17

Sub Lege?
Nu există nicio îndoială că legea a fost o problemă pentru creştini încă din timpurile Noului
Testament. Întotdeauna au fost aceia, în primul rând, care au făcut prea mult din lege şi au
avut o perspectivă legalistă a vieţii creştine şi într-adevăr a întregii abordări a omului faţă de
Dumnezeu, susţinând că mântuirea depinde de păzirea diferitelor legi şi porunci.
În al doilea rând, au fost aceia care transformă însăşi Evanghelia (mai ales invitaţia ei de a
crede în Cristos) într-un nou fel de lege. Din acest punct de vedere, credinţa însăşi devine o
‘lucrare’ sau cel puţin un fel de act individual merituos.
În al treilea rând, au fost aceia care s-au prezentat împotriva legii şi au spus că nu mai are
niciun loc în vieţile credincioşilor creştini. Vedem din Romani 6:1 că această problemă a fost
prezentă în însăşi biserica Noului Testament. Erau aceia care spuneau că de fapt creştinii ar
trebui să ‘continue a păcătui astfel încât harul să se poată înmulţi’. O poziţie asemănătoare
era deseori asumată de sectele gnostice timpurii. Ele spuneau că legea nu avea niciun loc în
ucenicie şi chiar sugerau că modul de omorâre a firii pământeşti era să-i faci pe plac fără
rezerve şi s-o epuizezi. De asemenea, în Anglia secolului al şaptesprezecelea era un grup
considerabil care cuprindea atât hiper-calvinişti cât şi antinomieni.
Însă cu mult mai importanţi decât aceştia au fost dispensaţionaliştii. Ei împart istoria
mântuirii în şase sau şapte mari părţi sau perioade de graţie şi apoi continuă să argumenteze
că din moment ce noi trăim acum în era Bisericii şi aşteptăm era Împărăţiei, legea nu-şi are
locul în vieţile noastre. A aparţinut erei Legii, iar acea eră este acum trecută. Aceia care
susţin această perspectivă nu acordă niciun loc astăzi pentru legea Vechiului Testament
precum Sabatul; sau chiar pentru Predica de pe munte, din moment ce aparţine erei viitoare a
Împărăţiei.
Aceste trei perspective pot fi rezumate sub trei denumiri: legalişti, care pun un accent prea
mare asupra legii; antinomieni, care se opun legii; şi neo-nomieni, care transformă chemarea
Evangheliei în a crede într-un nou fel de lege. Existenţa acestor trei grupuri este în sine ceva
care aminteşte de dificultatea aflării adevărului în acest domeniu.

Nu sub lege
Romans 6:14 este versetul cheie, stabilind parametrii discuţiei: ‘Voi nu sunteţi sub lege, ci
sub har’. Aceste cuvinte ne amintesc foarte clar că într-un anumit sens, oricare este acest
sens, creştinii nu mai sunt sub lege. De fapt, aceasta este adevărat în patru sensuri diferite.
Este adevărat, mai întâi de toate, în sensul că noi nu mai suntem constrânşi de ceea ce în
linii generale este numită legea ceremonială a Vechiului Testament. Pe lângă cele zece
porunci, care păstrează cu sfinţenie principii eterne de conduită şi au o validitate permanentă,
exista un grup vast de legi suplimentare şi despre această lege suplimentară spunem că nu
mai obligă sau constrânge creştinul. Exista o mare parte a legii liturgice, legată de Templu şi
ceremoniile lui. De asemenea, exista o mare a pare a legii civile şi politice. Aceste legi erau
provizorii şi tranzitorii. Ele depindeau de Templul în sine care continua să se menţină, de
rezidenţa în ţinutul Palestinei, de călătoriile în pustie şi de faptul că într-o zi Cristos avea să
vină şi să împlinească simbolismul tipologiei Vechiului Testament.
Niciuna dintre acestea nu mai este obligatorie: nici grupul de legi care se ocupau de
ritualul Templului; nici legea care-L pre-simboliza pe Cristos; nici legea care era legată de
călătoriile prin pustie ale bisericii; nici regulamentele civile care-l vizau pe Israelul din
vechime. Câteva dintre pedepsele stabilite de Vechiul Testament fuseseră clar suspendate
înainte ca Isus să vină. De exemplu, legea care impunea pedeapsa capitală pentru încălcarea
sabatului nu mai era obligatorie în era Noului Testament. În plus, exista şi un grup de legi
care erau doar aplicarea Decalogului în cazuri specifice. Erau ilustrative privind modul în
care legea avea să funcţioneze într-o societate dată, însă nu dăinuiau dincolo de acea societate
în sine. Să citez doar un exemplu: Pentateuhul preciza că dacă un om clădea o casă el trebuia
să ridice un parapet în jurul părţii de sus a zidului. Aceasta era o asigurare umană: un
regulament de siguranţă. Însă nu era unul care să oblige pe toţi oamenii lui Dumnezeu din
toate timpurile şi din toate locurile. Datoria de a te gândi la siguranţa aproapelui tău este
absolut obligatorie, însă cei din ţinuturile înalte scoţiene care-şi clădeau casele lor negre
acum o sută de ani în urmă nu erau obligaţi să pună un parapet în jurul acoperişului. O
asemenea lege, în propriul ei timp şi loc, era o aplicaţie condiţionată cultural a poruncii a
şasea, ‘Să nu ucizi’. Noi trebuie să ne facem propriile noastre aplicaţii.
În plus faţă de legea ceremonială a Vechiului Testament exista şi un grup mare de legi
evreieşti care au apărut prin tradiţie rabinică. Această lege se află astăzi în Talmud. N-a avut
niciodată aprobare divină. A fost doar un comentariu uman şi o dezvoltare a legii pe care
Dumnezeu o dăduse poporului Său. Totuşi era o povară cruntă. Într-adevăr, este greu pentru
noi astăzi să ne imaginăm doar ce uşurare a fost pentru poporul din era Noului Testament să-i
fie dată această mare eliberare atât din legea mozaică cât şi din regulamentele rabinice. A fost
un jug pe care oamenii nu erau în stare să-l ducă. Când au devenit creştini ei au fost eliberaţi
de Moise şi de rabini. Nu-i de mirare că Pavel strigă, ‘Rămâneţi fermi/tari în libertatea cu
care Cristos v-a făcut liberi!’ (Galateni 5:1).
În al doilea rând, noi nu suntem sub lege în sensul că justificarea noastră nu mai depinde
de respectarea legii. Existau aceia în biserica primară care doreau să spună că justificarea
depindea de faptele legii. Poziţia lor nu era deloc clară şi simplă, fiindcă ei nu se opuneau
justificării prin credinţă ca atare. Ei considerau că credinţa era foarte importantă. Însă ei
credeau şi învăţau şi faptul că pe lângă credinţă oamenii trebuie să păzească legea lui Moise;
şi ei insistau că aceasta era adevărat nu doar pentru cei născuţi ca evrei sub lege, ci şi pentru
Neamuri. Neamurile care veneau la credinţa în Cristos trebuie să fie circumcise şi să
păzească legea lui Moise. Altfel, spuneau iudaizatorii, nu putea fi nicio justificare.
A fost providenţial faptul că această problemă a apărut în biserica primară fiindcă aceasta
însemna că apostolii erau încă aproape pentru a se ocupa de ea şi a stabili cu mare claritate că
prin faptele legii niciun om nu putea fi justificat. Era imposibil să fii justificat prin lege,
pentru că legea necesita ‘ascultare personală, totală, exactă şi continuă’ (Westminster
Confession, 19:1). Nu era de niciun folos păzirea legii prin altcineva. Trebuia să fie
personală, permanentă şi exactă şi, după cum Pavel a dovedit-o până la punctul suprauciderii,
nicio fiinţă umană nu avea capacitatea de a-i oferi legii acel gen de onoare şi ascultare. Tot
ceea ce legea putea să facă era să condamne, şi astfel Pavel spune, ‘Prin lege niciun om nu
este justificat’ (Romani 3:20; Galateni 2:16). Legea era neputincioasă ‘prin fire’ (Romani
8:3). Legea putea spune, ‘Fă aceasta! însă legea nu putea niciodată să asigure respectarea
propriilor ei cerinţe’.
