi în alţii.

De aceea relaţiile noastre nu ne aparţin nouă; ele aparţin Domnului şi sunt sfinte.
Dumnezeu le foloseşte pentru a pregăti un popor pentru Sine Însuşi. Aceste relaţii de zi
cu zi sunt esenţiale pentru planul transformării personale hotărât înainte ca lumea să
înceapă. Dumnezeu ne oferă zilnic oportunităţi de a sluji oameni aflaţi în dificultate,
supăraţi, descurajaţi, înfrânţi, confuzi şi orbi. Acesta este modul în care El lucrează şi
cheamă pe fiecare dintre copiii Lui să ia parte la aceasta.
Această perspectivă a relaţiilor noastre trebuie să transforme modul în care noi
răspundem unii altora. O discuţie tensionată despre dezamăgirile unei căsnicii este mai
mult decât o ocazie de sinceritate brutală între un soţ şi o soţie. Dumnezeu este la lucru,
dezvăluindu-le inimile. El foloseşte relaţia pentru a-i transforma pe amândoi. Dacă cuplul
îşi aminteşte aceasta, ei se vor raporta unul la celălalt în moduri remarcabil diferite de
modul în care o fac de obicei. Însă, dacă singurul lor scop este propria lor fericire
personală, fiecare partener va spune: „Doresc ca partenerul meu să vadă cât de nefericit
sunt şi să încerce mai mult să mă facă fericit.” Dacă amândoi au acest scop, conversaţia
nu va fi nimic mai mult decât un război egocentric pentru fericire personală. Ei pot
susţine că se iubesc unul pe altul, însă la nivelul dorinţelor inimilor lor amândoi, atât
soţul cât şi soţia, sunt dedicaţi doar obţinerii a ceea ce doresc de la cealaltă persoană.
Dacă această conversaţie are loc între doi oameni care doresc să fie parte a lucrării
lui Dumnezeu de transformare (sfinţirea), lucrurile se schimbă în mod dramatic. Începe
cu atitudinile lor. Când ei se gândesc unul la celălalt doar dintr-o perspectivă orizontală,
ei sunt descurajaţi, disperaţi şi cinici. La urma urmei, ei au făcut tot ce au putut pentru a o
determina cealaltă persoană să se conformeze, dar nimic nu a mers. Însă, atunci când ei
sunt conştienţi că Dumnezeu este prezent cu propriul Său scop răscumpărător, au toate
motivele să nădăjduiască. Da, ei au ajuns la capătul puterilor, dar Răscumpărătorul este
activ în toată puterea şi gloria Sa. El i-a schimbat până acuma şi va continua s-o facă. Au
toate motivele să creadă că El plănuieşte ceva bun în această dificultate conjugală.
Dacă ei privesc acest moment din perspectiva răscumpărării, şi atitudinea lor va fi
schimbată. În modelul orizontal, ei stau în opoziţie unul faţă de celălalt ca duşmani ale
căror planuri sunt în competiţie. Ei se luptă să se asigure că voinţa lor va triumfa. Din
punct de vedere al răscumpărării, soţul şi soţia se află de aceeaşi parte. Ei doresc în cele
din urmă ca voia lui Dumnezeu să se facă în căsnicia lor. Nu sunt ameninţaţi de prezenţa
unui duşman (unul faţă de celălalt); dimpotrivă, ei ştiu că sunt membri ai aceleiaşi familii.
Tatăl lor are în minte binele lor cel mai mare. El nu va părăsi pe unul pentru a-l
transforma cu dragoste pe celălalt. Aşa că ei nu trebuie să fie în competiţie şi nici nu
trebuie să câştige. Ei pot fi sinceri în mod amabil şi liniştit cu privire la relaţia lor
deoarece şi-au abandonat propriul lor plan în favoarea planului Domnului.
Sună nerealist? Oare ne-am îndepărtat atât de mult de scopurile lui Dumnezeu
pentru relaţii, încât nu putem concepe să facem acest lucru? Când studiem ce spune Noul
Testament despre relaţii, acesta este modelul care reiese. De exemplu, care este scopul lui
Dumnezeu pentru rolul vostru de părinţi? El depăşeşte cu mult camerele curate,
manierele bune, îmbrăcarea adecvată, universitatea potrivită, o carieră şi o căsătorie bună.
În toate aceste lucruri Dumnezeu îi cheamă pe părinţi să se străduiască spre ceva mai
profund şi mai durabil. Pavel surprinde acest lucru în Efeseni 6 când îndeamnă pe părinţi
să-şi crească copiii în „mustrarea şi învăţătura Domnului.” Aceasta schimbă radical
agenda parentală. Focalizarea orizontală dispare. Chemarea este de a face parte din
lucrărea lui Dumnezeu de transformare a inimii – de a-l ajuta pe copil să se schimbe
dintr-un păcătos egocentric într-unul care-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus decât orice
altceva. Modelul lui Pavel de a fi părinţi este deosebit de răscumpărător, însă atunci când
părinţii uită că momentele de dificultate sunt momente ale răscumpărării, ei stau în calea
a ceea ce face Domnul.
Sau să ducem acest model într-un context mai oficial de consiliere. O persoană
solicită să vorbească cu tine despre o situaţie complicată. Vezi că ea este foarte
descurajată – aproape paralizată. Care ar trebui să fie scopul tău? Este minunat să oferi
înţelepciunea ce aduce claritate în confuzie şi face situaţia suportabilă. Este har să-i oferi
înţelegere, mângâiere şi speranţă. Este bine să funcţionezi ca avocat pentru ea acolo unde
este se cade. Dar acest moment de consiliere trebuie să fie modelat de o focalizare mai
profundă asupra problemei.
Dumnezeu îşi continuă lucrarea Lui de transformare în inima şi viaţa acestei
femei. El a adus-o la sfârşitul puterilor ei, dezvăluind rodul alegerilor, planurilor şi
comportamentului ei. Este în procesul de revelare a inimii ei. Scopul Lui este ca ea să fie
conformată chipului Fiului Său, să facă încă un pas înspre eliberarea din robia ei faţă de
creaţie şi un pas mai aproape de libertatea închinării aduse Creatorului. Scopul Lui este
ca El să stăpânească total gândurile şi motivele ei; astfel încât, în mod progresiv,
identitatea ei să fie înrădăcinată mai degrabă în El decât în solul arid al realizării
personale sau al acceptării de către alţii. Timiditatea şi cinismul vor face loc curajului şi
nădejdii înrădăcinate în prezenţa, puterea, dragostea şi harul Lui. Scopul lui Dumnezeu
este mai profund decât schimbarea emoţională şi situaţională. Scopul Lui nu este altul
decât transformare personală.

