DE CE NU SUNT UN CREȘTIN - de Bertrand Russell

“Why I Am Not A Christian” by Bertrand Russell

Notă introductivă: Russell a susținut această prelegere pe 06 martie 1927, în fața Societății Naționale Seculare, Sucursala
Londra Sud, la Primăria Battersea. Publicat în formă de broșură, în același an, eseul a atins ulterior o noua faimă, cu ediția
Paul Edwards a cărții lui Russell, … (1957).
***
Așa cum președintele dumneavoastră v-a spus, subiectul despre care am de gând să vă vorbesc în
seara asta este “de ce Eu nu sunt un creștin”. Poate că ar fi bine, la început, să realizăm ce înseamnă
cuvântul creștin. Acesta este utilizat acum într-un sens foarte larg, de un mare număr de oameni. Unii
consideră că înseamnă nu mai mult decât o persoană care încearcă să trăiască o viață bună. În acest
sens, cred că ar fi creștini prin toate sectele și credințele; dar nu cred că este sensul adecvat al
cuvântului, pentru că ar însemna că toți cei care nu sunt creștini – toți budiștii, confucianiștii,
musulmanii, și așa mai departe – nu încearcă sã trãiascã o viață bună. Nu vreau să spun creștin
oricărei persoane care încearcă să trăiască decent în conformitate cu standardele sale. Cred că trebuie
să aveți definită o anumită cantitate de credință înainte de a avea dreptul de a vă considera creștini.
Cuvântul nu mai are acum semnificația complet insângerată ca în vremurile Sfântului Augustin și
Sfântului Toma de Aquino. În acele zile, dacă cineva spunea că era un creștin se știa ce a vrut să
spună. Ați acceptat o întreagă colecție de credințe care au fost stabilite cu mare precizie, și fiecare
singură silabă din aceste crezuri ați crezut-o cu toată puterea convingerilor voastre.

CE ESTE UN CREȘTIN ?

În zilele noastre nu este chiar așa. Trebuie să fim un pic mai vagi, în definirea semnificației
creștinismului. Cred, totuși, că există două elemente diferite, care sunt destul de esențiale pentru
oricine se definește creștin. Primul este unul de natură dogmatică – și anume, că trebuie să crezi în
Dumnezeu și nemurire. Dacă nu crezi în aceste două lucruri, nu cred că te poți numi un creștin. Apoi,
mai mult decât atât, după cum sugerează și numele, trebuie să aveți si un fel de credință în Hristos.
Musulmanii, de exemplu, de asemenea, cred în Dumnezeu și în nemurire, și totuși ei nu se numesc
creștini. Cred că trebuie să aveți măcar cea mai mică convingere că Hristos a fost, dacă nu divin, cel
puțin cel mai bun și cel mai înțelept dintre oameni. Dacă nu vi se întâmplă să credeti măcar atât
despre Hristos, nu cred că aveți dreptul de a vă numi creștin. Desigur, există un alt sens, pe care îl veți
găsi în Almanahul Whitaker și în cărțile de geografie, unde populația lumii se spune că este împărțită
în creștini, musulmani, budiști, închinători fetiș, și așa mai departe, și în acest sens suntem toți
creștini. Cărțile de geografie ne număra pe toți, dar această numărătoare este în sens strict geografic,
și de aceea cred că o putem ignora. Prin urmare, eu înțeleg că atunci când vă spun de ce nu sunt un
creștin trebuie să vă spun două lucruri diferite: în primul rând, de ce eu nu cred în Dumnezeu și în
nemurire, și, în al doilea rând, de ce nu cred că Hristos a fost cel mai bun și cel mai înțelept dintre
oameni, cu toate că i-am acordat un grad foarte ridicat de bunătate morală.

Dar pentru eforturile necredincioșilor, în trecut, nu am putut da atât de elastic o definiție a

creștinismului ca acum. Așa cum am spus mai înainte, în vremurile de demult a avut un sens mult mai
însângerat. Spre exemplu, acest sens a inclus credința în iad. Credința în veșnicul foc al iadului a fost
un element esențial al credinței creștine până recent. . În această țară, după cum știți, a încetat să fie
un element esențial din cauza unei decizii a Consiliul Privat al Coroanei, decizie fată de care
Arhiepiscopul de Canterbury și Arhiepiscopul de York, si-au exprimat o opinie separata, dar în această
țară religia noastră este stabilită prin lege, de Parlament, și, prin urmare, Consiliul Privat a fost capabil
să constate că iadul nu mai era necesar pentru un creștin. Nu trebuie să insist asupra faptului că un
creștin crede în iad.
EXISTENȚA LUI DUMNEZEU