Aceasta era marea descoperire pe care Luter a făcut-o atunci când, confruntat cu umbra
judecăţii personale, finale, el a încercat să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu şi a mers
acolo unde conştiinţa lui îi spunea să meargă: la lege! El a început să încerce a respecta legea
pentru ca să găsească pace. S-a străduit să păzească cele zece porunci şi chiar a mers dincolo
de rigurozităţile celor zece porunci în toată disciplina monasticismului şi faptele săvârşite
peste limita datoriei (exces de zel). El a descoperit că cu cât încerca mai din greu, cu atât
eşua mai mult de la cerinţele legii. Legea (în forma conştiinţei lui ) doar îl constrângea prin
biciuire, îl critica cu asprime, îl pedepsea şi-l chinuia.
 Până când el a învăţat aceasta: că noi suntem justificaţi prin credinţă şi nu numai prin
credinţă, ci doar prin credinţă; că Isus Cristos a îndurat belstemul legii în locul nostru şi că
El, Cristos a satisfăcut cerinţele legii în locul nostru. Să folosesc limbajul marilor teologi ai
legământului, noi nu mai suntem sub Legământul faptelor(muncii) ca şi cale spre viaţă.
Acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de păzirea de către noi a legii.
Este o mare întrebare: Pe cine justifică Dumnezeu? La momentul iertării, la momentul
acceptării de către Dumnezeu, la momentul înfierii în familia lui Dumnezeu, ce fel de oameni
suntem noi? Noi suntem în mod uimitor, bărbaţi şi femei păcătoşi, nelegiuiţi! Suntem oameni
care n-au păzit legea. Evanghelia (vestea mare a lui Dumnezeu) este că Dumnezeu justifică
pe păcătosul nelegiuit (acest om care a încălcat toată legea) prin credinţa în Cristos. Ce
descoperire minunată este aceasta! Deşi am încălcat legea, noi nu mai suntem sub lege!
Cristos a păzit legea pentru noi. Noi suntem nelegiuiţi şi totuşi justificaţi.
În al treilea rând, noi nu mai suntem sub lege în sensul că motivaţia noastră nu vine din
lege. Prezint aceasta ca un principiu după care noi trebuie să trăim. Nu este o declaraţie a
faptului privind modul în care creştinii trăiesc realmente, fiindcă foarte des motivaţia noastră
provine din lege şi aceasta ne duce într-o problemă spirituală gravă. Părinţii noştri în Scoţia
precum şi în Anglia, au cugetat mult la această problemă. A fost ceea ce ei numeau o
pocăinţă legală: adică, o inimă zdrobită de lege, zdrobită de frica lui Dumnezeu şi de frica
judecăţii. Şi era o sfinţire legală, unde cineva omora păcatul datorită fricii de Dumnezeu, a
fricii de sancţiunile Lui şi a fricii de pedepsele Lui. Aceşti teologi mai remarcabili spuneau că
n-ar trebui să fie astfel cu copiii lui Dumnezeu! De fapt, spuneau ei, nu veţi ajunge niciodată
la pocăinţă adevărată sau sfinţire adevărată dacă motivaţia voastră vine doar din lege. Aceasta
este servilă/slugarnică: o frică plină de laşitate care induce păzirea cerinţelor lui Dumnezeu.
Şi astfel oameni ca John Colquhoun au vorbit de o pocăinţă evanghelică, care nu este un
răspuns la terorile legii, ci o inimă zdrobită de dragostea lui Dumnezeu. Catehismul în forma
prescurtată de la Wetminster la fel a cuprins acest fapt, deşi nu este deseori apreciat:
‘Pocăinţa spre viaţă este un har mântuitor, prin care un păcătos, pe baza unei înţelegeri
adevărate a păcatului său şi a înţelegerii milei lui Dumnezeu în Cristos …se întoarce de la
păcat la Dumnezeu’ (Răspuns 87). Este această asigurare că Dumnezeu este milos cea care
conduce la întristare şi la urârea păcatului nostru şi la întoarcerea noastră de la el spre
Dumnezeu.
Acest fapt este evidenţiat magnific în relatarea istorisirii fiului risipitor. El s-a întors la
tatăl lui nu fiindcă în principal era chinuit de o conştiinţă care-l acuza ci pentru că el era
condus de nădejdea milei.
Acesta este la fel adevărat despre sfinţirea noastră. Walter Marshall, un puritan de mai
târziu, ne-a lăsat moştenire o carte deosebită numită Misterul Evangheliei despre sfinţire.
Titlul în sine indică preocuparea lui Marshall. Pentru el, sfinţirea era un mister. Era un
răspuns la Evanghelie. Nu era ceva legalist, ca şi cum sfinţenia era produsul fricii sau
îndoielii.
Astăzi, Marshall este suspect în unele cercuri puritane pentru însuşi acest motiv, că el pare
să nu pună accent suficient pe lege şi pe aspectele mai înspăimântătoare ale revelaţiei lui
Dumnezeu. Haideţi să facem dreptate deplină proporţiilor biblice de aici. Dumnezeul nostru
este un foc mistuitor. Însă teza esenţială a lui Marshall este corectă. Într-o mare măsură, el
spune, sfinţirea este produsul siguranţei. Este convingerea că Dumnezeu mă iubeşte cea care
sfinţeşte, îmbălsămează şi îmblânzeşte sufletul meu.
Marshall, trăind în urma unei mişcări legaliste, era conştient bine că unii oameni spuneau
exact opusul: că acestea sunt îndoielile, teama că nu eşti mântuit, aceasta te menţine să fii
activ spiritual. Marshall nu era de acord. El spunea că sfinţirea este dragoste. A fi sfânt
înseamnă a-L iubi pe Domnul, iar noi putem să-L iubim pe el doar ca răspuns la propria Lui
dragoste. Ca urmare, sfinţirea este un aspect la Evangheliei. Este un răspuns la milă: un
răspuns la dragostea pe care Dumnezeu ne-o arată. Mulţi creştini cunosc la un nivel
experimental adevărul despre aceasta. Uneori, când avem îndoieli şi temeri slujirea nu este
uşoară. De asemenea, ştim că nimic nu ne umileşte atât de mult ca şi convingerea că
Dumnezeu ne iubeşte.
Pentru un creştin, motivaţia nu vine din lege. Nu vine din frică sau din îndoială. Vine din
siguranţa că Dumnezeu ne iubeşte.
S-a spus că în creştinism, teologia este har şi etica este recunoştinţă. A fi ucenic înseamnă
a răspunde cu mulţumire faţă de tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. Un sclav nu
slujeşte aşa cum un fiu sau o fiică slujeşte. El nu are forţa lăuntrică sau afecţiunea pe care un
copil o are pentru tatăl său. Mulţumim lui Dumnezeu că potenţialul nostru pentru ascultare nu
poate fi măsurat pur şi simplu din forţa legii. Legea poate veni cu claritate, cu ameninţări şi
cu sancţiuni, însă Dumnezeu vine cu motivaţia dragostei Lui şi lucrarea lăuntrică a Duhului
Său Sfânt. Nu este legea cea care ne menţine sfinţi, ci harul; iar acest har este puterea lui
Dumnezeu făcută desăvârşită în slăbiciunea noastră (2 Corinteni 12:9).

Legea şi darul lui Duhului

Mai există un alt lucru: noi nu depindem de lege pentru experienţa noastră a botezului cu
Duhul sau pentru darul Duhului Sfânt. Din nou, aceasta devine o problemă serioasă.