CUM ARATĂ O RELAŢIE BAZATĂ PE RĂSCUMPĂRE?

Ce lucruri practice îi pot ajuta pe cei doi, soţul şi soţia ce se ceartă, să funcţioneze
în mod răscumpărător? Cum poate consilierul să clădească o relaţie ce promovează
lucrarea lui Dumnezeu într-o femeie frământată şi descurajată de probleme? Cum pot
părinţii să stabilească asemenea relaţii cu copiii lor? Cum pot pastorii să le clădească în
lucrarea lor? Cum arată relaţiile ce promovează schimbarea personală? Scriptura
evidenţiază patru lucruri atunci când ne cheamă să iubim pe cineva într-un mod ce
promovează lucrarea lui Dumnezeu de schimbare a inimii. Fiecare aspect al Dragostei
promovează relaţii în care scopurile lui Dumnezeu sunt centrale. (Vezi Figura 7.2.)
1. Intră în lumea persoanei.
2. Întruchipează dragostea lui Cristos.
3. Identifică-te cu suferinţa.
4. Acceptă planul.

Fig. 7.2
Patru elemente ale unei relaţii de lucrare pline de iubire

O relaţie de lucrare plină de iubire

1. Intră în lumea persoanei

2. Întruchipează dragostea lui Cristos
3. Identifică-te cu suferinţa
4. Acceptă planul.

În acest capitol şi în următorul vom lua în considerare aceste elemente ale

dragostei într-o relaţie bazată pe răscumpărarea făcută de Cristos.

 PRIMUL ELEMENT AL DRAGOSTEI:

INTRĂ ÎN LUMEA PERSOANEI

Această lume nu duce lipsă de nevoi. Problema noastră este că noi pierdem
oportunităţile pe care Dumnezeu le pune în calea noastră. Cum le putem urma în mod
eficient? Începem prin a recunoaşte porţile de intrare pe care Dumnezeu ni le oferă,
mijloacele de a intra dintr-o relaţie ocazională într-una de schimbare a vieţii. Cum le poţi
recunoaşte?
Este de folos să înţelegi ceea ce o poartă de intrare nu este. În primul rând, nu este
problema despre care persoana doreşte să vorbească. Ne putem concentra asupra
problemei şi să pierdem din vedere persoana din mijlocul ei. Lucrarea personală biblică
implică în mod cert rezolvarea problemei, însă trebuie să fie concentrată asupra
persoanei. Lucrarea lui Dumnezeu de schimbare implică în mod cert schimbări ale
relaţiilor şi situaţiilor, însă scopul ei esenţial este o transformare personală radicală.
În al doilea rând, poarta de intrare nu este o anumită situaţie sau circumstanţă din
viaţa persoanei. Dincolo de acestea există lupte mai adânci ale inimii care se află în
centrul atenţiei lui Dumnezeu. De asemenea, o poartă de intrare nu este o altă persoană
sau problemă din cadrul relaţiei. Ar trebui să rezistăm tendinţei de a ne concentra total
asupra problemei când suntem în lucrare. Dacă nu ne concentrăm în direcţia cuvenită în
timp ce ascultăm oamenii, vom fi asemenea persoanei de la pavilionul de tir al unui bâlci.
Vom vâna problemele ca şi cum ar fi raţe de plastic care plutesc spre noi, iar când le
auzim, ţinta noastră este să le doborâm. Vom asculta un cuvânt-problemă (adulter,
îndoială, frică, poftă, furt, lăcomie, invidie, conflict) după care ne descărcăm până când
am spus tot ce ştim despre perspectiva Bibliei asupra acestui subiect. Aceasta nu numai
că încalcă modul în care Dumnezeu doreşte să fie folosit Cuvântul Lui, dar pierde
complet din vedere luptele din inima persoanei ce se confruntă cu problema.
De aceea este atât de important să recunoaştem oportunităţile porţii de intrare
oferite de Dumnezeu. O poartă de intrare este o anumită experienţă a persoanei privind
situaţia, problema sau relaţia. Pentru a recunoaşte o poartă de intrare nu te întrebi: „Care
sunt problemele din viaţa acestei persoane?” În schimb te întrebi: „Cu ce se confruntă
această persoană în mijlocul situaţiei?” Sau: „Ce o stăpâneşte pe această persoană chiar
acum?” Poarta de intrare nu este ceea ce crezi tu că frământă persoana; este frământarea
pe care persoana o mărturiseşte. Oamenii îţi vor relata cu ce se luptă, iar frământarea lor
îţi va oferi un teren comun şi o uşă a oportunităţii la un nivel mai profund de lucrare.
Mai este strategia porţii de intrare încă neclară în mintea ta? Iată un exemplu.
Imaginează-ţi că te sună o femeie din biserica ta. E căsătorită de cincisprezece ani şi are
trei copii. Se trezeşte într-o dimineaţă şi află că soţul ei a plecat. Se întoarce să aprindă
veioza de la marginea patului şi observă acolo un bilet. În el, soţul ei o anunţă că a
renunţat la căsnicie. S-a îndrăgostit de altcineva, şi-a luat hainele, banii din contul bancar
şi a angajat un avocat. Imediat după ce citeşte biletul, prietena ta te sună. Pune-ţi
întrebarea: ce stăpâneşte această femeie la momentul respectiv? Cu ce se luptă chiar
atunci? Ce experimentează ea în inima ei? Ce are puterea de a o paraliza şi de a-i
spulbera speranţa?
 Răspunsul evident este frica. Ea este inundată de întrebări înspăimântătoare: „Ce
se va întâmpla cu casa mea? Cum ne vom purta de grijă? Va dori el copiii? Ce va gândi
familia mea? Ce voi spune copiilor? Câţi bani au mai rămas în contul nostru? Cu cine a
vorbit soţul meu şi ce i-a spus? Cum pot face faţă oamenilor? Ce are cealaltă femeie şi eu
n-am?” Probabil cea mai înspăimântătoare întrebare dintre toate este: „De ce a îngăduit
Dumnezeu să mi se întâmple acest lucru?” În acest moment frica este cea mai
semnificativă problemă a inimii. Este locul unde se dă războiul şi unde începe lucrarea ta.
Această femeie n-ar fi ajutată prin „recapitularea” tuturor lucrurilor pe care Biblia le
spune despre căsătorie şi divorţ. Dacă aceasta este tot ce-i oferi, vei pierde probabil
oportunitatea viitoare de a o ajuta.
Pe de altă parte, ajutând-o să facă faţă temerilor, ai o oportunitate minunată de a-ţi
arăta dragoste şi de a clădi o relaţie de lucrare. Atunci când te adresezi problemelor reale
ale oamenilor, ei răspund: Persoana aceasta mă aude. Persoana aceasta mă înţelege.
Doresc mai mult ajutor de genul acesta. Aceasta este puterea unei relaţii de iubire. Prin
urmare, o poartă de intrare nu este problema obiectivă cu care se confruntă persoana, ci
experienţa sa specific legată de acea problemă (frică, mânie, vină, anxietate, disperare,
singurătate, invidie, descurajare, dorinţe de răzbunare etc.).

