8

CLĂDIREA RELAŢIILOR PRIN IDENTIFICAREA CU SUFERINŢA

Şi-a ridicat bastonul alb şi am condus-o în biroul meu. Nu numai că era oarbă, dar
şi şchiopăta de un picior. Lucrasem într-o şcoală pentru orbi în timpul seminarului şi m-
am gândit că era uimitor faptul că Dumnezeu o adusese în calea mea. Eram familiarizat
cu stilul de viaţă şi luptele oamenilor orbi, dar nu eram pregătit pentru istoria ei.
Era singurul copil la părinţi. Mama ei încercase timp de cincisprezece ani să
rămână însărcinată, dar a suferit o serie de pierderi de sarcină. În cele din urmă, la
patruzeci de ani, a rămas însărcinată şi n-a pierdut sarcina. Mama ei se simţea aşa de
binecuvântată de parcă viaţa ei era pe cale să înceapă. A ales un nume frumos, Grace, şi a
aşteptat cu nerăbdare. Într-o dimineaţă devreme, după un travaliu chinuitor de douăzeci
de ore, Grace s-a născut. Însă visul mamei ei nu avea să fie realizat. Grace era agitată,
bolnăvicioasă şi pretenţioasă. Momentele în care nu plângea păreau a fi puţine. Avea
probleme cu respiraţia şi digestia. Părea să contacteze orice boală a copilăriei. Întreaga
pruncie n-a dormit nopţile. Mamei ei rareori era în stare s-o scoată afară din casă.
Mama lui Grace considera că era victima unei sorţi chinuitoare. După toţi anii de
aşteptare, primise un copil care abia putea trăi. Pretenţiile, ţipetele şi munca constantă o
făceau tot mai furioasă. Se întreba de ce, oare, îşi dorise un copil. Îşi amintea cât de
uşoară fusese viaţa înainte. Mânia ei a început să se reverse în moduri subtile asupra lui
Grace: o smucitură aici, o palmă uşoară dincolo. Însă iritarea s-a transformat în cele din
urmă într-o furie ajunsă la apogeu. Când privea la fetiţa ei vedea pe cineva care o privase
de viaţă. Grace a început să asculte paşii mamei ei pentru a se putea ascunde sub pat sau
în dulap. Atunci mama ei începea să caute după ea, ceea ce o făcea şi mai furioasă. Într-
una din acele confruntări pline de mânie piciorul lui Grace a fost permanent rănit.
Când Grace a împlinit opt ani, ochii începuseră s-o lase ca rezultat al repetatelor
lovituri în cap. Nu mai putea vedea să citească, totuşi se temea să spună cuiva cât de
slabă era de fapt vederea ei. Credea că-i păcăleşte pe toţi, dar nu era aşa. Imediat după ce
a împlinit nouă ani, Grace a mers la şcoală şi se aşepta să aibă o zi normală. A fost rugată
să părăsească sala de clasă şi să meargă în birou, unde o doamnă pe care ea n-o cunoştea
stătea cu o valiză plină cu hainele lui Grace. Fără a-şi lua rămas bun de la mama şi
prietenii ei, ea a fost transferată într-o şcoală rezidenţială pentru orbi unde avea să rămână
până la absolvirea liceului. Grace n-a mai locuit niciodată acasă.
Ea stătea acum înaintea mea, relatându-mi istoria vieţii ei cu lacrimi pline de
supărare. Grace era încă singură. În mânia ei plină de teamă şi judecată, ea respinsese
orice relaţie pe care o avusese vreodată. Cu toate acestea, era adânc convinsă că oamenii
abuzau de ea după cum făcuse mama ei înainte. Bunăvoinţa ei de a vorbi cu mine a fost
în sine un act de mânie disperată. În timpul petrecut la şcoala de orbi, Grace urmase un
curs de religie la care a întâlnit un profesor minunat care îi împărtăşise Evanghelia. Mă
căutase pe mine deoarece dorea să vorbească cu un creştin; a fost convinsă că era
singurul mod în care putea auzi adevărul. În acelaşi timp, ea nu dorea ca cineva să-i ofere
o mulţime de inepţii biblice.
Am ascultat-o cu ochii-n lacrimi, rugându-mă în timp ce ea vorbea, fiind cât se
poate de conştient că eram chemat să-L întruchipez pe Domnul în viaţa acestei femei
suferinde.
Ce i-ai spune lui Grace? Ce crezi că are nevoie să audă? Ce spune Biblia tuturor
femeilor din lume care sunt asemenea lui Grace? Cum ai dori ca Grace să privească la
trecutul, prezentul şi viitorul ei? Cum ai clădi o relaţie cu ea în care lucrarea Împărăţiei
lui Dumnezeu să prospere?