Pentru a ajunge la această întrebare a existenței lui Dumnezeu : este o întrebare grea și serioasă, iar
dacă ar fi să încerc să mă ocup de ea în mod adecvat ar trebui să vă țin aici până la a doua venire a lui
Isus, astfel că va trebui să ma scuzați dacă am s-o fac într- un mod oarecum sumar. Știți , desigur, că
Biserica Catolică are formulată o dogmă precum că existența lui Dumnezeu poate fi dovedită prin
rațiunea liberă. Este o dogmă oarecum curioasă, dar este una dintre dogmele lor. Au trebuit s-o
introducă pentru că la un moment dat liberalii in gandire au adoptat obiceiul de a spune că existau
multe argumente prin care rațiunea pură concluziona împotriva existenței lui Dumnezeu …
Argumentele și motivele au fost prezentate pe larg, și Biserica Catolică a simțit că trebuie să le
oprească . Prin urmare, au stabilit că existența lui Dumnezeu poate fi dovedită prin rațiunea liberă și
au creat argumente pentru a dovedi aceasta. Există, desigur, un număr de argumente, dar eu voi
examina doar câteva .

ARGUMENTUL CAUZEI PRIMARE

Poate că cel mai simplu și mai ușor de înțeles este argumentul Cauzei Primare. (Se susține că tot ceea
ce vedem în această lume are o cauză, și cum te duci înapoi pe lanțul de cauze, mai departe și mai
departe, trebuie să ajungi la o Cauza Primară, și acestei Cauze Primare i se da numele lui Dumnezeu.)
Acest argument, cred, nu aduce multă greutate în zilele noastre, pentru că, în primul rând, cauza nu
mai este ceea ce era în trecut. Filozofii și oamenii de știință s-au aplecat asupra “cauzei”, dar, în afară
de vitalitatea irosita, puteți vedea că argumentul că trebuie să existe o prima cauza nu poate avea
nicio valabilitate. Pot spune că atunci când, ca tânăr, dezbăteam aceste întrebări foarte serios în
mintea mea, pentru o lungă perioadă de timp am acceptat argumentul Prima Cauză, până într-o zi,
când la vârsta de optsprezece ani, am citit autobiografia lui John Stuart Mill, și am găsit acolo această
propoziție : ” tatăl meu m-a învățat că la întrebarea ” Cine m-a creat ? ” nu se poate răspunde, din
moment ce sugerează imediat întrebarea următoare : “Cine l-a creat pe Dumnezeu ?” Această teză
foarte simplu mi-a arătat, și încă mai cred asta, eroarea în argumentul Prima Cauză. Dacă totul trebuie
să aibă o cauză, atunci Dumnezeu trebuie să aibă o cauză. Dar dacă poate exista ceva care nu are o
cauză atunci lumea poate fi Dumnezeu iar argumentul nu este valid. Este exact de aceeași natură ca și
punctul de vedere hindus, că lumea stă pe un elefant și elefantul stă pe o broască țestoasă, și când l-au
întrebat : ” Pe ce stă broasca țestoasă ? ” indianul a răspuns: ” Să schimbăm subiectul! ” Cam la fel suna
și argumentul Primei Cauze. Nu există nici un motiv pentru care lumea nu s-ar fi putut forma fără o
cauză, cum nici, pe de altă parte, nu există niciun motiv pentru care nu ar fi existat întotdeauna. Nu
există nici un motiv să presupunem că lumea a avut un început la toate. Ideea că lucrurile trebuie să
aibă un început este cu adevărat din cauza sărăciei imaginației noastre. De aceea, eu zic să nu mai
pierdem timpul cu argumentul Primei Cauze.