RECUNOAŞTEREA PORŢILOR DE INTRARE

Cum poţi recunoaşte porţile de intrare pe care Dumnezeu le trimite în calea ta?
Ascultă având un scop în minte. Concentrează-te asupra persoanei aflate în centrul
problemei. În timpul ce ea te pune la curent cu istoria ei, aceasta va părea ca un amestec
haotic de emoţii prezente, trecute şi interpretări personale. Antrenează-te să asculţi şi să
iei aminte la patru lucruri care-ţi vor arăta problema cu care se confruntă persoana
respectivă.
1. Ia aminte la cuvinte emoţionale. („Sunt mânioasă.” „Mi-e frică.” „Nu mă pot
opri din plâns.”)
2. Ia aminte la cuvinte interpretative. („Asta n-ar trebui să se întâmple.” „Se pare
că primesc ceea ce merit.” „Mă întreb dacă într-adevăr se merită să mă trezesc
dimineaţa.”)
 3. Ia aminte la discursul personal (monolog). („Sunt un eşec.” „Numai mie mi se
întâmplă.” „Nu am resursele pentru a face faţă acestui lucru.”)
4. Ia aminte la discursul cu privire la Dumnezeu. („Am crezut că făceam ceea ce
Dumnezeu dorea.” „El pur şi simplu nu-mi ascultă rugăciunile.” „Cum ar
putea Dumnezeu să îngăduie să mi se întâmple una ca asta?”)