ÎNTR-O LUME UNDE SUFERINŢA ESTE UN LUCRU NORMAL

Nu ne place să ne gândim la acest lucru, însă trăim într-o lume unde suferinţa este
normală. Într-o lume căzută populată de păcătoşi, n-ar trebui să fim surprinşi de acest
lucru. Ar trebui să fim surprinşi că nu suferim mai mult. Suferinţa noastră cuprinde de la
rănile temporare ale nechibzuinţei cuiva până la experienţele oribile ale maltratării şi
abuzului. Noi suntem cu toţii păcătoşi care suferă. Este lucrul pe care-l împărtăşim cu
oricine ne întâlnim. Ca atare, este terenul comun pentru lucrarea personală.
 Cu toate acestea de cele mai multe ori nu o vedem în acest mod. Tindem să fim
şocaţi când auzim istorii precum celei ale lui Grace şi trăim cu speranţa că nouă nu ni se
vor întâmpla niciodată lucruri cu adevărat rele. Mai mult de atât, avem probleme cu
modul nostru de a ne raporta la oamenii care au suferit. Prea adesea reducem lucrarea
noastră la banalităţi biblice şi la promisiunile rugăciunii, marcând o zonă tampon în jurul
oamenilor care sunt profund îndureraţi. Sigur, le trimitem o felicitare, îi vizităm, spunem
o rugăciune şi citim un pasaj, dar ne simţim stingheriţi şi de abia aşteptăm să ne vedem de
drumul nostru. Însă, mai devreme sau mai târziu, vom suferi şi noi. Experienţa noastră
diferă doar în funcţie de gradul de durere. Nu e de mirare că Biblia are atât de multe de
spus despre realitatea suferinţei personale.
1. Biblia declară în mod clar că Dumnezeu este suveran peste toate lucrurile –
chiar şi peste suferinţă. Mulţi dintre noi greşim când gândim că Dumnezeu n-
are nimic de a face cu lucrurile rele ce se întâmplă în lumea noastră. Totuşi
Scriptura ne duce într-o direcţie complet diferită. Ea înrădăcinează speranţa
noastră în realitatea faptului că Dumnezeu nu este autorul suferinţei noastre, ci
El este cu noi în suferinţa noastră (Exod 4:11; 1 Sam. 2:2-7; Dan. 4:34-35;
Prov. 16:9; Ps. 60:3; Isa. 45:7; Plâng. 3:28; Amos 3:6; Fapte 4:27-28; Efes.
1:11).
2. Biblia spune în mod clar că Dumnezeu este bun. Este un mod greşit de a gândi
când spui că un Dumnezeu cu adevărat bun n-ar îngădui niciodată unei
persoane să sufere sau că, dacă Dumnezeu te iubea cu adevărat, El n-ar fi lăsat
să ţi se întâmple cutare lucru. Biblia declară că un Dumnezeu infinit bun este
în mijlocul celor mai dureroase experienţe ale noastre (Ps. 25:7-8; 34:8-10;
33:5; 100:5; 136; 145:4-9).
3. Biblia spune clar că Dumnezeu are un scop pentru suferinţa noastră. Biblia
nu prezintă suferinţa ca o piedică în calea răscumpărării noastre, ci ca un
instrument pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru a-Şi împlini scopul Lui
răscumpărător în noi (Rom. 8:17; 2 Cor. 1:3-6; Filip. 2:5-9; Iacov 1:2-8; 5:10-
11; 1 Petru).
4. Biblia explică motivele fundamentale pentru care noi suferim.
  Suferim pentru că trăim într-o lume chinuită de boală, dezastre naturale,
animale periculoase, utilaje distruse, etc.
 Suferim datorită firii noastre. O mare parte din suferinţa noastre se află în
mâinile noastre. Facem alegeri ce determină vieţile noastre să fie
dureroase şi dificile.
 Suferim pentru că alţii păcătuiesc împotriva noastră. De la o prejudecată
subtilă până la atacuri personale, cu toţii suferim din partea altora.
 Suferim din cauza Diavolului. Există cu adevărat un duşman în lumea
noastră, un înşelător şi mincinos care desparte, distruge şi devorează. El ne
ispiteşte cu lucruri ce promit să ne dea viaţă, dar care de fapt o distrug.
 Suferim datorită scopului bun al lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă pe
copiii Săi să sufere spre gloria Lui şi spre binele lor răscumpărător.
5. Biblia spune că suveranitatea lui Dumnezeu în suferinţă niciodată:
 Nu înseamnă că suferinţa nu este reală (2 Cor. 1:3-9; 4:1-16).
 Nu scuză pe cel rău (Habacuc; Fapte 2:22-24; 3:14-23).

Atunci când păşim în experienţele de suferinţă ale altor oameni, noi dorim ca
răspunsurile noastre să fie modelate de o gândire biblică plină de compasiune.

SUFERINŢA ŞI LUCRAREA PERSONALĂ

Aceasta ne conduce la al treilea aspect la Dragostei care promovează lucrarea lui

Dumnezeu în viaţa unei persoane. Cristos este modelul nostru şi aici.

 ELEMENTUL 3 AL DRAGOSTEI:
INDENTIFICĂ-TE CU SUFERINŢA
Ai trecut vreodată printr-o perioadă dificilă şi te-ai simţit complet singur? Te-ai
simţit vreodată de parcă ai fi doi oameni diferiţi – cel ce suferă în ascuns şi persoana care
este „cunoscută” de oamenii din jurul tău? Ai dorit vreodată să-ţi spui istoria, însă te-ai
temut de ce ar putea să creadă alţii? Ai dorit vreodată să schimbi viaţa ta cu a altcuiva?
Suferinţa ta a diminuat vreodată dorinţa pentru închinare personală, învăţătura Cuvântului
lui Dumnezeu sau părtăşia în trupul lui Cristos? Ai dorit vreodată să nu te mai trezeşti
dimineaţa din cauza dificultăţii cu care aveai să te confrunţi? Ai încercat vreodată să
vorbeşti cu cineva despre suferinţa ta, dar până la urmă ţi-ai pierdut curajul? Ai fost
vreodată dat la o parte datorită sugestiilor pripite, a presupunerilor greşite şi a
banalităţilor biblice oferite de oameni? În mijlocul realităţilor aspre, ai strigat vreodată (în
tăcere sau cu voce tare) după ajutor?
Dacă eşti în viaţă, ai răspuns cu da la cel puţin câteva dintre aceste întrebări. Tu
eşti o persoană ce suferă şi ai fost chemat de Dumnezeu să slujeşti altora în suferinţă.
Suferinţa nu este doar terenul comun al relaţiilor umane, ci unul dintre cele mai bune
ateliere de lucru ale lui Dumnezeu. Ca şi ambasadori ai lui Dumnezeu, avem nevoie să
învăţăm cum să ne identificăm cu cei ce suferă. Acest lucru îl facem urmând exemplul
Consilierului Minunat din pasaje precum cel din Evrei 2:10-12.

Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care
voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe, pe Căpetenia
mântuirii lor. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea,
Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi,” când zice:
„Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei;
Îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării.”

Acest pasaj vorbeşte despre felul în care Cristos, „Autorul mântuirii noastre” se
identifică cu noi. Ne spune că noi suntem din aceeaşi familie ca şi Cristos. Această
familie este mai mult decât familia umană. Autorul epistolei către Evrei indică o
identitate împărtăşită foarte specifică. Nu trebuie să uităm că noi slujim unui Mântuitor
care a suferit. Noi nu căutăm ajutor de la cineva care nu poate înţelege experienţa noastră.
Isus este plin de compasiune şi înţelegere. El ne poate ajuta deoarece El este asemenea
nouă. El a trecut prin ceea ce noi trecem acum. El ne cunoaşte pe noi şi ne cunoaştem
experienţele noastre, pentru că noi facem parte din aceeaşi familie, familia celor care au
suferit.
Însă e şi mai mult. Pasajul spune că lui Cristos nu-i este ruşine să ne numească
„fraţi”. Titlul de frate are conotaţia unei anumite poziţii în familie, o relaţie frăţească de
oameni egali. Cristos n-ar fi putut alege un termen mai puternic pentru a se identifica cu
noi. Trei aspecte ale acestei identificări ies în relief:
1. Suntem din aceeaşi familie.
2. Ocupăm o poziţie similară în familie.
3. Împărtăşim experienţe ale vieţii similare datorită acelei poziţii.