Mişcarea carismatică propune o perspectivă a experienţei noastre a Duhului Sfânt care este în
mod esenţial legalistă. Predicatorii şi învăţătorii ei ne spun că biserica se află într-o stare
spirituală înspăimântătoare, iar răspunsul la problemă este botezul Duhului Sfânt, care poate
fi ‘primit’ prin parcurgerea de paşi diferiţi precum credinţa în Cristos, renunţarea la tot
păcatul cunoscut, însetarea după Dumnezeu, rugăciunea cu speranţă şi aşa mai departe.
Există variaţii pe această temă însă tehnologia esenţială rămâne: sunt lucruri pe care trebuie
să le facem.
În plus, dacă bietul credincios se întoarce şi spune că el a parcurs toţi aceşti paşi însă
nimic nu s-a întâmplat, el este întrebat atunci, ‘Dar ai parcurs realmente toţi aceşti paşi? Ai
renunţat cu adevărat la tot păcatul? Ţi-ai predat voinţa ta lui Dumnezeu – o predare absolută?
Ai însetat tu în adevăr?’
Desigur, bietul creştin spune, ‘Ei bine, poate că nu!’ Însă acesta este legalism curat: darul
Duhului depinzând de realizarea noastră personală a unui gen de viaţă mai distinsă.
Pavel tratează problema direct şi specific în Galateni 3. ‘Aţi primit voi’, întreabă el,
‘Duhul prin păzirea legii sau crezând ce aţi auzit?’ (versetul 2). Darul Duhului este la fel de
mult o problemă de sola fide (doar prin credinţă) aşa cum este justificarea. Noul Testament
predică o Evanghelie glorioasă. Însă când noi facem schimbări în ea şi adăugăm mici părţi la
ea în interesul moralismului noi creăm tot felul de probleme. Dacă primirea de către noi a
darului Duhului depindea de a face ceva, de calitatea credinţei noastre sau de tăria dorinţelor
noastre religioase, n-am avea niciodată Duhul.
Există o variantă textuală foarte interesantă în relatarea botezului etiopianului din Fapte 8.
Textul primit, pe care-l avem în versiunea autorizată, spune, ‘Dacă crezi cu toată inima ta …’
(versetul 37). Acest limbaj nu se găseşte în vreunul din manuscrisele vechi. Nu există nicio
asemenea condiţie precum, ‘Dacă crezi cu toată inima ta’. Este ceva ce scribul a inserat
pentru a proteja Evanghelia de abuz. El n-a dorit s-o facă prea uşoară.
Noi am prezentat aceste cuvinte de neînlăturat, cu toată inima ta, de atunci încoace pentru
a chinui pe oamenii lui Dumnezeu. Noi suntem justificaţi ca bărbaţi şi femei nelegiuiţi; şi
primim darul Duhului Sfânt ca femei şi bărbaţi nelegiuiţi. Este har curat. Vine exact în
aceiaşi termeni ca justificarea şi cu aceleaşi garanţii. Dumnezeu clădeşte pe propriile sale
garanţii. Este o absurditate totală să spui că făcând darul să depindă doar de har încurajezi
antinomianismul şi distrugi Evanghelia. El este Duh Sfânt şi nimeni nu poate trăi o viaţă
nesfântă după ce El vine înăuntru. Harul nu va lăsa oamenii să fie antinomieni. Harul nu va
lăsa oamenii să trăiască după cum le place. Nu va îngădui oamenilor să fie fireşti şi
nespirituali. Harul îşi poate purta singur de grijă. Pentru prea mult timp şi mult prea adesea
oamenii au încercat să protejeze harul de el însuşi. Harul operează doar în uniune cu Cristos,
prin Duhul Sfânt lăuntric, iar Dumnezeu face asigurarea totală de a proteja împotriva
antinomianismului prin unirea noastră cu Cristos şi prin umplerea noastră cu Duhul
sfinţeniei. Şi aceasta-i tot ce avem nevoie.

Scopul legii
Atunci, în acele patru mari privinţe, noi suntem sub lege. Însă care este, în cuvintele din
Galateni 3:19, scopul legii? Care este folosul legii dacă noi nu mai suntem sub lege?
Aceasta sugerează imediat că noi nu putem spune necondiţionat că nu suntem sub lege.
Într-adevăr, ideea că un creştin sau oricine altcineva, poate fi complet liber de sub lege este o
absurditate, fiindcă ar însemna trăirea fără lege, iar o viaţa fără lege este o viaţă păcătoasă.
Păcatul este fărădelege (1 Ioan 3:4). O viaţă complet fără lege este o viaţă total abandonată
păcatului.
Ca urmare, este de neconceput ca un creştin să poată fi liber de sub lege în acest sens
necalificat. Luther şi Calvin au acordat atenţie îndelungată acestei probleme şi între ei au
conceput o doctrină bine gândită.
Ei au spus că legea are o funcţie triplă pentru totdeauna. Mai întâi, este întrebuinţarea
politică a legii; în al doilea rând, este întrebuinţarea pedagogică; şi în al treilea rând, este
întrebuinţarea ei ca o regulă a vieţii.
Atât cât privea întrebuinţarea politică a legii, Luther şi Calvin gândeau foarte mult în
termenii relaţiei dintre guvernul civil şi legea divină şi argumentau că guvernul este constrâns
de legea lui Dumnezeu. Exact cum un individ este constrâns de întregul decalog la fel orice
corporaţie umană, nu câtuşi de puţin statul. Într-adevăr, singura protecţie pe care o avem
împotriva unui stat absolutist este conceptul statului ca slujitor al lui Dumnezeu sau diacon al
lui Dumnezeu, după cum Pavel îl numeşte în Romani 13:4. Reformaţii insistau că atunci când
statul promulgă legi, acele trebuie să corespundă cu legea lui Dumnezeu. Acolo unde statul
promulgă sancţiuni penale, acele sancţiuni trebuie să corespundă legii lui Dumnezeu. Statul
este slujitorul lui Dumnezeu, răzbunătorul mâniei lui Dumnezeu (Romani 13:4). Magistratul
(judecătorul) nu se află acolo pentru a-şi exprima propria lui percepţie personală asupra
comportamentului uman. El este acolo pentru a exprima perspectiva lui Dumnezeu asupra
comportamentului uman. Nu se află acolo pentru a-şi exprima propria lui evaluare a gravităţii
crimei ci evaluarea lui Dumnezeu privind gravitatea crimei. El nu are niciun drept să
abordeze aceste probleme doar din punctul de vedere al utilităţii sociale, întrebând ce fel de
legi societatea noastră este pregătită să accepte sau ce fel de pedepse are nevoie societatea
noastră.
Oamenii tind să-şi imagineze că în momentul în care noi ne îndepărtăm de o legislaţie
controlată biblic vom avea parte de mai multă libertate şi mai multă toleranţă. Aceasta nu este
lecţia istoriei. Ceea ce vom obţine este mai multă inumanitate, mai mult barbarism şi
sălbăticie. Vom avea parte de sentinţe exemplare. Vom avea o răzbunare fără rost. Aceasta
este o problemă serioasă pentru creştini la timpul prezent. Cum ar trebui să ne tratăm
ofensatorii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu?
 Întrebuinţarea politică a legii înseamnă că în toată legislaţia lui (de exemplu, legile de
căsătorie, legislaţia industrială, comerţul duminical) statul trebuie să fie conştient de
Dumnezeu care priveşte peste umărul lui. Nu are niciodată dreptul să promulge o legislaţie
autonomă separată de normele divine absolute. În mod trist, o nouă tradiţie legislativă este
acum ferm stabilită. Am trecut de la standardele lui Dumnezeu la consideraţii de simplă
convenienţă socială. Rezultatul inevitabil va consta în legi care degradează şi dezumanizează.

Legea ca ‘îndrumător’ al nostru

În al doilea rând, reformaţii au vorbit de întrebuinţarea pedagogică a legii. Această
terminologie provine de la cuvântul grecesc paidagogos. Paidagogos-ul era un sclav care
ducea copilul la şcoală. Este o inducere în eroare să echivalezi legea cu învăţătorul în această
conexiune. Învăţătorul, în gândirea lui Pavel, este Cristos Însuşi. Legea este slujitorul care
duce la îndeplinire funcţia umilă de a duce copilul la Isus sau aducere a sufletului la Cristos.