Adu-ţi aminte că trebuie să te concentrezi asupra persoanei şi problemei cu care

se frământă ea în acel moment. În timp ce iei aminte la cele patru lucruri enumerate mai
sus, caută o temă (mânie, frică, vină, disperare) care iese în evidenţă. Apoi rămâi
concentrat asupra acelei teme, fii alături de persoană în mijlocul acelei frământări şi
întruchipează-L pe Domnul iubitor pe care, probabil, este incapabilă să-L vadă. Noi ştim
că Dumnezeu nu a renunţat la acea persoană, a plecat acasă sau e ocupat ajutându-i pe
alţii. Însă norii întunecaţi ai circumstanţelor pot orbi o persoană ca aceasta să nu-L vadă
pe Dumnezeul care este activ şi prezent acolo. În timp ce se confruntă cu o situaţie pe
care nu o poate controla, Dumnezeu este singura ei sursă de speranţă. Pe măsură ce este
inundată de întrebări (multe la care nimeni nu poate răspunde), lucrul de care are cu
adevărat nevoie este odihna ce poate fi aflată în Domnul, care este „un ajutor care nu
lipseşte niciodată în nevoi”, Cel care n-o va părăsi şi n-o va abandona. În aceste prime
momente de lucrare am o oportunitate minunată de a-L dezvălui pe Dumnezeu cuiva care
nu-L poate vedea. El este aici! El înţelege! El este în stare să ajute! El plănuieşte ceva
bun!
Ai avut vreodată o experienţă frustrantă pe care ai dorit s-o împărtăşeşti cu
cineva? Probabil ai avut o întâlnire importantă la care n-ai putut ajunge deoarece ai fost
prins în trafic. Cum te-ai simţi dacă i-ai povesti prietenului tău, iar acesta ţi-ar ţine o
lecţie despre faptul că ai greşit drumul şi că el aflase cu ani în urmă că exista o rută mult
mai eficientă pe care ai fi putut merge? Cum te-ai simţi dacă el te-ar întrerupe în timp ce
povesteşti pentru a-ţi împărtăşi o altă întâmplare, care n-ar avea nici o legătură cu ceea ce
te frământă?
Prietenul tău nu te-a ascultat pe tine în timp ce vorbeai. Răspunsurile lui se poate
să fi avut o legătură logică cu faptele pe care le-ai împărtăşit, însă ele n-au fost folositoare
pentru că nu aveau legtură cu impactul situaţiei asupra inimii şi vieţii tale. Prietenului tău
a văzut traficul în ochii minţii lui, dar nu te-a văzut pe tine. El nu te-a văzut uitându-te
neliniştit la ceas. El nu te-a văzut încercând în mod disperat să dai telefon. El nu te-a
văzut măcinat la volan. El a văzut doar traficul şi când a vorbit, el s-a adresat traficului şi
nu ţie. Cu toţii ne-am confruntat cu această frustrare în multe situaţii mărunte. Însă
imaginează-ţi durerea căreia îi faci faţă în mijlocul unei încercări grele, pentru simplu
fapt că simţi că nimeni nu te aude; nimeni nu se adresează problemei cu care te confrunţi
în mijlocul situaţiei tale de criză.
Acesta nu este modul lui Dumnezeu. Putem oferi dragostea care este personală şi
specifică, nu una fără scop şi superficială. Putem urma modelul Consilierului Minunat, al
Păstorului cel Bun care merge exact acolo unde se află oaia Lui pierdută, o ia în braţele
Lui şi o duce într-un loc sigur. Atunci când urmăm exemplul Domnului înseamnă că noi
comunicăm câteva lucruri persoanei frământate de probleme:
Adu-i la cunoştinţă persoanei că îi asculţi frământarea. Pe măsură ce descoperi
tema care reiese, e nevoie să o enunţi din nou în faţa ei şi ideal ar fi să o faci în propriile
ei cuvinte. Prin aceasta ai spune de fapt: „Dumnezeu ţi-a trimis pe cineva care te aude,
care a început să înţeleagă prin ce treci.” Adu-i la cunoştinţă că eşti concentrat asupra ei
ca persoană, nu doar asupra problemelor cu care se confruntă.

Adu-i la cunoştinţă persoanei că Dumnezeu este acolo şi că El îi înţelege frământarea. Să

nu faci acest lucru prezentându-i persoanei o schiţă teologică. Deschide la pasajele din
Scriptură ce se adresează exact lucrului care o domină. Făcând astfel, împlineşti două
lucruri. O ajuţi (1) să recunoască faptul că Scriptura se adresează celor mai mari
probleme ale experienţei umane şi (2) să vadă că Dumnezeu este alături de poporul Lui în
modul cel mai pregnant în experienţele în care ei se tem că El este absent.
Psalmii sunt în special de mare ajutor aici. Cred că Psalmii sunt în Biblie pentru a
ne păstra sinceri. Ei ne amintesc că trăirea prin credinţă nu este uşoară. Viaţa unui
credincios este un război zilnic care se dă în inimile noastre, iar bătăliile sunt descrise
dramatic în Psalmi. În mod repetat Psalmii pun în cuvinte frământările oamenilor pe care
Dumnezeu îi trimite în calea mea. Însă Psalmii fac şi mai mult. Ei nu numai nuanţează
frământarea umană, ci sunt şi plini de prezenţa Domnului. Ei ne amintesc în mod repetat
să avem speranţă, nu pentru că suntem capabili şi înţelepţi sau pentru că circumstanţele
sunt uşoare, ci pentru că Dumnezeu este Tatăl nostru.
Adu-i la cunoştinţă persoanei că vei sta alături de ea. Întorcându-ne la exemplul
prietenului care te sfătuieşte în urma aglomeraţia din trafic, cuvintele acestuia îţi dau
impresia că tot ce trebuia să faci era să-ţi recunoşti greşeala şi să admiţi că ai plătit preţul
pentru greşeala ta. El a crezut că şi-a făcut slujba cum trebuie şi şi-a văzut de drum.
Problema este că el nu te-a consiliat pe tine, el a consiliat problema. El nu a recunoscut
cu ce te frământai în urma blocării circulaţiei. Nu e de mirare că s-a simţit liber să te
corecteze imediat, ceea ce nu a rezolvat în nici un fel gândurile sau dorinţele inimii tale.
El a crezut că a fost de ajutor, dar nu a fost. Avea dreptate că ai mers pe drumul greşit,
dar a uitat că făcând acel lucru, tu ai pierdut întâlnirea! Şi implicaţiile acelui fapt încă
aveau să te mai tulbure. Mă tem că mulţi dintre noi oferim un sprijin care nu remediază
pentru că, de la început, ochii noştri sunt atât de concentraţi asupra problemei încât noi
pierdem din vedere persoana şi frământările ei interioare.
Una dintre cele mai frecvente lupte în momentele de criză este sentimentul că eşti
complet singur. Datorită acestui fapt, este foarte descurajant când oamenii îţi oferă
răspunsuri imediate şi pleacă. Te simţi de parcă au vrut să scape repede de viaţa ta şi să se
întoarcă la a lor. De aceea este atât de important să întruchipezi de la început promisiunea
lui Dumnezeu, „Eu voi fi cu tine”. Făcând astfel, noi ne adresăm unei minciuni teologice,
minciuna că Dumnezeu este absent în necaz. Noi oferim oamenilor o prezenţă vie şi
iubitoare, întruchipând în carne şi oase prezenţa Domnului. De asemenea, noi ne luptăm
cu Duşmanul, care şopteşte în urechea credinciosului: „Unde este Dumnezeul tău acum?”
Adu-i la cunoştinţă persoanei nu numai că o vei ajuta să-şi rezolve problemele cu care se
confruntă, dar şi că îţi pasă de ea şi că eşti cu ea.