Aceasta surprinde caracterul umil al lucrării personale. Slujirea noastră nu trebuie

să aibă un caracter de genul „Mă aflu mai presus de tine ca unul care a ajuns la linia de
sosire.” Aceasta decurge dintr-o recunoaştere umilă a faptului că noi împărtăşim o
identitate cu cei pe care-i slujim. Dumnezeu nu şi-a încheiat lucrarea nici în mine. Noi
suntem fraţi şi surori în mijlocul procesului de schimbare îngăduit de Dumnezeu pe tot
pacursul vieţii. Nu sunt gurul nimănui. Schimbarea nu va avea loc pur şi simplu pentru că
cineva este expus înţelepciunii şi experienţei mele. Noi ne împărtăşim identitatea,
împărtăşim experienţă şi suntem din aceeaşi familie.
Această poziţie este esenţială pentru lucrarea personală ce-L onorează pe
Dumnezeu. În primul rând, aceasta recunoaşte că Dumnezeu trimite oameni în calea mea,
nu doar pentru ca ei să se schimbe, ci ca să mă schimb şi eu. Consilierul Minunat
lucrează cu toţi cei din încăpere. Dumnezeu foloseşte în mod repetat dificultăţile unei
relaţii de lucrare şi revelaţia slavei Sale răscumpărătoare pentru a provoca, a adânci şi a
întări credinţa mea. Deoarece deţin un scaun în rândul din faţă al lucrării lui Dumnezeu
de transformare a inimii, slujesc altora cu o mai mare speranţă, aşteptare şi curaj. Mai
mult, trăiesc cu mai mult curaj şi cu mai multă speranţă pentru propria mea viaţă. Nu e
nici o îndoială că persoana care a beneficiat cel mai mult din lucrarea mea sunt eu!
Această postură a identităţii împărtăşite ne protejează şi de dependenţa
nesănătoasă ce poate face consilierea, ucenicizarea şi lucrarea personală să deraieze. Nu
noi suntem ceea ce oamenii au nevoie. Scopul nostru este de a-i pune în legătură cu un
Cristos viu, activ şi răscumpărător. El le dăruieşte ceea ce au nevoie pentru a putea face
ce au fost chemaţi să facă în mijlocul dificultăţilor vieţii. Eu nu sunt nimic mai mult decât
un frate. Stau alături de tine şi îţi îndrept atenţia spre Tatăl. Îţi stau alături şi îţi povestesc
despre dragostea şi grija Lui măreaţă. Împărtăşesc cu tine lucrurile pe care le-am învăţat
pe genunchii Lui şi la picioarele Lui. Te iau de mână şi merg cu tine la El. Ca fraţi şi
surori noi ne concentrăm atenţia acolo unde trebuie să fie – asupra Tatălui nostru
atotînţelept, atotputernic şi omniprezent. Avem nevoie de mai mult decât de acceptare sau
strategii practice pentru schimbare. Avem nevoie de iertarea, eliberarea şi împuternicirea
pe care numai harul lui Dumnezeu le poate da.
Deasemenea, o identitate umilă de frate-în-proces, ajută ca viaţa mea să fie un
exemplu pentru alţii. Uneori oamenii ne aşează pe piedestale ce privează istoriile noastre
de putere. Ei aud istoriile noastre, dar uită că noi suntem la fel de păcătoşi ca şi ei. Ei uită
că trăim sub presiunile relaţiilor şi ale muncii. Şi noi trebuie să ne controlăm gândurile şi
să ne înfrânăm dorinţele. Ca urmare, ei aud cuvinte ce sunt menite să-i încurajeze şi
gândesc: „Uşor pentru tine. Viaţa ta nu se aseamănă deloc cu existenţa mea secătuită.
Sfatul tău este frumos şi bun, dar pur şi simplu nu mi se aplică mie.” Cu cât suntem mai
sinceri cu privire la cine suntem, cu atât suntem mai dornici să stăm alături de oameni şi
nu deasupra lor şi cu atât mai multă speranţă le vor oferi vieţile noastre.

SUFERINŢĂ CU UN SCOP

Priveşte înapoi la Evrei 2. Esenţa calităţii noastre de frate al lui Cristos şi cu alţi
oameni este suferinţa. Dar care este scopul suferinţei noastre comune?
Versetul 10 spune ceva foarte interesant (şi puţin confuz) despre Cristos. Spune
că, asemenea nouă, El a fost făcut desăvârşit prin suferinţă. Autorul face o legătură între
viaţa lui Cristos şi viaţa noastră. Dacă o înţelegem, vom dobândi o înţelegere mai bună a
modului în care El ne-a chemat să slujim altora.
Cum L-a desăvârşit suferinţa pe Cristos? Nu era El deja desăvârşit? Ce a adăugat
suferinţa Lui pe pământ (acelaşi proces prin care noi trecem zilnic) la perfecţiunea Lui?
Scriptura ne învaţă că Isus Cristos trăise în eternitate ca Fiul perfect al lui
Dumnezeu, totuşi a mai fost nevoie de ceva înainte ca El, în calitate de Fiul Omului, să
poată merge la cruce ca Mielul desăvârşit pentru sacrificiu. El a trebuit să trăiască pe
pământ ca al Doilea Adam, îndurând o serie întreagă de experienţe, teste şi ispite care
alcătuiesc viaţa într-o lume căzută. Primul Adam eşuase testul, aşadar Cristos a trebuit să
înfrunte păcatul şi suferinţa de-a lungul întregii Sale vieţi fără a păcătui. Deci cum a fost
desăvârşit Cristos? Nu numai prin faptul că a fost Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu, ci şi
prin faptul că S-a dovedit a fi Fiul desăvârşit al Omului. Perfecţiunea Lui a îndurat cu
succes testul suferinţei.
Autorul epistolei către Evrei sugerează că există o analogie directă între viaţa lui
Cristos şi viaţa noastră. După cum Cristos a fost declarat perfect în eternitate, noi suntem
declaraţi desăvârşiţi în Cristos (justificare). Iar după cum suferinţa lui Cristos a
demonstrat neprihănirea Lui pe pământ, tot aşa şi noi devenim sfinţi prin procesul
suferinţei (sfinţirea). Noi suntem făcuţi desăvârşiţi prin acelaşi proces prin care a trecut
Cristos! (Vezi Figura 8.1.)
Aceasta este, deasemenea, identitatea pe care o împărtăşim cu cei pe care căutăm
să-i iubim şi să-i ajutăm. Această calitate împărtăşită de frate (sau de soră) reprezintă
scopul nostru şi pentru cei necredincioşi. Stăm alături unii de alţii. Suntem egali.
Împărtăşim aceeaşi experienţă de suferinţă. Iar experienţa noastră are acelaşi scop al
sfinţeniei. Să luăm în considerare impactul acestei identităţi asupra lucrării personale.