Luther a fost îndeosebi interesat de aceasta. Legea nu putea justifica, însă putea aduce
sufletul la Cristos. Luther a explorat aceasta cu o intensitate pasionată şi deseori foarte
înduioşător, mai ales în marele lui Commentary on Galatians [Comentariu asupra
Galatenilor].
Ce face legea ca pedagog? Ei bine, un lucru pe care-l face este de a înmulţi fărădelegile.
Biserica Vechiului Testament abia putea să se mişte fără să se împiedice de vreo interdicţie
legală. Când ei mâncau mâncare, când îşi semănau sămânţa, când îşi făceau hainele, când
mergeau la război, când vindeau, când aveau copii, ei se loveau mereu de reguli. Rezultatul
tuturor acestora era să sporească înţelegerea păcatului.
Augustin a mers mai departe şi a spus că uneori însăşi legea cauza păcatul. El clădea de
fapt pe comentariul lui Pavel, ‘Nu aş fi cunoscut pofta dacă legea n-ar fi spus, “Nu pofti”
’(Romani 7:7). Este psihologie strălucită: însăşi interdicţia îndemnând la neascultare.
Augustin descrie în Confessions [Confesiunile] lui cum ca şi copii ei trăiau aproape de o
livadă plină de pere şi, deşi lor nu le plăceau perele, doar pentru că erau interzise, în fiecare zi
ei dădeau năvală şi le furau. Însă nu este doar psihologie: este învăţătură biblică. Cei care au
în răspundere tineri sunt în mod sigur conştienţi că foarte frecvent o intenţie bună de a nu
permite sau a interzice ceva slujeşte în schimb să sugereze ideea unui păcat niciodată prezent
înainte în mintea copilului.
Însă aspectul esenţial, desigur, este că legea ne aduce la Cristos prin faptul că ne oferă o
conştiinţă încărcată. Prin lege vine cunoştinţa păcatului. Cristos a venit să cheme păcătoşii,
nu pe cei neprihăniţi, la pocăinţă (Luca 5:32), iar funcţia legii este să creeze acel simţământ al
nevoii, acea convingere de păcat, numai din care se poate naşte credinţa.

Legea ca regulă de viaţă

În al treilea rând, este întrebuinţarea legii ca regulă de viaţă pentru credincioşi. Defineşte
modul în care el (credinciosul) trebuie să umble - ‘nu după îndemnul firii, ci după îndemnul
Duhului’ (Romani 8:4). El nu este justificat prin păzirea legii, ci fiind justificat, el păzeşte
legea. El umblă în conformitate cu Duhul şi făcând astfel împlineşte neprihănirea legii. De
aceea o parte imensă a Bibliei este lege; şi de aceea volumul enunţării legii din Biblie vizează
nu pe politicieni sau pe oamenii neconvertiţi, ci pe creştini. Cele zece porunci erau nu pentru
asirieni sau babilonieni ci pentru poporul lui Dumnezeu. Tot astfel, cea mai mare parte a
propriei lucrări a Domnului era preocupată de explicarea marilor principii de conduită.
Predica de pe munte este lege de la început până la sfârşit; şi este lege pentru poporul lui
Dumnezeu. Găsim acelaşi lucru în epistolele Sf. Pavel, unde modelul obişnuit este, mai întâi,
doctrină, apoi lege. ‘Aici’, spune el, ‘este adevărul. Şi acesta este modul în care voi să-l
trăiţi’.
Atunci, creştinii au nevoie de îndrumare cu privire la modul în care ei să trăiască. Să vă
ofer câteva comentarii asupra acestui fapt.
Mai întâi, în ordinea lui Dumnezeu indicativele întodeauna merg înaintea imperativelor.
Adică, lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu merge întotdeauna înaintea expunerii Lui a
obligaţiilor. Acest aspect este ilustrat cât se poate de superb în ceea ce cunoaştem ca Prefaţă
la cele zece porunci. ‘Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos afară din Egipt, din
ţinutul robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine’ (Exod 20:2-3). Aspectul măreţ este că
Dumnezeu nu i-a scos din ţara Egiptului pentru că ei au păzit cele zece porunci: ei aveau să
păzească cele zece porunci pentru că Dumnezeu i-a scos afară. Tot aşa, Predica de pe munte
nu este despre cum să devii ucenic al lui Cristos: este despre cum să trăiţi odată ce Dumnezeu
prin harul Său ne-a făcut ucenici.
Ne întoarcem încă odată la principiul lui Augustin: ‘Doamne, dăruieşte ceea ce Tu
porunceşti şi porunceşte ceea ce Tu vrei’. Dumnezeu ne salvează mai întâi. El dăruieşte
înainte ca El să poruncească. Înainte ca El să spună, ‘Împliniţi Fericirile!’ El ne uneşte cu
Cristos, ne umple cu Duhul Său Sfânt şi ne face făpturi noi. Desigur, necreştinul este la fel
constrâns de Predica de pe munte, însă ea îl obligă doar pentru că orice bărbat şi femeie este
obligat să fie creştin. Nu putem spune, ‘Nu doresc să fiu creştin, însă doresc să respect
Predica de pe munte’. Poate fi împlinită doar dacă indicativele s-au întâmplat: doar dacă
harul lui Dumnezeu a preluat controlul.
În al doilea rând, nu există loc în Biblie pentru o antiteză sau tensiune între lege şi
dragoste. Desigur, acolo poate fi legalism fără dragoste. Însă nu poate fi stabilită legea
împotriva dragostei aşa cum s-a făcut, spre exemplu, în etica de situaţie. Antiteza este
inadmisibilă pentru că este însăşi legea cea care spune, ‘Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău
cu toată inima ta’ (Deuteronom 6:5). Însăşi legea porunceşte dragostea. Într-adevăr, doar
dragostea împlineşte legea (Romani 13:10). Creştinul nu poate doar să stea înaintea acelui
imn măreţ al dragostei din 1 Corinteni 13 şi să spună, ‘Este o idee minunată, însă de
neatins(irealizabilă)!’ În schimb el spune, ‘Această descriere măreaţă a dragostei mă obligă
pe mine. Este lege, la fel de mult ca orice altă poruncă. Într-adevăr, este însumarea tuturor
poruncilor. Dacă sunt invidios sau îngâmfat sau uşor de provocat sau nepoliticos sau avid, eu
încalc legea’.
Nu poate fi spus despre un om că este grozav la păzirea legii, însă el nu are dragoste.
Dragostea este împlinirea legii; şi invers, dacă iubim pe Dumnezeu noi păzim poruncile Lui.
Acesta este modul în care ne arătăm dragostea noastră. Legătura dintre credincios şi
Dumnezeu este o legătură între iubiţi. Ei se iubesc unul pe altul şi astfel ei doresc să-şi facă
plăcere unul altuia. Nu este nicio îndoială că Dumnezeu acţionează să ne facă plăcere nouă,
să facă ce este bine pentru noi şi să ne asigure că El ne iubeşte. Îi arătăm noi că Îl iubim pe
El? Noi n-am răni pe cineva pe care-l iubim: dacă-L iubim pe Dumnezeu, L-am răni noi pe
El? Am face ceea ce Dumnezeu interzice? Sau ceea ce El porunceşte? Isus n-a fost legalist.
Însă a fost El Cel care a spus, ‘Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile Mele’ (Ioan 14:15).
În al treilea rând, indiferent de claritatea marilor principii biblice, orice creştin are nevoie
de înţelepciune specială ca să aplice legea în situaţii specifice. Este foarte bine să ai o reacţie
naturală împotriva eticii de situaţie. Totuşi, noi toţi ştim că viaţa este deseori o luptă morală şi
că în orice situaţie dată tocmai lucru corect de înfăptuit poate fi departe de a fi clar. Alegerea
dinaintea noastră poate să nu fie o problemă de negru şi alb. Nu doresc să iau rigurozitatea
din aceste dileme. Principiile prezentate în cele zece porunci exprimă datorii sfinte, absolute.