ARGUMENTUL LEGII NATURALE

Apoi, există un argument foarte comun, cel al legii naturală. A fost un argument preferat pe tot
parcursul secolului al XVIII-lea, mai ales sub influența lui Sir Isaac Newton și cosmogoniei sale.
Oamenii au observat planetele călătorind în jurul soarelui în conformitate cu legea gravitației, și au
crezut că Dumnezeu a poruncit acestor planete deplasarea în mod special, și ele au executat. A fost,
desigur, o explicație convenabilă și simplă, care le-a salvat timpul de a privi mai departe după
explicații cu privire la legea gravitației. In zilele noastre explicăm legea gravitației într-un mod
oarecum complicat, introdus de Einstein. Nu-mi propun să vă țin o prelegere cu privire la legea
gravitației, așa cum o interpretează Einstein, pentru că din nou, va lua ceva timp, în orice caz, nu mai
aveți o lege naturală cum ați avut în sistemul newtonian, unde , pentru un motiv pe care nimeni nu l-
ar putea înțelege, natura s-au comportat într-un mod uniform. Acum găsim că o mulțime de lucruri pe
care le credeam legi naturale, sunt de fapt convenții cu adevărat umane. Știți că, chiar și în cele mai
îndepărtate zone ale spațiului cosmic există tot 100 cm. un metru. Este, fără îndoială, un fapt foarte
remarcabil, dar mulți l-ar defini tot ca o lege a naturii. Și o mulțime de lucruri care au fost considerate
ca legi ale naturii sunt tot de acest tip, convenții umane. Pe de altă parte, în cazul în care puteți obține
informații despre mișcarea atomilor, veți găsi ei sunt mult mai puțin supuși legilor naturale, și că
legile la care ajungeți sunt medii statistice ca acelea determinate aleator. Există, după cum știm cu
toții, o lege statistica : dacă ați arunca zarurile veți obține duble de șase numai aproximativ o dată la
treizeci și șase de aruncări, iar noi nu considerăm asta ca pe o dovadă că așezarea zarurilor este
reglementată de design, dimpotrivă, în cazul în care duble de șase ar veni de fiecare dată când
aruncăm atunci trebuie să ne gândim că este din cauza design-ului. Cea mai mare parte a legilor
naturii sunt de acest gen. Acestea sunt medii statistice, cum ar fi cele rezultate din legile șansei, și care
fac toată această afacere cu legea naturală mult mai puțin impresionantă decât a fost în trecut. În afară
de asta, ceea ce reprezintă starea de moment a științei care s-ar putea schimba mâine, întreaga idee :
legile naturale implică un făcător de lege, este din cauza unei confuziei între legile naturale și cele
umane. Legile umane statuează comportamentul într-un anumit fel, în care puteți alege să vă
comportați, sau puteți alege să nu vă comportați, dar legile naturale sunt o descriere a modului în care
lucrurile de fapt se comportă, și fiind o simplă descriere a ceea ce de fapt există și se produce, nu se
poate susține că trebuie să existe cineva care le-a spus să facă asa sau altfel, pentru că va urma
întrebarea “de ce a emis Dumnezeu doar acele legi naturale, și nu altele?” Dacă spuneți că a făcut-o
pur și simplu, din propria lui plăcere și fără nici un motiv, veți găsi apoi că există ceva care nu este
supus legii, și așa trenul legii naturale este întrerupt. Dacă spui, cum fac teologii ortodocși, că în toate
legile pe care le-a emis Dumnezeu a avut un motiv – motivul, desigur, fiind pentru a crea cel mai bun
univers, cu toate că niciodată nu l-ai crede – daca ar exista un motiv pentru legile pe care Dumnezeu
le-a dat, atunci Dumnezeu însuși a fost supus legii, și, prin urmare, nu ai nici un avantaj prin
introducerea lui Dumnezeu ca un intermediar. Ai într-adevăr o lege în afara și anterior edictelor
divine, și Dumnezeu nu servește scopului tău, pentru că el nu este Legiuitorul suprem. Pe scurt, tot
acest argument cu privire la legea naturală nu mai are puterea pe care o avea la un moment dat. Acum
călătoresc în timp, pe axa evoluției argumentelor… Argumentele folosite pentru existența lui
Dumnezeu își schimbă caracterul cu trecerea timpului. Au fost la început argumente dure,
intelectuale, care încorporau anumite erori destul de clare. Ajungând în timpurile moderne au devenit
mai puțin respectabile intelectual și afectate de un fel de ambiguitate moralizatoare.

ARGUMENTUL CREAȚIEI

Următorul pas în proces ne aduce la argumentul creației. Știți cu toții argumentul: totul se produce
doar ca să putem reuși să trăim în lume, și în cazul în care lumea ar fi puțin diferită, nu am reuși să
trăim în ea. Acesta este la argumentul creației. Uneori ia o formă destul de curioasă; de exemplu, se
argumentează că iepurii au cozi albe, pentru a fi ușor de țintit. Nu știu cum iepurii privesc această
teoremă. Este un argument de parodie. Știți cu toții remarca lui Voltaire, “nasul a fost conceput să fie
astfel încât să aibă pe ce sta ochelarii.” Acest tip de parodie s-a dovedit a fi restrâns, așa cum părea în
secolul al XVIII-lea, deoarece inca de pe vremea lui Darwin înțelegem mai bine de ce creaturile vii sunt
adaptate mediului lor. Mediul lor nu a fost făcut pentru a fi potrivit acestor creaturi, ci ele s-au
dezvoltat pentru a fi potrivite cu mediul în care trăiesc, și asta stă la baza adaptării. Nu există nici o
urmă de creație aici.

Atunci când analizezi acest argument, descoperi că cel mai uimitor lucru, pe care oamenii pot să-l
creadă, este că această lume, cu toate lucrurile care sunt în ea, cu toate defectele sale, ar trebui să fie
cea mai buna variantă pe care omnipotența – omnisciența a reușit s-o producă în milioane de ani. Eu
chiar nu pot sa cred. Credeți că dacă vi s-ar acorda omnipotența și omnisciența și milioane de ani în
care să vă perfectați lumea pe care ați creat-o , nu o să produceți nimic mai bun decât Ku Klux Klan-ul
sau fasciștii? Mai mult decât atât, dacă sunteți de acord cu legile ordinare ale științei, trebuie să
presupuneți că viața umană și viața în general, pe aceasta planeta va muri în timp, probabil din cauza
degradării sistemului solar, pot fi condiții de temperatură și așa mai departe, potrivite pentru
protoplasmă, și atunci nu va mai există viață în întregul sistem solar. Observați Luna ca genul de lucru
către care Pământul tinde – ceva mort, rece, și lipsit de viață.