Ne dă oportunitatea de a face adevărul palpabil pentru oameni. Adesea

adevărurile pe care le împărtăşim sunt private de puterea lor pentru că oamenii nu pot să
le vadă în acţiune. Însă, datorită faptului că noi împărtăşim o identitate cu cei pe care-i
slujim, aceste adevăruri pot fi prezentate ca realităţi palpabile în mijlocul vieţii. Noi
trebuie să întruchipăm adevărurile pe care le susţinem, transferându-le din mediul
abstract în locurile familiare ale vieţii de zi cu zi.
Încurajează oamenii să depindă mai degrabă de Cristos decât de noi. Noi trebuie
să ne prezentăm cu credincioşie pe noi înşine ca oameni care au nevoie de Cristos în orice
moment din fiecare zi. Niciodată nu suntem mai mult decât ambasadorii Lui,
instrumentele Lui de schimbare.
Încurajează umilinţa şi sinceritatea. Una din diferenţele radicale dintre terapia
seculară şi lucrarea biblică este importanţa împărtăşirii propriilor noastre istorii de luptă.
Cristos doreşte să-mi dăruiască dovada a ceea ce El poate să facă. În timp ce sunt sincer
şi smerit, Răscumpărătorul va folosi istoria mea pentru a aduce speranţă unei alte
persoane.
Răscumpără istoria mea. Dumnezeu m-a trecut prin păcat şi suferinţă, nu numai
pentru a mă schimba, dar şi pentru a mă face capabil să slujesc altora. Istoria mea este un
mic capitol în istoria grandioasă a răscumpărării, iar Cristos se află în centrul acţiunii.
Istoria mea vorbeşte mai mult despre El decât despre mine. În acest mod chiar şi eşecurile
mele au ca rezultat final, gloria Lui. În propria mea slăbiciune, nesăbuinţă şi incapacitate,
am învăţat veridicitatea promisiunilor Lui şi realitatea prezenţei Lui. Aceasta face istoria
mea un mijloc de schimbare în vieţile altora.

Fig. 8.1
Părtaşi în suferinţă cu Cristos (Evrei 2:10-11).

Cristos Credincioşii

Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu Declaraţi desăvârşiţi în

Cristos
Făcut
desăvârşit
prin
suferinţă

A demonstrat neprihănirea pe pământSfinţenie actuală personală

Face din viaţa mea o fereastră pentru slava lui Cristos. Adesea oamenii privesc la
noi şi doresc să fie ca noi. S-ar putea ca noi să fim mai maturi şi să avem mai multă
înţelepciune, dar în mod esenţial nu suntem diferiţi de oamenii pe care sperăm să-i
ajutăm. Însă, atunci când accentuăm că suntem fraţi şi surori, noi nu mai suntem priviţi ca
modele ideale. Devenim ferestre prin care oamenii pot privi ca să vadă prezenţa, puterea,
dragostea şi harul lui Cristos. Vieţile noastre încadrează frumuseţea a ceea ce El poate să
facă.
Rezultă în închinarea înaintea lui Cristos. Atunci când petreci cincisprezece
minute în faţa unui tablou de Monet, eşti recunoscător că el a avut pensule, dar nu eşti
impresionat de ele. Eşti impresionat de Monet şi de abilitatea lui ca pictor. Postura
calităţii de frate Îl prezintă pe Cristos ca Marele Artist Răscumpărător. Noi suntem nişte
simple pensule în mâinile Lui. Schimbările glorioase pe care El le pictează în inimile
oamenilor nu sunt rezultatul pensulelor bune, ci ale îndemânărilor Lui de Pictor.
În timp ce noi îndreptăm oamenii spre Cristos, El devine centrul atenţiei noastre şi
recipientul laudei noastre. Adevărata lucrare personală biblică are întotdeauna ca rezultat
o închinare tot mai matură.

MÂNGÂIERE, COMPASIUNE ŞI ISTORIA TA

Ce înseamnă să mângâi pe cei ce suferă? Cum ne apropiem de ei cu compasiune?

Suntem deseori nesiguri de ce anume să le spunem. Ne este greu să mângâiem sau să
consolăm pe cineva care a pierdut o persoană dragă sau care se confruntă cu experienţe
din trecut ce nu pot fi vreodată şterse. Nu dorim să comunicăm adevăruri în moduri
ieftine şi banale. Dorim să ancorăm persoana care înfruntă suferinţa în ceea ce este
adevărat, însă într-un mod care-i arată că noi înţelegem intensitatea încercării ei. Dorim
să-i arătăm că adevărurile pe care le împărtăşim sunt suficient de puternice pentru a o
susţine. Cel mai mult dorim ca ea să ştie că nu e singură, fiindcă Cristos este prezent ca
Ajutor al ei în vremuri de necaz. Întrebarea este, „Cum evităm aceste greşeli şi cum
realizăm aceste scopuri?”
Un răspuns de mare folos se găseşte în a doua epistolă a lui Pavel către biserica
din Corint.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos,

Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate
necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem
mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci,
 după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Cristos, tot aşa, prin Cristos
avem parte din belşug şi de mângâiere. Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem
pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru
mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi
noi. Şi nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi
parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.
În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul
care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus
de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne
spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi
înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii. El ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o
astfel de moarte, şi avem nădejde că ne va mai izbăvi încă. Voi înşivă ne veţi
ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunile
multora să fie pentru mulţi un prilej de mulţumiri lui Dumnezeu pentru noi.
(2Cor. 1:3-11)

Acest pasaj face un rezumat al naturii compasiunii creştine şi al procesului exrimării ei

faţă de aţii. Poate fi uşor divizat în două secţiuni: un model sau o paradigmă (v. 3-7) şi un
proces sau o metodologie (v. 8-11).