Minciuna este întotdeauna greşită. Pofta sau râvnirea este mereu greşită. Blasfemierea este
mereu greşită. Nu există nicio situaţie în care asemenea lucruri nu sunt păcat. Şi totuşi,
înarmat cu o cunoaştere precisă a tot ceea ce Biblia spune, pot să existe însă situaţii unde nu
avem răspunsuri clare. Noi trebuie să adaptăm şi să ajustăm.
Există situaţii, spre exemplu, în care principiul sanctităţii adevărului este în conflict cu
principiul sanctităţii vieţii şi unde este imposibil atât să spui adevărul cât şi să salvezi sau să
protejezi o viaţă. Tot astfel, există situaţii în care este imposibil să salvezi două vieţi în
acelaşi timp. O viaţă trebuie să fie sacrificată. Din nou, sunt situaţii în care poate fi imposibil
să salvezi o viaţă fără a lua proprietatea altcuiva.
Se poate să credem că noi ştim totul. În seara aceasta este Halloween: ce gândim noi
despre Halloween? Se poate să avem toate principiile însă cum le potrivim sau adaptăm? Nu
există niciun text în Biblie despre Halloween şi astfel tot ce putem face este să revedem sau
să promovăm principiile. Simplul fapt că ceva a început cu o asociere satanică înseamnă că
noi nu putem niciodată să folosim acea ocazie din nou în scopuri utile sau sănătoase? Spun eu
că toate acele măşti sunt doar copilăreşti sau că există ceva mai serios ce se petrece: ceva
satanic sau demonic?
Exemplul ilustrează doar că uneori noi trebuie să încercăm să aplicăm la o situaţie precisă
o serie vastă de principii. Dumnezeu Însuşi s-a adaptat la ceea ce Calvin numea
‘primitivismul poporului Său din vechime’. De exemplu, El a aprobat o lege de divorţ care nu
se ridica la propriul Său ideal pentru căsătoria monogamă (Deuteronom 24:1-4). El a făcut o
ajustare care să se potrivească situaţiei.
Obligaţia de a trăi sub lege a fost intensificată de răscumpărarea noastră. Însă aspectul
măreţ este că indiferent de ceea ce Dumnezeu ne porunceşte El ne face şi în stare să
înfăptuim. El dăruieşte ceea ce porunceşte. Dacă ţinem pasul cu Duhul Său El ne va arăta
cum să aplicăm principiile biblice în orice situaţie cu care ne confruntăm.
 18

Libertate creştină
‘Cristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi’. Aceste cuvinte din Galateni 5:1 ne amintesc că
libertatea noastră nu este ceva periferic sau secundar; este unul dintre privilegiile noastre
fundamentale în Evanghelia lui Isus Cristos. De fapt, pentru a asigura această libertate
Mântuitorul nostru a murit. Cristos şi-a vărstat sângele Său ca să ne răscumpere; adică, să ne
facă liberi; iar aceasta înseamnă că libertatea noastră este ceva ce este total fundamental
întregii noastre poziţii ca popor al lui Dumnezeu. Este ceva pe care să-l susţinem cu tărie, de
care să ne ţinem strâns, pe care să-l preţuim pentru noi înşine şi să-l respectăm în alţii. Nu
este ceva ce noi putem negocia sau de care ne putem dispensa. Nu este ceva care se află la
marginile privilegiului creştin. ‘Nicidecum!’ spune Pavel, ‘preţul libertăţii noastre a fost
nimic mai puţin decât sângele Domnului Isus Cristos’. Aceasta înseamnă că atunci când
începem să ne purtăm ca robi în loc să ne purtăm ca fii (Galateni 4:5-) noi exprimăm dispreţ
sau desconsiderare pentru răscumpărare şi pentru sângele Domnului. Înseamnă că atunci când
încălcăm libertatea altora noi le negăm un privilegiu al răscumpărării realizate prin sângele
Mântuitorului. Prin urmare, Pavel insistă că libertatea este unul dintre privilegiile
fundamentale ale copiilor lui Dumnezeu.
Atunci, din ce anume suntem noi eliberaţi? Care este conţinutul acestei libertăţi pe care o
avem în Isus Cristos? Mai întâi, noi avem libertate de sub legea Mozaică. În acele prime zile
ale bisericii lui Cristos legea era o problemă enormă. Erau cei care doreau să impună asupra
comunităţii de credincioşi toată legea lui Moise: circumcizia şi toate anexele precum şi tot
conţinutul jugului rabinismului. Aceasta era o povară foarte mare asupra oamenilor lui
Dumnezeu şi era perceput de ei a fi o aşa uşurare să fi eliberat în Cristos de jugul mozaic şi
de obligaţiile rabinice.
Aceasta poate părea să nu fie foarte relevant pentru noi astăzi, însă există o mişcare
cunoscută ca Teonomie, care doreşte să impună asupra bisericilor lui Cristos toată legislaţia
Vechiului Testament. Îşi are originile şi rădăcinile în Calvinismul nord american şi e ceva
care ne aminteşte că mentalitatea care doreşte să se întoarcă la lege, chiar la toate ceremoniile
mozaice, este realmente endemică naturii umane. Este foarte dificil s-o eliminăm şi de aceea
încep prin a insista asupra acestui fapt: că în Cristos noi suntem liberi de sub jugul mozaic şi
liberi de sub robia ceremoniei Vechiului Testament.
În al doilea rând, noi suntem liberi de sub blestemul legii. Noi suntem liberi (după cum am
văzut) de însăşi lege. Suntem obligaţi prin orice imperativ pe care Dumnezeu l-a dat bisericii
Sale; faţă de toate îndatoririle sfinte ale adevărului, vieţii, căsătoriei şi aşa mai departe; însă
legea nu mai are autoritatea să-l acuze pe copilul lui Dumnezeu sau să infiltreze în inima lui
teama de condamnarea finală.
În al treilea rând, noi suntem liberi de sub stăpânirea lui Satan şi a păcatului. Multor
oameni li se pare greu să creadă şi să accepte aceasta. Noi nu suntem liberi faţă de păcat; nici
nu suntem liberi de influenţa satanică. Păcatul încă se dezlănţuie în credincios. Satan încă are
acces (şi uneori în alunecarea din nou în păcat este chiar adevărat că Satan ne are: vezi Matei
16:23 etc.). Dar Satan nu ne stăpâneşte. Noi nu suntem sclavii lui. În starea noastră firească
voinţele noastre erau înrobite. Ele erau într-o stare de robie. Erau absolut incapabile de ‘orice
bine spiritual care însoţeşte mântuirea’ (Westminster Confession, IX:3). Nu contează cât de
sumbru zugrăvim puterea păcatului lăuntric în copilul lui Dumnezeu, este o negare a harului
lui Dumnezeu şi o contravenţie a învăţăturii biblice să sugerăm că credinciosul (adică,
bărbatul mântuit şi femeia mântuită) este absolut incapabil de vreun bine spiritual. Pur şi
simplu aceasta nu este adevărat cu privire la un copil al lui Dumnezeu. Cu certitudine există
păcat ce sălăşluieşte lăuntric. Cu siguranţă există fire pământească. În mod cert păcatul se
dezlănţuie cu furie. Însă el nu domneşte. A fost o slăbiciune istorică a teologiei reformate
faptul că a fost prea pregătită să adăpostească păcatul în viaţa unui creştin. Credinciosul nu
este stăpânit de păcat. El este în stare să creadă. Este capabil să se pocăiască. Este în stare să
iubească pe Dumnezeu. Este capabil să-şi iubească semenul. Este în stare să vadă frumuseţe
în Cristos şi să-L dorească. Este în stare să dovedească vitalitate şi sobrietate spirituală şi să
experimenteze creştere spirituală. Toate acestea se întâmplă unui om în care există păcat
lăuntric, în care există încă firea (pământească), însă după cum am spus, este o negare a
învăţăturii biblice să sugerezi că datorită păcatului care locuieşte lăuntric el este încă în robie
faţă de Satan şi pe deplin şi total înrobit faţă de păcat. Mulţumim lui Dumnezeu că în
convertirile noastre stăpânirea păcatului a fost distrusă! Voinţele noastre au fost eliberate şi
Dumnezeu ne-a dăruit o abilitate de a-I oferi înapoi ceea ce este o ascultate adevărată deşi nu
este o ascultare perfectă.