Mi s-a spus că acest tip de vedere este deprimant, iar oamenii dacă ar crede așa ceva, nu ar reuși să
mai trăiască. Nu cred, totul este un nonsens. Nimeni nu-și face griji despre ceea ce se va întâmpla
peste milioane de ani. Chiar dacă ei cred că sunt foarte îngrijorati despre asta, ei într-adevăr se
înșeală. Ei sunt îngrijorați de ceva mult mai lumesc, poate o digestie proastă, poate o durere de dinți,
dar nimeni nu ia cu adevărat în serios gândul că ceva rău se va întâmpla peste milioane și milioane de
ani. Prin urmare, deși este o vedere sumbră, să presupui că viața va muri - cel puțin cred că am putea
spune așa, deși, uneori, atunci când urmăresc ce fac oamenii cu viața lor, ajung să gandesc extincția
aproape ca pe o consolare – nu-ți va face viața mizerabilă. Ci pur și simplu te va face să-ți îndrepți
atenția spre alte lucruri.

ARGUMENTELE MORALE ALE DIVINITĂȚII

Acum vom ajunge la o nouă etapă în ceea ce numesc coborârea intelectuală pe care Teiștii au făcut-o
în argumentările lor, și am ajuns la ceea ce se numesc argumentele morale pentru existența lui
Dumnezeu. Știți cu toții, desigur, că pe vremuri au fost formulate trei argumente intelectuale pentru
existența lui Dumnezeu, toate eliminate de către Immanuel Kant în Critica rațiunii pure; dar așa cum
le-a eliminat a inventat unul nou, un argument moral, și asta l-a convins. Kant a fost ca mulți oameni:
în chestiuni intelectuale a fost sceptic, dar în domeniul moral a crezut implicit în maximele
impregnate încă de când stătea pe genunchii mamei sale. Asta ilustrează ceea ce psihanaliștii
subliniază atât de mult – influența extrem de puternică asupra noastră a cunoștiințelor acumulate
foarte devreme în comparație cu cele acumulate mai târziu.

Kant, așa cum am spus, a inventat o nou argument moral pentru existența lui Dumnezeu, și acest
argument, în diferite forme, a fost extrem de popular în timpul secolului al XIX-lea. Acesta are tot felul
de forme. O formă este aceea în care se afirmă că dacă Dumnezeu n-ar exista, atunci nu ar fi nici bine
și nici rau. Eu nu sunt pentru moment aplecat pe întrebarea dacă există o diferență între bine și rău,
sau dacă nu există : asta este o altă întrebare. Punctul care mă preocupă este faptul că, dacă sunteți
foarte sigur că există o diferență între bine și rău, atunci vă aflați în această situație: Este această
diferență, datorată legii lui Dumnezeu sau nu este? În cazul în care aceasta se datorează legii lui
Dumnezeu, atunci nici pentru Dumnezeu nu există nicio diferență între bine și rău, și nu mai este o
declarație importantă a spune că Dumnezeu este bun. Dacă aveți de gând să spuneți, cum fac teologi,
că Dumnezeu este bun, atunci trebuie să spuneți că binele și răul au o semnificație care este
independentă de Legea lui Dumnezeu, pentru că legile lui Dumnezeu sunt bune și nu rele ,
independent de simplul fapt că el, Dumnezeu, le-a făcut. Dacă aveți de gând să spuneți asta, va trebui
apoi să spuneți că nu numai prin Dumnezeu binele și răul au luat ființă, dar că acestea sunt, în esența
lor, logic anterioare existenței lui Dumnezeu. Ați putea, desigur, să spuneti că a fost o zeitate
superioară care a dat ordine Dumnezeului care a creat această lume, sau ați putea merge pe linia
urmată și de o buna parte a gnosticilor – o linie adesea considerată ca fiind una foarte plauzibilă - că
de fapt, această lume a fost făcută de către diavol într-un moment când Dumnezeu nu era atent. Trist
să aflăm asta și eu nu sunt preocupat să resping această variantă.