MODELUL: PERCEPEREA SUFERINŢEI ŞI MÂNGÂIERII DIN PUNCTUL DE

VEDERE AL RĂSCUMPĂRĂRII

Dacă ai enumerat tot ceea ce cunoşti despre suferinţă şi mângâiere, ce teme ar

reieşi din lista ta? Îţi este greu să pui dragostea lui Dumnezeu alături de chemarea Lui
pentru noi de a suferi? Par cele două contradictorii? Într-o cultură ce canonizează
mângâierea şi vede suferinţa ca o intervenţie groaznică, avem nevoie de o paradigmă
biblică atât a suferinţei cât şi a mângâierii. Pavel oferă această soluţie aici.
Dumnezeu este sursa adevăratei compasiuni. Adevărata mângâiere înseamnă
mai mult decât să gândeşti lucrurile adecvate în vremurile de necaz. Înseamnă a avea
identitatea mea înrădăcinată în ceva mai profund decât relaţiile, posesiunile, realizările,
bunăstarea, sănătatea sau capacitatea mea de a găsi soluţii la toate. Adevărata mângâiere
o găsesc atunci când înţeleg că sunt ţinut în palma Celui care a creat şi conduce toate
lucrurile. Lucrul cel mai valoros în viaţa mea este dragostea lui Dumnezeu, o dragoste ce
nimeni nu mi-o poate lua. Atunci când identitatea mea este înrădăcinată în El, furtunile
necazurilor nu mă vor distruge.
Aceasta este mângâierea pe care noi o oferim oamenilor. Nu-i consolăm
spunându-le că lucrurile se vor îndrepta. Se poate ca ele să nu se îndrepte. Oamenii din
jurul lor se pot schimba, dar ei poate că nu. Biblia ne spune în mod repetat că totul în
jurul nostru se află în procesul de a ne fi luate. Dumnezeu şi dragostea Lui sunt tot ce
rămâne în timp ce culturile şi împărăţiile se ridică şi cad. Mângâierea se găseşte prin
adâncirea rădăcinilor noastre în realităţile nevăzute ale dragostei veşnic credincioase a lui
Dumnezeu.
Însă Pavel spune chiar mai mult aici. El spune că pe pământ n-ar exista un
asemenea lucru precum compasiunea, dacă n-ar fi venit de la Dumnezeu. El este Sursa
întregii compasiuni. Acest aspect este important fiindcă, dacă Dumnezeu este sursa
compasiunii, nu are nici un sens ca cei care sunt copiii Lui să fie nepăsători. Dacă suntem
membrii ai familiei Lui şi părtaşi ai naturii divine, transformaţi tot mai mult după chipul
Său, noi ar trebui să fim remarcaţi prin compasiunea noastră. Ar trebui să fim mai mult
decât nişte maşini ce dau răspunsuri teologice. Datorită legăturii noastre cu Tatăl, putem
aduce mângâiere unei lumi în care suferinţa este o realitate constantă. Ar trebui să
plângem cu cei ce plâng şi să jelim cu cei ce jelesc şi să întruchipăm astfel pe Cel ce este
Compasiune.

Mângâierea pe care noi am primit-o are în vedere lucrarea. Dumnezeu m-a ales
nu numai pentru a fi recipientul harului Său, ci şi pentru a transmite altora harul Său. Nu
trebuie să colecţionez mângâierea pe care am primit-o ca pe o amintire de familie
spirituală. Am fost chemat să împărtăşesc ceea ce am primit. Mângâierea pe care o
împărtăşim nu este înrădăcinată în teologie abstractă, ci în experienţa noastră de a fi
mângâiaţi de Domnul în propriile noastre vremuri de necaz. Dorim ca cei care suferă în
jurul nostru să experimenteze ceea ce ne-a fost nouă dăruit de Domnul.
 Dumnezeu doreşte să împărtăşim suferinţa lui Cristos. Logica din 2 Corinteni
este simplă: Ai fost chemat să suferi pentru ca să experimentezi mângâierea lui
Dumnezeu. Ai experimentat mângâierea lui Dumnezeu pentru ca să poţi mângâia pe alţii.
Pe măsură ce primesc mângâierea lui Dumnezeu prin tine, ei pot aduce altora acea
mângâiere. Suferinţa noastră nu este o neglijenţă a dragostei lui Dumnezeu, ca şi cum
Diavolul s-ar fi strecurat în timp ce Domnul privea în altă parte.
Petru o spune în modul acesta: „Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc
din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat
peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă întrucât aveţi parte de patimile lui Cristos, ca să vă
bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:12-13). Suferinţa nu
înseamnă că planul lui Dumnezeu a eşuat. Ea este planul. Suferinţa este un semn că
suntem în familia lui Cristos şi în oştirea împărăţiei. Suferim pentru că purtăm numele
Lui. Suferim pentru ca să-L cunoaştem pe El mai mult şi să apreciem mai deplin harul
Lui. Suferim pentru a putea fi parte din binele pe care El îl face în vieţile altora.