În al patrulea rând, noi suntem liberi de sub ‘doctrinele şi poruncile oamenilor’
(Westminster Confession, 20:2). Cu alte cuvinte, noi suntem eliberaţi de tradiţia umană.
Suntem eliberaţi în întregime de simpla autoritate umană. Nu suntem constrânşi de nicio
interdicţie umană. Aceasta este esenţa doctrinei în gândirea reformată şi implică două
elemente distincte.
În primul rând, noi suntem liberi faţă de orice principiu uman care contrazice Cuvântul lui
Dumnezeu. Aceasta se aplică necondiţionat şi universal. Este adevărat în orice sferă a vieţilor
noastră că niciunui om nu i se poate cere să facă ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu interzice.
Principiul nu se limitează la sfera religioasă. Este adevărat în domeniul militar, în cel
comercial, profesional, medical, în orice sferă a vieţii. Nu poate fi impus de nicio autoritate
umană să contestezi voia lui Dumnezeu. Aceasta poate produce sau precipita unele probleme
foarte serioase. De exemplu, un comandant militar nu are niciun drept, în orice circumstanţe,
să ceară cuiva să încalce voia lui Dumnezeu; şi dacă legea divină este contestată, nu va fi
nicio apărare care să pledeze că s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă mai mare. Acesta a
fost un mare principiu în spatele proceselor de război de la Nuremberg unde s-a stabilit că
simplul fapt al unei porunci care venea de la autoritatea nazistă supremă nu putea fi pretinsă
ca o scuză pentru comiterea atrocităţilor. Nicio autoritate militară sau politică nu este
împuternicită să ceară ceea ce Dumnezeu interzice. Acesta este adevărat chiar în sfera
domestică. Un părinte nu are niciun drept să poruncească unui copil să facă ceea ce
Dumnezeu interzice şi făcând astfel să pună un copil credincios într-o situaţie foarte dificilă.
Nicio autoritate, indiferent cât de legitimă, n-are dreptul să ceară cuiva să facă ceea ce
Cuvântul lui Dumnezeu interzice: să ia o viaţă, să fure o proprietate, să falsifice.
Al doilea principiul este mai dificil: Noi suntem liberi de sub orice directivă umană care
este adiţională Scripturii ‘în materie de credinţă sau închinare’. Desigur, există directive care
sunt suplimentare Cuvântului lui Dumnezeu însă sunt perfect legitime (restricţii de viteză şi
taxa fiscală fiind doar două exemple). Însă, în sfera spirituală şi eclesiastică noi suntem liberi
nu numai de sub ceea ce contravine Cuvântului lui Dumnezeu dar şi de ceea ce-l
suplimentează. În sfera credinţei şi vieţii în biserica lui Dumnezeu niciun membru al acestui
trup nu poate fi constrâns de un tabu sau o directivă căreia îi lipseşte aprobarea Scripturii.
Aceasta este o sferă crucială fiindcă în biserica lui Dumnezeu a existat întotdeauna o tendinţă
de a multiplica directivele, restricţiile şi tabuurile. Acestea sunt ceea Pavel a numit ‘elemente
slabe şi sărăcăcioase’ (Galateni 4:9). Dificultatea este nu numai că autorităţile umane (de
exemplu, pastorii şi prezbiterii) au o tendinţă de a multiplica directivele ci există ceva în
credinciosul însuşi, un element de natură copilărească, care doreşte cu ardoare siguranţa unor
asemenea tabuuri. Dorim să ne întoarcem la pruncie. Vrem ca cineva să ne spună ce este
greşit. Dorim o listă de tabuuri. Şi atât de frecvent aflăm că bisericii i se cere să se pronunţe
asupra unui şir întreg de subiecte. De exemplu: Putem aparţine lojei masonice? Pot tinerii să
meargă la un dans? Oamenii doresc ca biserica să spună Da sau Nu la asemenea lucruri. În
orice tradiţie există o listă lungă de tabuuri: cu privire la fumat, băut, dans, machiaj, jocuri de
fotbal, muzică pop. Lista are anumite elemente standard precum şi anumite variabile. Unele
dintre aceste lucruri sunt corecte sau greşite în situaţii date. Însă niciuna nu poate pretinde
aprobarea Scripturii; ele sunt impuse doar pe baza tradiţiei umane. Întregul aspect central de
aici este că noi ca şi credincioşi suntem adulţi din punct de vedere spiritual şi eliberaţi de
doctrinele şi poruncile oamenilor în sfera de credinţă şi viaţă. Niciun creştin nu poate impune
vreun tabu nebiblic asupra altui creştin. Mărturisirea spune că este inacceptabil fiindcă aceste
lucruri deţin doar o autoritate umană. Predecesorii noştri puritani considerau acest principiu
suficient de important pentru a-l cuprinde în Mărturisirea de credinţă. Există multe lucruri
care nu sunt menţionate deloc în Mărturisire. Ea cuprinde doar doctrinele principale şi
fundamentale, iar în judecata acestor oameni, libertatea credinciosului în Evanghelia lui
Cristos era o doctrină de bază şi fundamentală. Aşadar ne întrebăm pe noi înşine, Este acest
tabu (interdicţie) unul biblic? Este această lege, această formă de închinare, impusă de
Cuvântul lui Dumnezeu?
O a doua întrebare principală este aceasta: Care este fundamentul libertăţii creştine? Se
întemeiază pe trei principii.
Mai întâi de toate, se întemeiază pe faptul că noi suntem membrii ai familiei lui
Dumnezeu. Suntem fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Pavel evidenţiază acest aspect foarte
frumos: ‘Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să
răscumpere pe cei aflaţi sub lege, ca noi să primim drepturile depline de fii [înfierea]’
(Galateni 4:4-5). Există o dinamică foarte complexă ce are loc aici. Fiul lui Dumnezeu a
devenit rob pentru ca noi care suntem robi să putem deveni fii cu toate drepturile de copii ai
lui Dumnezeu. Acum aspectul crucial este că niciun străin nu are dreptul să se amestece în
treburile şi activităţile interne ale casei lui Dumnezeu.
În practică, problema nu apare din afară. Problema apare deseori din partea celor care cred
că au autoritate sau prestigiu în însăşi biserica lui Dumnezeu şi care prin urmare consideră că
stă în puterea lor să conteste libertatea copiilor proprii ai lui Dumnezeu. Însă în biserica lui
Dumnezeu toată autoritatea este slujitoare. Deţinătorul funcţiei celei mai înalte este doar un
slujitor a cărui îndatorire este să implementeze legea lui Dumnezeu. El nu are niciun drept să
restricţioneze pe copiii lui Dumnezeu şi, prin implicaţie, să găsească greşeli în legile pe care
Dumnezeu le-a dat. El sugerează că Dumnezeu a fost prea destins sau neglijent şi că oamenii
trebuie să îndrepte deficienţele prin stabilirea de tabuuri. Oamenii spun că ei ar fi putut face
mai bine decât Dumnezeu. Ei spun că El ar fi trebuit să interzică dansurile, fumatul,
participarea la meciurile de fotbal şi aşa mai departe. Însă cei pe care Dumnezeu i-a făcut
ispravnici sau administratori în casa Lui n-au dreptul niciodată să domnească peste membrii
mai tineri şi mai puţin experimentaţi, şi a le îngădui să facă astfel înseamnă a nega însăşi
crucea. Loialitatea faţă de cruce necesită ca noi să refuzăm a-i lăsa pe oameni să se impună
asupra conştiinţelor noastre. Cristos a cumpărat/dobândit dreptul de a fi singurul nostru
Stăpân.