ARGUMENTUL PENTRU REMEDIEREA NEDREPTĂȚII

Apoi, există o altă formă foarte curioasă de argument moral, care este aceasta: se spune că este
necesară existența lui Dumnezeu, în scopul de a aduce dreptatea în lume. În partea asta de univers
unde știm că este o mare nedreptate, și de multe ori cei buni suferă, și de multe ori cei răi prosperă,
nu realizăm ușor ce este mai enervant. Pentru a avea dreptate în universul considerat ca un întreg
trebuie să presupui că există o viață de apoi pentru a restabili echilibrul de viață aici pe pământ. Deci,
ei spun că trebuie să existe un Dumnezeu, și trebuie să fie Rai și Iad cu scopul ca pe termen lung, să
existe și dreptate. Acesta este un argument foarte curios. Dacă te-ai uita la problemă din punct de
vedere pur științific, ai spune, “La urma urmei, eu știu doar această lume. Nu cunosc nimic despre
restul universului, dar în măsura care cineva poate argumenta sunt toate probabilitățile să spună, că
această lume este un eșantion corect, iar dacă există nedreptate aici sunt șanse ca nedreptatea sa
existe, de asemenea, ș-in alte părți. “ Să presupunem că aveți o ladă cu portocale pe care ați deschis-o,
si ați găsit tot stratul superior de portocale fiind stricate, gândiți? : “straturile de dedesubt trebuie să
fie bune, pentru a restabili echilibrul.” ?? Veți spune, “Probabil că întregul lot este stricat “, și asta este
într-adevăr ceea ce o persoană științifică ar argumenta despre univers. El ar spune, “Aici, în această
lume, găsim o mare nedreptate, si cât de departe am ajunge nu există o rațiune pentru a gândi ca
justiția guvernează pe undeva. Asta oferă un argument moral împotriva divinității și nu în favoarea ei.
“ Bineînțeles că știu că argumentele intelectuale pe care vi le-am prezentat nu sunt ceea ce mișcă cu
adevărat oamenii. Oameni cred în Dumnezeu fără nici un argument intelectual. Cei mai mulți oameni
cred în Dumnezeu pentru că ei așa au fost învățați în copilărie și ăsta este principalul motiv. Atunci
cred că următorul motiv ca forță, este dorința pentru siguranță, acel sentiment că există pe undeva un
frate mai mare, care va avea grijă de tine. Asta joacă un rol foarte profund în influențarea dorinței
oamenilor pentru credința în Dumnezeu.

CARACTERUL LUI HRISTOS

Acum vreau să spun câteva cuvinte pe un subiect pe care nu-l consider foarte suficient tratat de către
raționaliștii, iar acesta stă în întrebarea dacă Hristos a fost cel mai bun și cel mai înțelept dintre
oameni. Sunt multe generalizări și generalități pe care cu totii trebuie să le acceptăm ca întamplate cu
adevarat. Din punctul meu de vedere există o mulțime de puncte la care sunt de acord cu Hristos,
chiar mai multe decât împărtășesc creștinii practicanți. Nu știu dacă aș putea merge cu el tot drumul,
dar cu siguranță pot merge cu el mult mai mult decât creștinii practicanți pot. Vă reamintiți că El a
spus, “nu te împotrivi răului: ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” Asta nu
este o nouă învățătură sau un principiu nou. A fost folosit de către Lao-Tse și Buddha aproximativ cu
500 sau 600 de ani înainte de Hristos, însă el nu este un principiu acceptat de creștini. Nu am nici o
îndoială că actualul prim-ministru [Stanley Baldwin], pentru exemplu, este cel mai bun creștin, dar nu
sfătuiesc pe nimeni să se ducă în preajma lui și să-l lovească peste obraz. S-ar putea să afle că el a
crezut că acest text era intenționat într-un sens figurativ.

Apoi, există un alt punct pe care îl consider excelent. Vă reamintiti că Isus a spus: “Nu judecați ca să nu
fiți judecați. Nu cred că veți găsi acest principiu popular în instanțele de judecată din țările creștine.
Am cunoscut în timpul meu un număr foarte mare de judecători care au fost creștini serioși, și nici
unul dintre ei nu a simțit că acționează contrar principiilor creștine în ceea ce au făcut. Apoi Domnul
Hristos spune: “Dă-i dacă ti-a cerut , și dacă el vrea să se împrumute de la tine nu întoarce spatele.”
Acesta-i un principiu foarte bun. Președintele dvs. v-a adus aminte că nu suntem aici pentru a vorbi
despre politică, însă nu pot să nu observ că in batalia politică de la ultimele alegeri generale liberalii și
conservatorii s-au îndepărtat unii de alții, parcă ambele partide fiind formate din oameni care nu sunt
de acord cu învățătura lui Hristos …

Mai există o alta maximă importantă a lui Hristos, însă nu mi se pare că este foarte populară printre
unii dintre prietenii noștri creștini. El spune, “Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te și vinde tot ce ai, și
banii dă-i săracilor.” Este o maximă excelentă, însă, cum am mai spus, nu este pusă-n practică. Toate
acestea, cred, sunt povețe bune, deși sunt un pic mai dificil de a trăi cum se zice-n ele. Eu nu pretind că
trăiesc cu cu ele, dar , la urma urmei, nu este chiar același lucru pentru un creștin.