Până şi suferinţa noastră nu ne aparţine nouă, ci Domnului. Probabil ne este

mai uşor să recunoaştem că binecuvântările noastre aparţin Domnului, decât să
recunoaştem că El posedă suferinţa noastră. Dacă priveşti pe cineva suferind, vei vedea
cum noi tindem să tratăm suferinţa ca pe ceva ce ne aparţine nouă, ceva la care putem
răspunde după cum ne place. Tindem să ne îndreptăm atenţia spre noi înşine. Lumea
noastră se micşorează după mărimea durerii noastre. Dorim puţin mai mult decât
eliberare şi tindem să fim iritaţi şi pretenţioşi.
Nu-ţi ia mult să înveţi că suferinţa îţi conferă putere. În timp ce strigi de durere,
oamenii aleargă să te ajute. Ei îţi oferă Jackări fizice, îţi spun lucruri frumoase şi te
eliberează de îndatoririle tale. Odată am observat un băieţel căzând de pe bicicleta lui la
câteva case depărtare. El a început să ţipe şi să plângă şi apoi s-a oprit imediat. Şi-a
ridicat bicicleta şi a plecat în tăcere spre casa lui. Când a păşit pe veranda lui a început să
ţipe de durere. Evident, el dedusese că a plânge la 500 de metri distanţă de casă, era o
risipă de lacrimi. Când mama lui a venit pe verandă, el i-a relatat cu lacrimi o întâmplare
ce era cu mult mai dramatică decât tot ce văzusem eu. A arătat spre o rană minoră şi a
ţipat de parcă avea o durere enormă. Mi-am zis: Micuţul acesta profită din plin de acest
moment!
O întreagă oştire de ispite ale egocentrismului nostru ne întâmpină atunci când
tratăm suferinţa ca ceva ce ne aparţine. Acest pasaj ne aminteşte că suferinţa noastră
aparţine Domnului. Este un instrument al scopului Său în noi şi pentru alţii. Modul în
care noi suferim trebuie să-L pună pe Cristos în centrul acţiunii. Răscumpărătorul are
controlul asupra dezamăgirii şi temerii noastre. A Lui este durerea noastră fizică şi
spirituală. Ale Lui sunt acele experienţe zdrobitoare din trecut. A Lui este respingerea şi
singurătatea noastră. Ale Lui sunt aşteptările noastre spulberate şi visele năruite. Totul îi
aparţine Lui pentru scopul Său. Când ne simţim ca şi cum am fi pe moarte, El ne cheamă
la o moarte mai mare. El ne cheamă să murim faţă de suferinţa noastră ca să putem trăi
pentru El.
Aceasta nu este o chemare la o formă mascată de stoicism creştin. Este o chemare
de a-I aduce întreaga noastră suferinţă. Noi trebuie să plângem cu voce tare şi să jelim din
plin înaintea Lui, ştiind că mângâierea adevărată poate fi găsită doar la picioarele Lui.
Trebuie să ne lăsăm jalea noastră în mâinile Lui, pentru a fi folosită pentru scopurile Lui
în vieţile noastre şi în vieţile altora. Şi există o promisiune a mângâierii lui Dumnezeu
care este sursa ei în întregime.

Scopul răscumpărător în toate acestea este speranţă într-o lume căzută.

Dumnezeu doreşte să ridice oameni plini de speranţă. Adevărata speranţă nu este
înrădăcinată în realizările sau averea mea, ci în cunoaşterea faptului că sunt copilul
Regelui. El mă iubeşte cu o dragoste pe care nimeni nu mi-o poate lua. El mi-a dăruit
harul Său iertător care-mi dă putere. El mă schimbă şi mă maturizează zilnic. El a promis
să-mi dăruiască tot ce am nevoie pentru a face faţă la ceea ce-mi apare-n cale. Iar El a
promis că voi trăi cu El pentru totdeauna într-un loc fără suferinţă, tristeţe sau păcat.
Aceasta înseamnă că în momentele cele mai dificile ale vieţii mele, nimic din ceea ce este
cu adevărat permanent sau valoros nu e în primejdie. Lucrul pentru care trăiesc cu
adevărat e în siguranţă şi ferit de primejdii. Nu ştiu ce va aduce ziua de mâine, însă ştiu
că sunt în familia lui Dumnezeu, iubit şi protejat de El pentru eternitate. Aceasta este
nădejdea adevărată.
 Aşadar, aceasta este paradigma: suferinţă cu scop, ce conduce la experienţa
mângâierii lui Dumnezeu, producând abilitatea de a-i mângâia pe alţii, având ca rezultat o
comunitate a speranţei. Pe măsură ce îmbrăţişăm faptul că Dumnezeu este în suferinţa
noastră, avem nevoie să păstrăm în vedere paradigma lui Pavel: suferinţă ----
mângâiere----mângâiere----speranţă.
De asemenea, trebuie să ne întrebăm, „Unde m-a chemat Dumnezeu să sufăr?
Cum a folosit Dumnezeu oamenii pentru a-mi face cunoscută mângâierea Sa? Ce au spus
şi au făcut ei? În ce mod pot folosi experienţa mea pentru a mângâia pe alţii? Cum pot
relata istoria mea astfel încât să dăruiască speranţa înrădăcinată în realitatea prezenţei şi
dragostei lui Cristos?” Putem fi mulţumitori că Pavel oferă nu numai o paradigmă, ci şi o
metodologie.

RELATAREA ISTORIILOR PERSONALE CENTRATE PE CRISTOS

În 2 Corinteni 1, Pavel spune că el nu doreşte ca cei din Corint să nu fie informaţi