În al doilea rând, libertatea noastră se întemeiază pe faptul suficienţei şi finalităţii
Scripturii ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Noi cu toţii ştim aceasta. Cuvântul ‘este singura
regulă sau prescripţie care să ne îndrume’ (Catehismul în formă prescurtată, Răspuns 2).
Singura normă. Există multă vorbă goală acordată acestui principiu în bisericile noastre. În
unele contexte este impus cu mare vigoare şi rigurozitate. O formă particulară de închinare
este impusă asupra unei biserici deoarece este ‘regula biblică’. Imnurile nu sunt permise
‘pentru că ele nu sunt în Biblie’. Aceasta-i perfect adevărat. Aceeaşi orânduire existentă
insistă asupra gulerelor clerice. Este aceasta în Biblie? Avem o aşa dificultate imensă de a fi
consecvenţi! Spunem iarăşi, ‘Aceasta ar trebui să fie în Biblie, însă nu este, aşa că o inserez
eu’. Noi găsim greşeală din nou. Spunem că Biblia nu este suficientă. Unele biserici au
profeţi: fiindcă Biblia nu este suficientă. Biserica romano-catolică are o funcţie de învăţare
infailibilă: pentru că Biblia nu este suficientă. Noi protestanţii facem acelaşi lucru cu propria
noastră tradiţie. Spunem exact acelaşi lucru: Biblia nu este suficientă; şi noi trebuie să avem
mai multe reguli şi mai multe interdicţii decât există în însuşi Cuvântul lui Dumnezeu.
Al treilea principiu este că ‘Dumnezeu singur este Domnul conştiinţei’ (Westminster
Confession, 20:2). Conştiinţa nu este autonomă. Nu este instanţa finală de apel, nici nu se
reglează sau monitorizează de la sine. Conştiinţa are un Domn. Orice conştiinţă umană este
doar o instanţă de judecată inferioară. Există o instanţă superioară conştiinţei; adică
Dumnezeu Însuşi. Însă Dumnezeu este singurul Domn al conştiinţei. Nu există nimeni
altcineva. Nicio autoritate umană, nicio autoritate bisericească, nu se poate impune sau
stăpâni peste conştiinţele bărbaţilor şi femeilor.
Doresc s-o prezint cât de contemporan cu putinţă. Suntem martori în această decadă la o
înflorire neaşteptată şi remarcabilă a religiei convingerii pasionate. Se observă un fenomen
fundamentalist răspândit în întreaga lume (în sensul cel mai vast al cuvântului) care afectează
nu numai credinţa creştină ci şi islamismul în mod remarcabil. Acest fapt a fost total
neaşteptat şi ridică probleme uriaşe; fiindcă islamismul a arătat, spre exemplu, în răspunsul
lui faţă de Salman Rushdie că este pregătit să invoce puterea sabiei pentru a suprima anumite
opinii. El este pregătit să foţeze conştiinţa. Şi noi spunem, Cât de îngrozitor! Dar suntem noi,
în propriile noastre tradiţii, atât de departe de aceeaşi atitudine? De exemplu: Dacă există o
propunere de a se clădi o moschee în inima unei comunităţi predominat creştine, este cuvenit
să spunem că musulmanii acelei comunităţi se bucură de libertate de conştiinţă şi prin
urmare noi nu trebuie să împiedicăm libertatea lor de a se închina lui Dumnezeu aşa cum ei
înşişi doresc s-o facă? Dacă islamismul predică şi practică intoleranţa şi noi creştinii la fel
practicăm intoleranţa, atunci ne confruntăm cu un dezastru pe o scară înfiorătoare. Singura
speranţă deschisă pentru noi este să susţinem principiul toleranţei cu pasiune şi convingere.
Trebuie să îngăduim altora libertatea pe care noi o pretindem pentru noi înşine. Nu avem
niciun drept să invocăm puterea sabiei împotriva musulmanilor. Puterea sabiei? Cu siguranţă
noi occidentalii nu i-am executa? Realitatea este că toată filozofia procesului legal se
întemeiază pe coerciţie. Sfidarea legii rezultă în ultimă instanţă în arestare şi închisoare, şi
dacă musulmanii ar fi să meargă înainte şi să clădească o moschee într-o comunitate care le-a
interzis să facă astfel, poliţia ar fi chemată şi arestarea ar fi înfăptuită. Aceasta este coerciţie;
aceasta este sabia. Credem noi propriul nostru principiu că Evanghelia nu trebuie să fie
avansată prin arme fireşti? Că de fapt conştiinţele altor oameni sunt la fel de importante ca
ale noastre proprii şi că ei vor răspunde înaintea lui Dumnezeu, nu a oamenilor? Prin urmare,
la inima teologiei reformate, la inima religiei protestante, este un principiu care merită
angajamentul nostru cu pasiune. Merită să fie susţinut cu zel, cu energie spirituală totală.
Paradoxal, doar dacă transferăm pasiunea fundamentalismului militant principiului toleranţei
lumea aceasta a noastră va avea o şansă în decada care va urma. Altfel aceste credinţe se vor
face pulbere una pe cealaltă.
 Aşadar oamenii lui Dumnezeu sunt liberi. Dar este aceasta totul? Există altceva care preia
controlul şi califică exercitatea libertăţii noastre creştine? Din nou, există trei principii
generale.
Mai întâi, libertatea noastră este calificată de puterea civilă, exercitată legitim.
Calificarea este importantă fiindcă puterea civilă nu este întotdeauna exercitată legitim. Însă,
atunci când un guvern competent, legitim emite legi competente conştiinţa creştină este
constrânsă de aceste legi, deşi ele sunt suplimentare Cuvântului lui Dumnezeu. Acest aspect
este mai ales important atunci când guvernul emite o lege de calitate proastă. Există o
distincţie foarte importantă între o lege de proastă calitate şi o lege incompetentă. Este posibil
pentru un guvern legitim să emită o lege competentă care este totuşi o lege proastă, iar
calitatea proastă a legii nu este niciodată o justificare în sine pentru încălcarea acelei legi
specifice. Oricare sunt perspectivele noastre asupra anumitor legi noi suntem încă obligaţi să
le respectăm şi să ne conformăm lor fiindcă, deşi o lege este de calitate proastă nu este
incompetentă. Este impusă de un guvern legitim şi venitul provenit de la ea (dacă este o taxă
sau impozit) este folosit în scopuri legitime şi benefice.
În al doilea rând, libertatea noastră este calificată de puterea eclesiastică, exercitată
legitim. Aici din nou calificarea este importantă. Aceasta vorbeşte despre biserică folosindu-
şi puterea ei într-un mod competent; adică, adoptând, implementând şi aplicând regulile
proprii ale lui Dumnezeu. Aceasta poate fi dezvoltată uşor pentru a arăta că uneori cei care
conduc biserica trebuie să ia decizii pentru care ei nu pot pretinde aprobarea directă a
revelaţiei. Pot pretinde aprobarea ei generală, iar dincolo de aceasta ei pot pretinde că
acţionează pe temeiul prudenţei creştine şi al bunul simţ. De exemplu, o biserică crreştină
poate hotărî să pronunţe o anumită zi ca zi de post sau zi a recunoştinţei. Făcând astfel este
‘obligatorie’ participarea tuturor membrilor ei. Aceasta este ceea s-a perceput ca un exerciţiu
competent şi legitim al puterii eclesiastice. Există un principiu general că este bine să ai zile
de post şi zile de mulţumire; însă decizia cu privire la ce zi anumită şi ce timp al zilei este o
problemă doar pentru deţinătorii de funcţie ai bisericii locale. Deciziile lor poate fi spus că
restricţionează sau limitează libertatea noastră creştină.