ÎNCEPUTUL SCHIMBĂRII

Atunci când cauţi să lucrezi cu oamenii în acest mod, inimile lor vor răspunde în
trei moduri ce stabilesc scena pentru o lucrare mai extinsă – cu mai multă schimbare – în
zilele ce vor urma.
 1. Încredere orizontală. Adesea, oamenii ce trec prin probleme nu se deschid
uşor. Ei se tem de o rănire ulterioară şi li se pare dificil să se încredinţeze pe ei înşişi
altora. Dar atunci când mă pot conecta la experienţa reală a persoanei aflată în mijlocul
unei încercări, am oportunitatea de a genera încredere. Persoana îşi spune în sinea ei, El
m-a auzit cu adevărat. El înţelege prin ce trec. El pare să fie o persoană de încredere.
Faptul că persoana vrea să aibă încredere este crucial pentru o relaţie în care lucrarea lui
Dumnezeu poate prospera. În timp ce cauţi să slujeşti această persoană, tu îi ceri să-şi
încredinţeze „porţelanul preţios” al vieţii ei în mâinile tale. Eşti pe cale să îi ceri să-ţi
vorbească despre cea mai importantă şi sensibilă problemă din viaţa ei. Ea va face aceasta
doar când are încredere în tine. Cele mai multe dintre conversaţiile noastre sunt
impersonale şi caracterizate de autoapărare. Vorbim mult, însă fără multă substanţă.
Păstrăm momentele personale în care ne dezvăluim pe noi înşine pentru oamenii în care
avem încredere. Încrederea este vitală într-o relaţie de schimbare a inimii.
2. Încredere verticală. Dumnezeu nu numai că surprinde, prin harul Său, oamenii
frământaţi de probleme, dar El îi cheamă să facă lucruri care sunt dificile şi neaşteptate,
lucruri ce intră în contradicţie cu instinctele normale ale persoanei. Dumnezeu va spune:
„Ascultă-Mă. Încrede-te în Mine. Urmează-Mă.” Dacă Îl va urma pe Domnul, persoana
are nevoie să privească la faţa Lui şi să vadă speranţă. Însă, de cele mai multe ori,
persoana aflată într-o mare încercare priveşte la Domnul şi vede orice altceva, dar nu
speranţă. Aşadar, în acele momente de început, noi ajutăm persoana să-L vadă pe
Domnul, să recunoască faptul că El înţelege frământările tainice, că El este prezent cu el
sau ea şi că El îi oferă ajutorul care e de un real folos. Noi dorim să ajutăm persoana mai
degrabă să se apropie de Domnul, decât să se îndepărteze de El. Dorim să ajutăm o
persoană care se ascunde, evită, neagă, acuză, se îndoieşte, fuge sau renunţă la a deveni
un căutător – şi nu doar un căutător de ajutor, ci un căutător de Dumnezeu. Acest lucru
este important pentru că o persoană consiliată nu este o persoană consiliată până când nu
este o persoană care caută.
3. Angajamentul faţă de proces. O persoană rareori va veni la tine şi va spune:
„Ştiu că Dumnezeu doreşte să lucreze o schimbare minunată în inima mea. Mă întrebam
dacă ai fi dornic să mă ajuţi”. Se poate ca persoana să nu caute ajutor deloc, ci numai un
loc de refugiu unde să-şi depene istoria. Se poate să caute un aliat sau pe cineva care să
valideze acţiunile şi interpretările ei. Chiar şi atunci când oamenii stabilesc o întâlnire
oficială pentru a vorbi cu mine, nu fiecare dintre ei sunt dedicaţi căutării după ajutor sau
schimbării.
Dar atunci când te-ai identificat cu frământarea unei persoane şi i-ai oferit
speranţa lui Dumnezeu în mijlocul ei, ea va dori mai mult. Întotdeauna spun studenţilor
mei să ţintească în partea de jos mai întâi. Ei n-ar trebui să rezolve o lume a dificultăţilor
în câteva momente. Lucrul principal pe care ei ar trebui să caute să-l realizeze în prima
lor discuţie cu o persoană este de a o ajuta să fie dispusă să vorbească din nou. Prima
discuţie poate fi o simplă descărcare, însă a doua discuţie înseamnă un fel de angajament
faţă de procesul lui Dumnezeu de schimbare. Acesta este scopul meu – de a încuraja
persoana să se încredinţeze Lui.

ÎNTREBĂRI ALE „PORŢII DE INTRARE”

Pentru a putea recunoaşte oportunităţile porţii de intrare trebuie să învăţăm cum să
punem întrebări bune. Iată câteva întrebări de început pe care le-ai putea pune femeii al
cărei soţ a părăsit-o. (Totuşi, e puţin probabil că vei pune toate aceste întrebări deodată,
mai ales dacă primul lucru pe care îl face este să sune).
 „Ce ţi-a venit în minte când ai citit biletul?”
 „Cu ce te frămânţi cel mai mult chiar acum?”
 „Care este lucrul cu care te confrunţi acum şi cu care ai crezut că nu te vei confrunta
niciodată?”
 „Ce simţi?”
 „De ce anume te temi chiar acum?”
 „Te simţi furioasă? În ce fel anume este aceasta o frământare reală în viaţa ta?”
 „Descrie modul în care-L vezi pe Dumnezeu chiar acum. Ce crezi că face El?”
 „Te simţi deznădăjduită? Te simţi de parcă Dumnezeu îţi cere să faci imposibilul?”
 „Ce întrebări ai dori să poţi pune soţului tău?”
 „Ce întrebări ai dori să poţi pune lui Dumnezeu?”
 „Când nu poţi dormi, ce gânduri te ţin trează?”
 „Ce parte a situaţiei te copleşeşte cel mai mult?”
 „Cu ce regrete te lupţi?”