GREȘELI ÎN ÎNVĂȚĂTURA LUI HRISTOS

Cu toată excelența acestor maxime, sunt anumite puncte în care nu cred că se poate observa
înțelepciunea la superlativ sau bunătatea la superlativ a lui Hristos, asa cum este descris El în
Evanghelii. Istoric vorbind este destul de îndoielnic dacă Hristos a existat vreodată, și dacă a făcut ce
se scrie că a făcut, nu știm nimic despre el, astfel că eu nu sunt preocupat de problema istorică, care
este una foarte dificilă. Sunt preocupat de Hristos asa cum El apare în Evanghelii, luând narațiunea
Evangheliei ca atare, vom găsi o bună parte din lucruri care nu par a fi foarte înțelepte. Pentru un
singur lucru, el cu siguranță a crezut că a doua venire va avea loc în nori de glorie înainte de moartea
tuturor oamenilor care trăiau în acel moment. Există un mare număr de texte care dovedesc asta. El
spune, pentru exemplu, “nu veți isprăvi de străbătut cetățile lui Israel până când Fiul Omului va veni.”
Apoi, el spune, “sunt unii ce stau aici care nu vor gusta moartea până va veni Fiul omului în Împărăția
Sa”; și există o mulțime de locuri în care este destul de clar că el crede că a doua Sa venire s-ar
întâmpla în timpul vieții multor locuitori de atunci. Aceasta a fost credința credincioșilor Săi timpurii,
și a fost o bază bună pentru învățătura Sa morală. Când El a spus, “Nu vă îngrijorați pentru ziua de
mâine”, și lucruri de acest gen, a fost în mare măsură, pentru că a crezut că a doua venire a avea să fie
foarte curând, și că toate problemele obișnuite, lumești nu ar mai conta. Am cunoscut unii creștini
care au crezut că a doua venire era iminentă. Am cunoscut un preot care a speriat teribil membrii
congregației lui spunându-le că a doua venire a fost extrem de aproape , într-adevăr, dar mulți s-au
consolat când au aflat că preotul planta copaci în grădina sa. Primii creștini așa au crezut într-adevăr,
și s-au abținut să facă astfel de lucruri ca plantarea pomilor în grădinile lor, pentru că ei au acceptat de
la Hristos, credința că a doua venire era iminentă. În acest sens, în mod clar El nu era atât de înțelept,
înțelepciunea lui nefiind una superlativă.

PROBLEMA MORALĂ

Vine acum rândul întrebărilor morale. Consider că Există un defect extrem de grav în caracterul moral
al lui Hristos, și acela este că El crede în iad. Eu nu simt că o persoană care este într-adevăr profund
umană poate să creadă în pedeapsa veșnică. Hristos cu siguranță, așa cum este reprezentat în
Evanghelii, a crezut în pedeapsa veșnică, iar cineva care citeste Evagheliile, va găsi la El, în mod
repetat, o furie răzbunătoare împotriva acelor oameni care nu ar asculta predicile Lui - o atitudine
frecventă și la alți predicatori …Nu veți descoperi această atitudine la Socrate. Ai să-l găsești foarte
blând și civilizat față de cei care nu l-ar asculta, și este, în opinia mea, mult mai demn pentru un
înțelept să aibă această atitudine decât să fie indignat. Vă amintiți vorbele lui Socrate când era pe
patul de moarte, și genul de lucruri pe care el, în general, le-a adresat celor care nu au fost de acord cu
el.

Veți găsi în Evanghelii că Hristos a spus, “Șerpi, pui de vipere, cum veți scăpa de pedeapsa gheenei.” ?
Asta era adresat către cei care nu agreau predicile Lui. în mintea mea acesta nu este cel mai bun ton, și
există multe astfel de exemple despre iad. Există, desigur, textul familiar despre păcatul împotriva
Duhului Sfânt: “oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici pe lumea aceasta, nici în
lumea care va veni.” Acest text a provocat o cantitate negrăită de mizerie în lume, pentru tot felul de
oameni care si-au imaginat că au comis păcatul împotriva Duhului Sfânt, și s-au gândit că nu ar trebui
să le fie iertat în această lume sau în lumea care va veni. Eu chiar nu cred că o persoană, cu un grad
adecvat de bunătate în natura sa, ar fi pus teama și teroarea de acest gen în lume.