În al treilea rând şi cel mai important, libertatea noastră este calificată de principiul că
orice facem trebuie să facem pentru gloria lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31). Contextul
istoric al acestui principiu specific a fost tocmai această problemă a libertăţii creştine.
Mâncatul şi băutul erau referinţe foarte specifice la problema întâmpinată de acei credincioşi
primari în Corint. Ce trebuiau să facă ei la o masă sau o sărbătoare unde era servită mâncare
ce fusese oferită idolilor? Era adecvat s-o mănânci? Răspunsul lui Pavel a fost că, în general,
aceasta este total indiferent. Principiul era, Fă-o spre gloria lui Dumnezeu. Depinde de
circumstanţe. Fă lucrul ce-L glorifică pe Dumnezeu într-o anumită situaţie. Câteodată
mănânci, altădată nu mănânci. Câteodată bei, câteodată nu bei. Fă întotdeauna ceea ce-L va
glorifica pe Dumnezeu. Acum aceasta recunoaşte multe aplicaţii. Cu adevărat nu este
niciodată suficient să spui, ‘Sunt liber să fac aceasta; ca urmare o voi face’. Desigur, n-aş
putea concentra în timpul unei singure vieţii tot ceea ce sunt liber să fac; aşadar trebuie să
emitem judecăţi. Am libertatea să fac ceva; dar este folositor? Aceasta se referă chiar şi
atunci când întâmpin ceva care realmente este o problemă a ceea ce s-a numit indiferenţă,
trebuie să pun întrebarea generală, Care este lucrul ce-L glorifică pe Dumnezeu în această
situaţie? Dar trebuie să pun şi întrebări suplimentare precum: Ce este spre beneficiul bisericii
lui Dumnezeu în această situaţie specifică? Ce ar edifica biserica? Ce ar zidi biserica?
Trebuie mereu să fiu condus de o preocupare pentru poporul lui Dumnezeu. Va dezbina
aceasta poporul lui Dumnezeu? Îi va duce aceasta în eroare? Este aceasta bine pentru ei? De
asemenea trebuie să întreb, Este aceasta spre binele Evangheliei? Contextualizaţi, spunea
Pavel. El era dornic să ‘devină toate lucrurile pentru toţi oamenii’ astfel încât prin toate
mijloacele posibile să poată mântui pe unii (1 Corinteni 9:22). Printre iudei el a trăit ca un
iudeu. Printre greci el a trăit ca un grec. S-a adaptat la mâncarea evreiască şi grecească, la
legi, îmbrăcăminte, obiceiuri sociale. William Chalmers Burns a făcut la fel în China. El a
ales să se îmbrace asemenea chinezilor pentru binele Evangheliei. Nu există nicio îndoială că
în multe culturi dacă un creştin este cunoscut că frecventează meciurile de fotbal sau că
dansează acesta este sfârşitul mărturiei lui sau ei. Aşadar ne întrebăm: Ce face aceasta pentru
Evanghelie? Dacă săvârşesc aceasta va face mărturia mea pentru Cristos mai puţin
acceptabilă, mai puţin credibilă?
Apoi ne întrebăm: Va fi acesta benefic pentru propria mea viaţă spirituală? Uneori sunt
lucruri care nu sunt păcate dar care sunt greutăţi sau impedimente. Autorul epistolei către
Evrei spune, Daţi-le la o parte (12:1). Nu numai păcatele care ne împresoară ci greutăţile,
lucrurile care ne trag înapoi.
Recent cineva a făcut afirmaţia tulburătoare că nimeni care a avut hobbies (îndeletniciri
favorite sau pasiuni) n-a realizat vreodată ceva cu adevărat semnificativ. Într-o eră când
există atât de multă presiune pusă asupra oamenilor să aibă pasiuni sau activităţi favorite şi
distracţii pentru a-i împiedica de la epuizare totală a forţelor şi prăbuşire, există ceva foarte
pătrunzător în această idee că acei oameni care au realizat în mod semnificativ au tins să fie
oameni ai unei singure pasiuni mistuitoare. Nu sunt sigur, însă este unul dintre tertipurile
curente ale diavolului pentru sărăcirea (secătuirea) bisericii de a ne determina să fim mai
implicaţi într-o varietate vastă de îndeletniciri pentru timpul liber, niciuna dintre ele fiind
greşită sau trivială în sine, unele dintre ele reconfortante, fortifiante şi într-un sens adevărat
recreaţionale, însă probabil şi o ameninţare pentru realizarea profesională şi mai ales
spirituală. Noi trebuie să ne evaluăm propriile noastre temperamente şi propria noastră
inclinaţie spre dependenţă în direcţii diferite. Se poate să fie perfect adecvat pentru orice alt
predicator din lume să joace golf; însă pentru unul nu este fiidcă pentru acesta ar fi o obsesie.
De asemenea, dorim să ne întrebăm pe noi înşine aceasta: Va determina pe oameni să
laude pe Dumnezeu? Dificultatea cu atât de mult care este legitim este vanitatea şi inutilitatea
lui curată. Cât de mult din timpul nostru îl petrecem făcând lucruri care sunt pur şi simplu
deşerte şi inutile? Desigur, nu putem ţine arcul încordat tot timpul. Avem nevoie să ne
relaxăm. Există moduri de relaxare şi noi toţi trebuie să descoperim pentru noi înşine ce este
adecvat pentru noi. Uneori poate fi legitim ce este trivial şi deşert. Este atât de trivial şi atât
de deşert încât nu-i determină pe oameni să-L glorifice pe Dumnezeu? Mult în viaţă este
inevitabil deşert în sensul lipsei semnificaţiei existenţiale. Depinde de cantitatea vanităţii pe
care o concentrăm în vieţile noastre, proporţia de nimicnicie (lipsă de însemnătate), de
inutilitate, de ridicol şi de absurd căreia tindem să-i cădem pradă.
Aşadar există mereu aceste consideraţiuni. Şi acestea sunt întotdeauna considerente pentru
mine. Nu am niciodată, niciodată dreptul să spun cuiva, ‘Acesta nu este folositor pentru tine’.
Dacă el este liber, atunci el însuşi este singurul judecător al folosului sau utilităţii. Altfel îl
fac obligatoriu şi lipsit de libertate. A fost spus despre ‘rabinul’ Duncan că el avea un crez
lung pentru el însuşi şi un crez scurt pentru alţii. Am face bine să ne amintim aceasta. Este
foarte important pentru noi faptul că ar trebui să le îngăduim altora libertatea lor. Dacă
oamenii doresc să meargă să-l audă pe Bob Dylan sau să joace golf atunci eu spun, ‘Da!
Protejez şi respect libertatea ta de a lua aceste decizii’. Însă îmi pun mie însumi o serie de
întrebări diferite şi iau propriile mele decizii. Sunt mulţumit de muzica mea gaelică/scoţiană.
Aceasta-i fără îndoială la fel de deşartă şi nu mai meritoasă decât muzica negaelică; însă
luăm propriile noastre decizii şi facem loc altora, iar acest lucru este ceva pe care bisericile
reformate l-au considerat deseori foarte greu de realizat.
 În ultima analiză, nu există nimic indiferent sau neînsemnat. Avem o listă de lucruri
indiferente şi totuşi în agonia actuală de luare a deciziilor nu există nimic care este indiferent.
Noi nu suntem niciodată confruntaţi cu alegeri morale cu privire la care putem spune,
‘Acestea sunt egale’. Există lucrul cuvenit de înfăptuit nu în termeni de imperative categorice
clare ci a ce este corect pentru mine, în situaţia mea, la un moment precis în experienţa mea.
Fără o grijă şi atenţie cuvenită ne vom găsi pe noi înşine foarte repede alunecând în
antinomianism. Este periculos să trivializăm libertatea creştină. Este o mare povară să fii
liber. De aceea presupoziţia acestei libertăţi este că noi suntem copii adulţi ai lui Dumnezeu
şi putem s-o stăpânim. Noi suntem conduşi de Duhul lui Dumnezeu: acesta este contextul în
care noi suntem liberi.