În timp ce pui aceste întrebări, ia aminte la temele care îţi indică unde anume se dă
războiul înăuntrul acestei femei. Scopul este ca încrederea orizontală, speranţa verticală şi
angajamentul faţă de proces rezultate în urma discuţiilor să asigure o bază pentru lucrarea
de schimbare a lui Dumnezeu. Însă acesta este doar primul mod în care caut să iubesc
persoana respectivă. Să privim acum la al doilea.

 AL DOILEA ELEMENT AL DRAGOSTEI:

ÎNTRUCHIPEAZĂ DRAGOSTEA LUI CRISTOS

Dacă cineva te-ar întreba cum ne foloseşte Dumnezeu pentru a schimba oamenii,
ce i-ai răspunde? Să fie doar prin lucrurile pe care le spunem? Confruntăm noi pur şi
simplu oamenii cu adevărul şi îi chemăm să asculte? Este lucrarea personală doar o formă
biblică de terapie prin conversaţie? Sau Dumnezeu ne foloseşte în alte moduri pentru a
schimba oamenii?
Gândeşte-te la oamenii pe care Dumnezeu i-a folosit în propria ta viaţă. A fost doar
pentru că au spus ceea ce-au spus? Fără îndoială, Dumnezeu a folosit cuvintele lor într-un
mod plin de putere în momente cheie. Nici o îndoială că ai beneficiat de sfatul,
înţelepciunea, onestitatea şi confruntarea lor. Însă în ce alte moduri a folosit Dumnezeu
relaţia pentru a încuraja schimbarea în tine? Probabil bunăvoinţa lor de a ierta te-a învăţat
despre adevărata natură a iertării mai mult decât orice altă conversaţie. Probabil ai învăţat
despre resursele lui Cristos observându-i pe ei cum îndură o încercare dificilă. Poate ai
început să înţelegi puterea dragostei biblice privindu-i cum iubesc pe cineva care fusese
cât se poate de respingător. Probabil că modul în care vieţile lor au fost împlinite a fost
dovada faptului că promisiunile lui Dumnezeu erau adevărate. Poate ceea ce ţi-a dat tăria
de a merge mai departe a fost bunăvoinţa lor de a sta alături de tine pentru mult timp.
Dacă te opreşti să reflectezi la aceşti oameni, vei recunoaşte imediat că lucrarea lor a fost
alcătuită nu numai din cuvinte.
Ca ambasadori ai lui Cristos, Dumnezeu foloseşte nu numai ceea ce spunem pentru a
încuraja schimbarea în oameni; dar şi cine suntem şi ce facem. În timpul lucrării Lui pe
pământ, Isus a spus: „Dacă nu puteţi crede ceea ce spun, atunci priviţi la lucrurile pe care
le fac. Ele sunt toată dovada de care aveţi nevoie.” (parafrazarea pasajelor ca cel din Ioan
14:11). Ca ambasadori, noi suntem chemaţi nu doar să spunem adevărul, ci să fim şi
ilustraţii reale, vii, în carne şi oase, ale acestui adevăr. Noi nu suntem doar purtătorii de
cuvânt ai lui Dumnezeu; noi suntem exemple. Noi nu suntem doar amplificatori pentru
vocea lui Dumnezeu; noi suntem dovada Lui. Vieţile noastre mărturisesc despre puterea
harului Său de a transforma inimi. Se vede în modul în care manifestăm dragostea pe care
Dumnezeu ne-a arătat-o nouă.

HAINELE POTRIVITE PENTRU SLUJBĂ

Coloseni 3:12-17 surprinde ce înseamnă să întruchipezi dragostea lui Cristos în
lucrare.
Aşadar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o
inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu răbdare!
Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertaţi-vă unul pe altul ori de câte ori vreunul dintre
voi are vreo nemulţumire împotriva altuia! Cum v-a iertat Domnul, aşa iertaţi-vă
şi voi! Dar, mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care le leagă
pe toate într-o armonie perfectă! Iar pacea lui Cristos să stăpânească în inimile
voastre; la ea aţi şi fost chemaţi, într-un singur trup. Şi fiţi mulţumitori! Cuvântul
lui Cristos să locuiască în voi din belşug! Învăţaţi-vă şi instruiţi-vă unul pe altul
cu toată înţelepciunea! Cântaţi-I lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre
cântece de laudă, imnuri, cântece duhovniceşti! Tot ceea ce faceţi, cu vorba sau
cu fapta, să faceţi în Numele Domnului Isus, mulţumind, prin El, lui Dumnezeu
Tatăl.