cu privire la ceea ce suferea el în Asia. El doreşte ca relatarea lui să aibă ca rezultat o
nădejde mai mare, o credinţă întărită şi o închinare înnoită printre ei. Experienţele lui
Pavel întruchipează promisiunile lui Dumnezeu. În ele Îl vezi pe Dumnezeu în acţiune,
făcând exact ceea ce El a promis să facă pentru copiii Lui. Pe măsură ce Îl văd pe
Dumnezeu în relatarea lui Pavel, oamenilor le sunt dăruiţi ochi să-L vadă pe Dumnezeu
în propriile lor istorii de viaţă şi sunt mângâiaţi prin aceasta. Aceasta este una din cele
mai personale şi puternice metodologii de a oferi mângâiere. Prezintă realităţi ce sunt
profund teologice în contextul unor circumstanţe ce sunt familiare oricui se află într-o
lume căzută. Istoriile noastre transpun adevărul lui Dumnezeu în luptele vieţii şi prezintă
motive puternice de a nu renunţa.
Dacă Dumnezeu doreşte să folosească suferinţa ta şi mângâierea Lui pentru a-i
încuraja pe alţii, cum poţi să-ţi relatezi istoria pentru a duce la îndeplinire acest scop?
Exemplul lui Pavel oferă câteva principii îndrumătoare în versetele 8-11.
 Relatează-ţi istoria ta de viaţă într-un mod ce înlătură concepţia greşită că tu eşti
în esenţă diferit de persoana pe care o ajuţi. Ai fost vreodată la o lecţie de şcoală
duminicală unde cineva a ridicat mâna şi a spus, „S-ar putea să fie o întrebare stupidă, dar
mă întrebam…?” Când auzi întrebarea eşti plin de mulţumire pentru că era exact
întrebarea pe care tu o aveai, dar ţi-a fost teamă s-o ridici. La fel se întâmplă şi în relaţii.
Oamenii presupun că ei sunt singurii care au anumite probleme; ei presupun că nu este
nimeni altcineva care poate să-i înţeleagă sau să-i ajute. Însă Dumnezeu doreşte ca noi să
ne amintim că suntem exact la fel ca oamenii din jurul nostru – fiinţe umane deficitare ce
se confruntă cu dificultăţi foarte asemănătoare. Adevărul răscumpărător este înviorat şi
întărit atunci când este împărtăşit de cei ce sunt dispuşi să dezvăluie modurile în care ei
au înfruntat viaţa reală.
Întotdeauna relatează o istorie în totalitatea ei. E necesar ca relatarea ta să
cuprindă (1) o situaţie dificilă, (2) frământarea ta în mijlocul ei şi (3) cum te-a ajutat
Dumnezeu. Aceasta nu este o relatare de genul „necazul iubeşte tovărăşia.” Şi nici nu este
ajutor umanitar în caz de calamitate. Relatează o întâmplare care este suficient de veche
pentru tine ca să reflectezi modul în care Domnul ţi-a adus mângâiere în mijlocul ei şi
modul în care El a folosit oamenii pentru a o face.
În timp ce-ţi relatezi istoria, fii sincer în descrierea luptelor şi eşecurilor tale.
Relatarea ta trebuie să sublinieze harul lui Dumnezeu în slăbiciunea ta, nu credinţa ta
eroică. Fii deschis în expunerea păcatului tău, astfel încât gloria răscumpărătoare a
Domnului să fie vie în urechile ascultătorului. Observaţi lucrurile pe care Pavel le spune
despre el însuşi, un om cu o credinţă mare: Ne aflam într-o situaţie ce depăşea abilitatea
noastră de a îndura…am disperat chiar în privinţa vieţii…în inimile noastre am simţit
sentinţa morţii. Pavel, aflat la limita abilităţii lui de a îndura? Cedând disperării? Pavel
binevoieşte să dea la o parte cortina reputaţiei publice şi să te ducă pe coridoarele private
ale frământărilor sale.
Fii plin de discernământ şi hotărât în timp ce-ţi relatezi istoria. Limitează
dimensiunea detaliilor „însângerate.” Centrul atenţiei tale nu este situaţia, ci Dumnezeu
care ţi-a fost alături în mijlocul ei. Observaţi că Pavel nu oferă aproape nici un detaliu
aici, totuşi putem simţi gravitatea şi drama situaţiei în care se aflase.
 Relatează-ţi întotdeauna istoria într-un mod care să-L prezinte pe Dumnezeu ca
şi Actorul principal al dramei. Prea adesea relatările noastre cu privire la suferinţa
creştină sunt incredibil de centrate pe om. Facem acest lucru chiar şi atunci când relatăm
istoriile măreţe ale Scripturii, concentrându-ne atenţia asupra răspunsurilor eroice ale lui
Moise, David şi Daniel, în loc să ne concentrăm atenţia asupra Domnului care i-a
susţinut. Acest lucru transformă istoriile măreţe ale Scripturii în fabule moraliste, fără
nici o altă aplicaţie decât „Fiţi asemenea lor.” Însă aceste relatări sunt doar capitole ale
singurei istorii măreţe a Scripturii. Dumnezeu este Actorul. Este istoria Lui. Istoriile
vieţilor noastre sunt şi ele doar parte din Istoria Măreaţă a răscumpărării. Istoriile vieţilor
noastre îi aparţin Lui şi ele ne îndreaptă atenţia spre El.
Relatează-ţi istoria cu umilinţă, admiţând nevoia ta continuă de har. Uneori
modul nostru de a ne relata istoria este asemenea „unui student bun care-şi învaţă lecţia
de bază.” Acesta comunică mai degrabă momentul spiritual „al sosirii”, decât o nevoie
continuă. Relatarea istoriei noastre trebuie să izvorască din recunoaşterea proaspătă a
neputinţei noastre în lipsa resurselor pe care le aflăm doar în Cristos. Poate fi chiar
potrivit să solicităm rugăciune din partea persoanei pe care o slujim. Adesea, când întreb
oamenii cum mă pot ruga pentru ei, ei îmi pun aceeaşi întrebare la rândul lor.
Întotdeauna prezintă clar faptul că nu tu eşti cel de care are nevoie această
persoană – ci Dumnezeu. În cel mai bun caz, eşti unul dintre instrumentele lui
Dumnezeu, un ambasador care împărtăşeşte nevoie lui de mila şi harul zilnic al lui
Dumnezeu. Relatarea experienţelor personale este un mod natural de a descuraja
înclinaţia unei persoane de a dezvolta o dependenţă nesănătoasă faţă de tine. Dacă e
spusă corect, istoria ta va încuraja oamenii să se încreadă din ce în ce mai mult în Cristos.
Scopul relatării tale ar trebui să fie întotdeauna închinarea. Toată speranţa şi
mângâierea adevărată este înrădăcinată în mulţumirea faţă de Dumnezeu, de caracterul
Lui şi de ajutorul Lui. A oferi speranţă înseamnă a ajuta o persoană să-L vadă pe
Domnul. Suferinţa solicită atenţia noastră şi înnorează vederea noastră, făcându-ne să
uităm uşor de ce anume este ancorată credinţa noastră. Deoarece necazul are o putere aşa
mare ca să ne orbească şi să ne dezorienteze, este un har deosebit să avem pe cineva care
să ni se alăture şi să ne îndrepte atenţia spre Cel care este o stâncă, o cetate întărită, un
refugiu, un loc de adăpost şi un scut. Cu toţii avem nevoie de cineva care să ne
amintească faptul că viaţa nu este definită de durerea sau suferinţa noastră, ci de uniunea
noastră cu Cristos.
A oferi speranţă este mai mult decât a convinge oamenii că lucrurile se vor
îmbunătăţi sau a-i ajuta să decidă ce să facă. A oferi speranţă înseamnă a-i prezenta unei
Persoane. Îi ajută pe oamenii care se confruntă cu situaţii de neimaginat să privească
viaţa din perspectiva harului şi slavei lui Dumnezeu şi a identităţii lor ca şi copii ai Săi. În
timp ce-ţi relatezi propria ta istorie tu ajuţi oamenii să vadă că acea suferinţă ce pare să
întunece teologia lor, de fapt o expune. Gloria harului şi dragostea Răscumpărătorului
luminează cel mai strălucitor în noaptea cea mai întunecată. Speranţa îndreaptă atenţia
oamenilor spre Lumina lumii.
Toate acestea n-ar trebui să producă doar speranţă, ci şi adâncă mulţumire.
Probabil nimic n-are la fel de mult potenţial ca suferinţa în a produce închinarea
adevărată. Încercările dezvăluie aspecte critice despre noi şi lucruri minunate despre
Dumnezeu. Oamenii descoperă că se poate găsi tărie în slăbiciune, că dragostea se poate
găsi în mijlocul respingerii, că înţelepciunea se poate găsi în prezenţa nesăbuinţei şi că
cineva este cu ei chiar în cea mai profundă singurătate. Rezultatul este închinarea ce se
revarsă dintr-o experimentare a bunătăţii lui Dumnezeu. Acesta este motivul de bază al
relatării istoriilor noastre personale.
Din moment ce suferinţa este o experienţă umană comună, identificarea cu
suferinţa are rol hotărâtor în lucrarea personală. N-ar trebui să întâmpinăm aceste
momente cu teamă, fiindcă ele sunt momente cu o oportunitate unică. Pe măsură ce ne
apropiem de oamenii care suferă ca de nişte parteneri de suferinţă şi îi ducem la un
Mântuitor care a suferit, ei pot pleca cu o credinţă mai puternică şi cu o apreciere mai
sinceră şi mai profundă a Domnului. Suferinţa oferă oamenilor care au fost zdruncinaţi
din stilul lor confortabil de viaţă un motiv să se oprească, să privească şi să asculte. Îi
poate ajuta să iasă din limitele lumii lor absorbite de sine şi să intre în grandoarea lumii
ce Îl are pe Dumnezeu în centru, acolo unde speranţa este înrădăcinată în lucrurile ce nu
pot fi văzute. 2