Apoi Domnul Hristos spune: “Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția Lui
toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea, și-i vor arunca în
cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnit de dinți”, și El va merge pe deasupra plânsului și
scrâșnirii dinților. Vine un verset după altul, și este foarte evident pentru cititor , că există o anumită
plăcere în contemplarea plânsului și a scrâșnirii dinților… Amintiți-vă despre oile și caprele, cum la a
doua venire El va despărți oile de capre, și El va spune caprelor, “Plecați de la Mine, blestemaților, în
focul veșnic “. El continuă, “Și acestea vor merge în focul cel veșnic.” Apoi, El spune din nou: “Dacă
mâna ta te face să cazi, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decît să ai două mâini să
mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele nu moare și focul nu se stinge. “ El repetă
din nou și din nou. Trebuie să spun că eu cred că această doctrină, a focului din iad, este o pedeapsă
pentru păcat, este o doctrină dintre cele mai crude. Este o doctrină care a pus cruzimea în lume și a
dat lumii generații de crudă tortură; și pe Hristos din Evanghelii, dacă îl consideri înfătisat asa doar
de către cronicarii Lui, atunci cu siguranță poate fi considerat și El parțial responsabil pentru asta.

Există și alte lucruri mai puțin importante. Există cazul porcilor din Gadara , un caz în care cu
siguranță nu s-a comportat bine, punând diavolii în acei porci și apoi grăbindu-i în jos, pe deal, în
mare. Trebuie să ne amintim că El era atotputernic, și ar fi putut alunga dracii, pur și simplu, departe,
dar a ales să-i trimită în porci. Apoi, există povestea curioasă a smochinului, care mai degrabă m-a
nedumerit. Vă amintiți ce s-a întâmplat cu smochinul. “Lui i-a fost foame, și văzând de departe un
smochin care avea frunze, a venit să vadă dacă poate găsi ceva fructe, și atunci când a venit lângă
copac El a găsit numai frunze, pentru că încă nu era vremea smochinelor. Și Isus a zis: “Nici un om sa
nu mănânce rod din tine de acum inainte, pentru totdeauna”. . . și Petru. . . a zis catre El: “Doamne, iată,
smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat.” Aceasta este o poveste foarte curioasă, pentru că nu era
momentul potrivit din an pentru smochine, și într-adevăr nu putea da vina pe copac. Eu nu pot să
simt aici nici înțelepciune și nici virtute care sa-l pună pe Hristos deasupra altor oameni cunoscuți în
istorie. Cred că ar trebui să-i punem pe Buddha și pe Socrate deasupra lui Isus în aceste privințe.

FACTORUL EMOȚIONAL

Așa cum am spus mai înainte, nu cred că motivul real pentru care oamenii acceptă religia are ceva de
a face cu argumentația. Ei acceptă religia din motive emoționale. Adesea se spune că este un lucru
foarte rău să ataci religia, pentru că religia îi face pe oameni virtuoși. Așa mi s-a spus, nu ca am
observat eu. Știți, desigur, parodia din acest argument în cartea lui Samuel Butler, Erewhon Revisited.
Vă veți aminti că în Erewhon există un anumit Higgs, care ajunge într-o țară de la distanță, și după ce a
petrecut ceva timp acolo scapă de această țară într-un balon. Douăzeci de ani mai târziu, se întoarce în
această țară și găsește o nouă religie în care el este venerat sub numele de “Sun Child,” (Copilul
Soarelui) și se spune că s-a înălțat la cer. El găsește că sărbătoarea Înălțării este pe cale să fie
sărbătorită, și-i pe profesorii Hanky și Panky spunându-și unul altuia că nu l-au văzut niciodată pe
omul Higgs, și că speră că nici nu-l vor vedea vreodată, dar ei sunt preoți din religia Copilul Soarelui.
Higgs este foarte indignat, și vine la ei, și le zice, “am de gând să expun toate aceste farse și să spun
oamenilor din Erewhon că am fost doar eu, omul Higgs, și m-am înălțat într-un balon.”. I s-a spus: ” Tu
nu trebuie să faci asta, pentru că toată morala din această țară este bazată pe acest mit, și în cazul în
care se află că nu te-ai suit în cer ei vor deveni cu toții răi “, și așa el este convins să plece în liniște,
departe.

Asta este ideea – că ar fi mai rău dacă nu am păstra religia creștină. Mi se pare că oamenii care au
organizat religia creștină, în cea mai mare parte au fost extrem de răi. Un fapt curios: cu cât a fost mai
profundă credința dogmatică și mai intensă religia, cu atât mai mare a fost cruzimea și mai rea a fost
starea lucrurilor în acea perioadă. În așa-numitele vârste ale credinței, atunci când oamenii într-
adevăr au crezut în religia creștină, în toată integralitatea sa, a existat Inchiziția, cu toate torturile sale,
au existat milioane de femei nefericite arse ca vrăjitoare, și orice fel de cruzime a fost practicată de tot
felul de oameni în numele religiei.