Versetele 15-17 conţin una dintre cele mai clare chemări ale Noului Testament la
lucrare personală. În acest pasaj remarcabil, Pavel ne cheamă la activităţi despre care în
mod normal presupunem că sunt limitate numai la slujirea publică. Noi suntem chemaţi
să avem Scriptura atât de adânc înrădăcinată în vieţile noastre încât să fim înţelepţi şi
mulţumitori şi astfel să fim întotdeauna pregătiţi ca să ne învăţăm şi să ne sfătuim
(confruntăm) unii pe alţii. Pavel ne cheamă să fim gata pentru oportunităţile de lucrare pe
care El le va aduce, în timp ce El ne schimbă prin lucrarea altora. Pasajul rezumă ceea ce
spune această carte. Însă pentru a-l înţelege cu adevărat, trebuie să începi cu versetul 12.
Aici Pavel foloseşte metafora îmbrăcăminţii – lucrul care ne acoperă, ne identifică
şi descrie funcţia noastră. Pavel ne aminteşte că ceea ce „purtăm” (calităţile de caracter
pe care ni le însuşim) în momentele de lucrare, este la fel de important ca şi ceea ce
spunem. Lista trăsăturilor de caracter pe care Pavel o dă este un sumar al caracterului lui
Cristos. Pavel spune: „Dacă vei fi implicat în ceea ce Dumnezeu face în alţii, vino
îmbrăcat în mod adecvat!”
Perspectiva lui Pavel asupra schimbării implică atât un proces cât şi un conţinut,
atât o manieră cât şi un mesaj. Implică învăţătură atât vizavi de viaţa mea cât şi vizavi de
vorbele mele. În timp ce întruchipez caracterul Domnului chem oamenii să aibă încredere
şi să asculte. De fapt, Pavel spune: „Dacă vreţi să vă învăţaţi şi să vă sfătuiţi unii pe alţii,
trebuie să vă îmbrăcaţi mai întâi cu Cristos”. Dumnezeu schimbă oamenii nu doar pentru
că tu le-ai spus adevărul, ci pentru că acele cuvinte au fost spuse cu compasiune,
bunătate, umilinţă, blândeţe, răbdare şi dragoste. Când facem aceasta, noi devenim
dovada fizică a adevărurilor pe care le prezentăm. Noi întruchipăm nu numai adevărul, ci
şi pe Cristos Însuşi.
Erau un cuplu tânăr încântător în tot ceea ce priveşte aspectul fizic. Ea mă sunase
şi mă rugase să ne întâlnim. Imediat ce ne-am aşezat, emoţiile din încăpere s-au schimbat.
Ea a început să plângă înainte ca eu să mă rog sau să pun prima întrebare. Cu cât ea
plângea mai mult, cu atât el se răsucea în scaunul lui cu jenă şi mânie. Ea începuse să-şi
relateze istoria când el a întrerupt, roşu la faţă de supărare, spunând: „Nu pot face asta!
Nu pot vorbi despre viaţa mea privată cu un oarecare (ceea ce nu sunt) care se poate să n-
aibă nici cea mai mică idee despre ce vorbesc şi care în mod clar nu mă cunoaşte!”
Privind la soţia lui, el a spus: „Dacă eşti îndeajuns de stupidă să te supui la asta, atunci
petrecere plăcută, dar eu plec de aici!” Şi s-a năpustit afară din cameră. M-am rugat
repede cu voce tare pentru amândoi şi i-am spus soţiei că aveam să merg afară pentru a
vorbi cu el. L-am găsit în parcare, gata să intre în maşina lui. El m-a privit şi mi-a spus:
„Mă laşi în pace, te rog?” I-am spus că înţelegeam faptul că era supărat, speriat şi că îi era
greu să-şi împărtăşească problemele personale cu alţi oameni. I-am spus că vreau să fiu
răbdător şi că voi face tot ce-mi stă în putinţă să-L ajut să depăşească disconfortul acestor
momente de început. Am mai adăugat alte câteva lucruri şi i-am spus că aveam să mă
întorc la soţia lui.
În timp ce mergeam pe hol, am realizat că el era în spatele meu. El a spus: „Nu
pot fugi …chiar nu pot” şi de data aceasta conversaţia a început cu adevărat. Câteva luni
mai târziu ne-am amintit acea primă zi şi el mi-a spus că nu-şi amintea ce-i spusesem în
parcare, însă faptul că venisem după el a fost ceea ce Dumnezeu a folosit pentru a-l
înmuia. Nu ceea ce am spus, ci ceea ce am făcut a fost lucrul pe care Dumnezeu l-a
folosit ca să salveze un om aflat în pragul distrugerii vieţii sale.
Există patru motive principale pentru a-L întruchipa pe Cristos în relaţiile pe care
Dumnezeu ni le oferă.
1. Aceasta reprezintă o protecţie pentru tine. În lucrarea personală, păcatul
persoanei pe care o ajuţi va fi dezvăluit în cele din urmă în relaţia voastră. Dacă lucrezi
cu o persoană mânioasă, la un anumit punct acea mânie va fi îndreptată spre tine. Dacă
ajuţi o persoană care se luptă cu încrederea, la un moment dat nu va avea încredere în
tine. O persoană manipulatoare va căuta să te manipuleze. O persoană deprimată îţi va
spune că a încercat tot ce i-ai sugerat şi nu a funcţionat. Nu poţi sta lângă o băltoacă fără
ca în cele din urmă să nu fi împroşcat cu noroiul ei.
Galateni 6:1 spune: „Fraţilor, dacă cineva este prins în vreun păcat, voi, care
sunteţi duhovniceşti, ar trebui să-l îndreptaţi cu blândeţe. Păziţi-vă, ca să nu fiţi şi voi
ispitiţi!” În relaţiile de lucrare, nu doar inima persoanei pe care o ajut este dezvăluită, ci şi
a mea. Sunt capabil să fiu mânios, mândru, făţarnic, certăreţ şi aspru, nerăbdător şi
neiertător. Când mă port astfel, stau în calea a ceea ce face Domnul. Am nevoie de chiar
Cristosul pe care-L prezint celeilalte persoane. Realitatea mângâietoare este că El
lucrează în amândoi!
E nevoie să fim conştienţi de reacţiile noastre faţă de oamenii pe care-i slujim. Ei
vor păcătui împotriva noastră în acelaşi mod în care au păcătuit împotriva altora. Unul
dintre cele mai minunate lucruri pe care le putem face este să fim dedicaţi autocriticii
pline de smerenie: Cum răspundem atunci când s-a păcătuit împotriva noastră? Pe măsură
ce păcatele persoanei devin parte a experienţei noastre, demonstrăm noi puterea harului
lui Cristos? Îl întruchipăm noi pe Cristos când avem de-a face cu păcatul? Uneori vom
trăi la înălţimea chemării noastre ca ambasadori ai lui Cristos; alteori vom eşua. Putem
sluji eficient chiar şi atunci dacă aplicăm Evanghelia în propriile noastre vieţi,
mărturisindu-ne păcatul, cerând iertare de la Dumnezeu (şi de la cealaltă persoană atunci
când e cazul) şi revendicând puterea lui Dumnezeu pentru a merge mai departe şi pentru
a-L sluji cu credincioşie.