Clădirea unei relaţii în care lucrarea lui Dumnezeu poate prospera înseamnă
căutarea oportunităţii de intrare în vieţile celor pe care Dumnezeu îi aduce în calea ta.
Înseamnă întruchiparea dragostei lui Cristos şi deschiderea de a-ţi dezvălui propriile
istorii. Iar în final, există încă un element în funcţia Dragostei din modelul lucrării
noastre personale.

 ELEMENTUL PATRU:
ACCEPTĂ PLANUL
Aici urmăm din nou exemplul dragostei lui Cristos pentru noi. Harul ce mă adoptă pe
mine în familia lui Cristos nu este harul ce spune că sunt în regulă. De fapt, Biblia ne
spune clar că Dumnezeu îşi extinde harul Său pentru mine tocmai pentru că sunt oricum
altfel, dar nu în regulă. În momentul în care intrăm în familia lui Dumnezeu avem nevoie
de schimbare personală radicală. Acceptarea lui Dumnezeu nu este o chemare de a ne
relaxa, ci o chemare de a lucra. Pavel spune în Tit 2:11-12, „Căci harul lui Dumnezeu
care aduce mântuire s-a arătat tuturor oamenilor. El ne învaţă să spunem „Nu” nelegiuirii
şi pasiunilor lumeşti, şi să trăim vieţi cumpătate, drepte şi evlavioase în această eră
prezentă.” Harul pe care Dumnezeu îl extinde faţă de noi este întotdeauna harul ce
conduce la schimbare. Acceptarea Lui nu este sfârşitul lucrării Lui; este începutul!
Justificarea noastră nu trebuie niciodată să fie separată de sfinţirea noastră. Ele sunt două
părţi ale unei lucrări întregi de răscumpărare.
Prin urmare este greşit să abordăm cu un spirit de condamnare şi de făţărnicie pe
o soră sau pe un frate aflat în conflict. Aceasta te pune în calea a ceea ce face Domnul în
vieţile lor. Trebuie să le acorzi acelaşi har şi aceeaşi dragoste pe care tu le-ai primit de la
Domnul. În acelaşi timp, trebuie să ai grijă ca acea ofertă de har să nu fie înţeleasă greşit.
Harul lui Dumnezeu este întotdeauna harul ce conduce la schimbare. Din moment ce
scopul lui Dumnezeu este ca noi să devenim „părtaşi ai naturii Lui divine” (2 Petru 1:4),
planul Lui este schimbarea. În timp ce oferim oamenilor o dragoste umilă, răbdătoare,
blândă, îndelung răbdătoare şi iertătoare, nu trebuie să le comunicăm niciodată că este
bine pentru ei să rămână aşa cum sunt. Atât timp cât rămâne o urmă a păcatului ce
locuieşte în noi, chemarea lui Dumnezeu este schimbarea. Ea nu trebuie niciodată să fie
compromisă în relaţiile pe care El ni le dăruieşte. A face astfel înseamnă a înceta să mai
fii un ambasador şi să stai în calea lucrării lui Dumnezeu în viaţa acelei persoane.
 Aşadar, noi refuzăm cu vehemenţă să condamnăm, dar şi să trecem cu vederea.
Acceptăm oamenii cu un har care ne împuterniceşte pentru lucrarea lui Dumnezeu de
schimbare a inimii. Orice este mai puţin de atât ieftineşte harul Lui şi neagă gravitatea
nevoii noastre.

În timp ce căutăm să slujim pătrunzând în greutăţile oamenilor, căutăm modalităţi de

a întruchipa prezenţa şi caracterul lui Cristos. Venim alături de oameni ca şi fraţi şi surori
din aceeaşi familie, care trec prin acelaşi proces. Ca oameni care suferim şi care suntem
dispuşi să ne spunem propriile noastre istorii de viaţă, noi devenim ferestre ale speranţei
şi slavei lui Dumnezeu. În cele din urmă, noi oferim altora aceeaşi acceptare pe care am
primit-o de la Domnul. Este un har ce nu poate fi câştigat, dar care întotdeauna ne
cheamă la lucrare. Această lucrare este chemarea noastră până când suntem pe deplin
transformaţi după chipul Fiului lui Dumnezeu. Relaţiile clădite în acest mod devin locuri
în care lucrarea lui Dumnezeu poate prospera. Ele devin locurile unde oamenii sunt
reînnoiţi, restauraţi, reclădiţi şi îmbunătăţiţi; în care Dumnezeu Se află în centru şi în care
I se dă gloria ce I se cuvine.