Veți găsi în istoria lumii că fiecare singur bit de progres în sentimentele umane, orice îmbunătățire a
legii penale, orice pas împotriva războiului, fiecare pas spre o mai bună tratare a raselor de culoare,
sau orice reducere a sclaviei, fiecare progres moral, toate au întâmpinat opoziții fățișe din partea
bisericilor organizate. Eu spun în mod deliberat că religia creștină, așa cum este organizată în
bisericile sale, a fost și încă mai este inamicul principal al progresului moral în lume.
CUM BISERICILE AU ÎNTÂRZIAT PROGRESUL

Ați putea crede că am mers prea departe atunci când spun că este încă pe atât. Eu unul nu că am
exagerat. Luați un fapt. … Acesta nu este un fapt plăcut, dar bisericile ne obligă să menționăm fapte
care nu sunt plăcute. Să presupunem că în această lume în care trăim astăzi, o fată fără experiență este
căsătorită cu un bărbat sifilitic, în acest caz, Biserica Catolică spune, “Aceasta (căsătoria) este o taină
de nezdruncinat. Trebuie să înduri celibatul sau să rămâneți împreună. Și dacă stai împreună, nu
trebuie să utilizezi contraceptive, pentru a preveni nașterea copiilor sifilitici.” Nimeni ale cărui
simpatii naturale nu au fost deformate de dogmă, sau a cărei natură morală nu este absolut moartă la
toate sentimentele de suferință, nu poate susține că este drept și corect ca acea stare de lucruri ar
trebui să continue.

Asta este doar o exemplu. Există un număr mare de moduri prin care, în prezent, biserica, prin
insistența asupra a ceea ce alege să numească moralitate, cauzează oamenilor tot felul de nemeritate
și inutile suferințe. Și, desigur, după cum știm, este în majoritatea ei un adversar de neclintit
progresului și îmbunătățirii în toate modurile a vietii, pentru că a ales să eticheteze ca moralitatea un
anumit set restrâns de reguli de conduită care nu au nimic de-a face cu fericirea umană, și atunci când
spui că un lucru trebuie să fie făcut pentru că s-ar face pentru fericirea oamenilor, ei cred că are nimic
de-a face cu această problemă. ”Ce are fericirea umană de a face cu morala? Obiectul moralei nu este
de a face oamenii fericiti.”

FRICA, FUNDAȚIA RELIGIEI

Religia este bazată, în primul rând și mai ales pe frică. Este parțial teroarea de necunoscut și parțial,
așa cum am spus, dorința să simți că ai un fel de frate mai mare, care va sta alături în toate necazurile
și litigiile. Frica este baza la toată chestia – frica de misterios, teama de înfrângere, teama de moarte.
Frica este părintele cruzimii, și, prin urmare, nu este de mirare dacă cruzimea și religia au mers mână
în mână. Aceasta se datorează faptului că frica este la baza acestor două lucruri. În această lume,
putem începe acum să înțelegem un pic lucrurile, și un pic de a le stăpâni cu ajutorul științei, care și-a
forțat pas cu pas drumul împotriva religiei creștine, împotriva bisericilor, și împotriva opoziției
tuturor preceptelor vechi. Știința ne poate ajuta să trecem peste această prăpastie de frică în care atât
de multe generații ale omenirii au trăit . Știința ne poate învăța, și cred că inimile noastre ne pot
învăța, să nu mai privim în jur dupa valori sprijinite pe imaginar, să nu mai inventăm aliați în cer, ci
mai degrabă să privim la propriile noastre eforturi aici, jos, pentru a face această lume un loc mai bun
de a trăi, în locul genului de loc pe care bisericile din toate aceste secole l-au făcut.

CE TREBUIE SĂ FACEM

Vrem să stăm pe propriile noastre picioare și să privim cinstit lumea – faptele sale bune, faptele sale
rele, frumusețile sale, și urâțenia sa; să vedem lumea așa cum este și să nu ne fie frică de ea. Să
cucerim lumea cu inteligență și nu doar prin a fi supus servil terorii care vine de la ea. Întreaga
concepție a lui Dumnezeu este un concept derivat din vechiul despotism oriental. Este o concepție cu
totul nevrednică oamenilor liberi. Când auzi oamenii din biserică înjosindu-se și spunând că ei sunt
păcătoși mizerabili, și toate celelalte , par vrednici de dispreț și nu demni de respectul de sine al
ființelor umane. Noi ar trebui să stăm și să privim lumea sincer, în față. Noi ar trebui să facem tot ce-i
mai bine din lume, și dacă nu ne este atât de bine după cum ne dorim, la urma urmei aceasta lume va
fi mai mai bună decât ceea ce au făcut alții, în toate aceste epoci. O lumea bună are nevoie de
cunoștiințe, bunătate și curaj, ea nu are nevoie de un amoc regretabil după trecut sau de o fandare a
inteligenței libere de cuvintele rostite mult timp în urmă prin oameni ignoranți. Este nevoie de o
perspectivă neînfricată și o inteligență liberă. Este nevoie de speranță pentru viitor, nu de priviri
aruncate înapoi, tot timpul, spre un trecut care este mort. Ceea ce credeam va fi cu mult depășit prin
viitor, prin ce inteligența noastră poate crea.