2. Aceasta ne oferă un exemplu viu. Nu trebuie să ne frământăm pentru a veni cu

definiţii creative ale calităţilor de caracter pe care Dumnezeu le doreşte în proprii Săi
copii; în schimb, avem ocazia de a le modela. Dacă urmăm exemplul lui Cristos,
persoana pe care căutăm s-o ajutăm ar trebui să experimenteze prin noi ce înseamnă
dragostea adevărată, compasiunea, blândeţea, iertarea, îndelunga răbdare, bunătatea şi
umilinţa, deşi noi suntem fiinţe umane decăzute. În acest mod, momentele de lucrare
personală nu sunt doar prelegerile unui curs; ele sunt şi laboratorul! Viaţa nu este doar
discutată; este trăită! Lucrurile pe care Dumnezeu ne cheamă să le facem şi să fim ar
trebui să fie evidente la persoana care slujeşte – în timp ce persoana depinde de Cristos.

3. Aceasta oferă dovadă a ceea ce Cristos poate face. Scopurile pe care le

prezentăm oamenilor pot părea nerealiste. Le va fi greu să-şi imagineze cum vor putea să
facă vreodată aceste lucruri în împrejurările lor prezente. Ei pot fi atât de conştienţi de
eşecurile lor încât calea nouă a lui Dumnezeu li se va părea complet imposibilă. Lucrarea
personală oferă o oportunitate plăcută de a rezolva această îndoială şi teamă, nu doar prin
cuvinte, dar şi prin viaţa ta.
Dacă urmez exemplul lui Cristos şi-mi îndeplinesc chemarea de ambasador, voi
trăi ca dovadă a faptului că ceea ce Domnul spune este adevărat. El ne-a dăruit tot ce
avem nevoie pentru a face ceea ce El ne-a chemat să facem. El este cu noi când ne este
greu. El ne va da tot ce avem nevoie, atunci când avem nevoie. Harul Lui e suficient
atunci când suntem slabi. El dăruieşte înţelepciune acolo unde este nevoie. Atunci când
iubesc o persoană respingătoare, când sunt blând în faţa unor argumente supărătoare,
când sunt răbdător în faţa eşecului, când vorbesc amabil unei persoane nepoliticoase şi
când cer iertare pentru că am păcătuit, demonstrez faptul că chemarea lui Dumnezeu este
posibilă. Este posibilă nu pentru că noi suntem înţelepţi şi puternici sau pentru că
circumstanţele noastre sunt uşoare, ci pentru că El este cu noi în puterea gloriei, bunătăţii
şi harului Său.

4. Aceasta Îl păstrează pe Cristos în centru. Speranţa pe care o oferim oamenilor

este mai mult decât un set de strategii. Speranţa noastră este Cristos! Doar în El află
oameni pierduţi, confuzi, furioşi, răniţi şi descurajaţi ceea ce trebuie să fie şi fac ceea ce
Dumnezeu doreşte. Noi nu suntem „guru.” Nu suntem nimic altceva decât instrumente în
mâinile unui Răscumpărător puternic. Speranţa şi ajutorul pe care le oferim se
concentrează întotdeauna asupra Lui. Cea mai importantă întâlnire în lucrare nu este
întâlnirea persoanei cu noi, ci întâlnirea persoanei cu Cristos. Slujba noastră este doar să
aranjăm acea întâlnire în aşa fel încât Dumnezeu să ajute oamenii să caute iertarea,
mângâierea, restaurarea, tăria şi înţelepciunea Lui.

Este o nesăbuinţă să te lansezi în lucrarea personală fără a ţine seama de cost. Un

ambasador nu numai că transmite mesajul Regelui, el îl şi întruchipează. El stă în locul
Regelui. După cum lucrarea lui Cristos pentru păcătoşi a însemnat sacrificiu şi suferinţă,
la fel va fi şi pentru noi (deşi la un nivel diferit). Deoarece suferinţa este inevitabilă,
trebuie să fim conştienţi de răspunsul nostru în faţa acelor încercări. Îl reprezentăm noi
bine pe Rege? Suntem noi dispuşi să murim faţă de noi înşine pentru a vedea viaţă în altă
persoană? Suntem noi dispuşi să fim trataţi rău de dragul Evangheliei? Suntem noi
dispuşi să ne implicăm în lucruri pe care le evităm în mod normal pentru ca Cristos să
schimbe pe cineva prin noi? Suntem noi dispuşi să fim împroşcaţi cu noroi deoarece
găsim bucurie în slujirea lui Cristos, chiar şi atunci când realizăm că ne-am murdărit?
Fie ca Isus Cristos să ne întărească pentru a iubi după cum El a iubit şi să fim
parte a lucrării Lui de transformare în vieţile oamenilor. Fie ca această dragoste să
direcţioneze nu numai cuvintele noastre, ci şi vieţile noastre. Fie ca noi să stăm ca
exemplu, dovadă şi întruchipare a Răscumpărătorului nostru măreţ!