Relaţia dintre raţiune şi credinţă

Dr. Iosif Ţon

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii române, raţiunea este facultatea omului de a

cunoaşte, de a gândi logic, de a înţelege şi de a sesiza sensul şi legăturile fenomenelor.

Tot după acelaşi Dicţionar, credinţa este faptul de a crede adevărul unui lucru. Observaţi că
acest dicţionar explică credinţa printr-o tautologie: „credinţa este faptul de a crede”. Să nu-i
judecăm prea sever pe autorii acestui dicţionar: credinţa este un proces care se petrece în
interiorul gândirii noastre, care este dificil de definit în câteva cuvinte. Dar chiar dacă nu este
uşor de definit, fenomenul credinţei poate fi analizat şi poate fi înţeles.

Credinţa începe ca o relaţie interumană: părinţii îi spun copilului tot felul de lucruri, iar
copilul îi crede, adică el ia comunicările lor ca fiind adevărate. Copilul îi crede pe părinţii lui.
El crede că toate comunicările lor corespund realităţii. A crede înseamnă a considera că
există o concordanţă între comunicare şi realitatea comunicată. Cele două corespund.

Vine vremea, însă, când copilul descoperă că unele dintre comunicările pe care i le fac
părinţii nu corespund realităţii, ele nu sunt adevărate, ci sunt mincinoase. Copilul face
cunoştinţă cu adevărul şi cu minciuna.

Dacă părinţii îi fac copilului repetate comunicări neconforme cu realitatea, copilul îşi pierde
credinţa în părinţii lui. Îşi pierde încrederea.

Să observăm faptul că o mare parte din gândirea copilului este alcătuită din comunicările
pe care i le-au făcut părinţii şi pe care el le-a acceptat prin credinţă, pentru simplul fapt că nu
are posibilitatea să verifice singur dacă ceea ce i s-a spus este sau nu adevărat.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele pe care le-a acumulat el, le-a recepţionat prin credinţă că ceea
ce i s-a spus este adevărat.

Fenomenul acesta se repetă când copilul merge la şcoală. El nu are posibilitatea să verifice
ce-i spun învăţătorii şi profesorii. El accepta prin credinţă ceea ce i se spune. Este adevărat că
profesorii îl fac şi să observe, să pipăie, să studieze anumite lucruri şi să experimenteze
anumite informaţii pe care i le dau ei. Suma cunoştinţelor acumulate de copil este ştiinţa
acelui copil. Putem deci spune că o mare parte din ştiinţa pe care o are copilul, a primit-o prin
credinţă în ceea ce i-au spus învăţătorii şi profesorii. Lucrul acesta ne dă dreptul să tragem
concluzia că credinţa este un instrument de cunoaştere. Ceea ce au descoperit alţii şi ne-au
comunicat nouă prin profesorii noştri, noi ne însuşim prin încredere în aceşti profesori. O
adevărată criză de încredere apare atunci când elevul constată că profesorii lui nu-i spun
adevărul şi, mai ales, când constată că profesorii îi spun cu bună ştiinţă lucruri neadevărate.

Aceste fenomene fac parte din procesul prin care elevul ajunge să înţeleagă că există mai
multe moduri de a înţelege lumea şi care îl determină să-şi aleagă propria lui concepţie despre
lume şi viaţă.
 Dar în tot acest timp, el ascultă diferite persoane, citeşte o mare varietate de cărţi şi tot
timpul trebuie să aleagă pe cine să creadă. Tânărul selectează elementele care să intre în
concepţia lui despre lume şi viaţă prin credinţă. Şi fenomenul acesta ne dă şi mai mare
dreptate să spunem că credinţa este un instrument de cunoaştere.

Raţiunea receptează informaţiile şi le procesează. Ea judecă dacă aceste informaţii sunt

demne de încredere, şi doar atunci le include în concepţia lui despre lume şi viaţă. Raţiunea şi
credinţa lucrează împreună.

Toate acestea ne arată că între raţiune şi credinţă nu există nici un conflict. Ambele sunt
instrumente de lucru ale minţii umane. Nimeni nu poate spune că concepţia lui despre lume şi
viaţă se bazează numai pe raţiune, tot aşa cum nimeni nu poate spune că toată concepţia lui
se bazează numai pe credinţă. Raţiunea noastră operează prin credinţă în sursele ei de
informaţii şi credinţele noastre se formează prin procese raţionale, deoarece tot timpul
trebuie să decidem ce este mai raţional să credem sau să nu credem.

De aceea există atâtea cărţi care caută să ne aducă dovezi că o anumită credinţă este
adevărată şi de aceea se străduiesc atât de puternic ateii să ne convingă că necredinţa lor este
întemeiată. Căci ateismul este şi el o credinţă şi, ca să accentuăm şi mai tare acest fapt, putem
spune că şi el este o religie.

Să aruncăm acum o privire fugară asupra câtorva momente din istoria ştiinţei. Pe la 1700,
Isaac Newton a formulat cele patru legi ale mişcării şi legea gravitaţiei. Alţii au preluat cu
entuziasm aceste legi, au mai adăugat la ele alte câteva legi si au decretat că ele explică tot ce
este şi se petrece pe pământ şi în cosmos. Este adevărat că cercetările bazate pe aceste legi au
produs o enormă dezvoltare a cunoştinţelor umane, cu un cuvânt, a ştiinţei. La un moment
dat, încrederea în capacitatea în raţiunea umană de a explica tot ce există era atât de mare
încât, în pragul anului 1900, Lordul Kevin, un fizician englez de prin rang, a afirmat că ştiinţa
a explicat tot ce trebuia şi tot ce putea să fie explicat, cu excepţia, a spus el, a unor lucruri ”pe
care încă nu le înţelegem” despre electromagnetism şi despre radiaţie.

Apoi au venit pe scenă Einstein, Planck, Heisenberg şi fizica cuantică. S-a constatat că
universul nu este veşnic, ci are un început. S-a constatat că la nivelul cuantic (microcosmos)
există indeterminare şi incertitudine. O serie întreagă de alte fenomene sociale au făcut să se
piardă încrederea în progres. S-a constatat că ştiinţa umană nu numai că progresează uluitor
de rapid, dar că noile descoperiri le neagă pe cele dinaintea lor.

Pe la 1875, genialul Eminescu a constatat că „ce un secol ne zice, ceilalţi o dezic”, dar un
secol mai târziu s-a constatat că „ce un deceniu ne zice, celelalte o dezic.”

Şi astfel, pe la 1980 a avut loc prăbuşirea modernităţii. Ceea ce s-a întâmplat a fost că
oamenii şi-au pierdut credinţa în raţiunea umană şi în ştiinţă că ele ar putea explica totul. S-a
ajuns, de fapt, să se nege că ar exista adevăr absolut. S-a ajuns să se afirme că fiecare individ
îşi are adevărul lui şi s-a căzut astfel în prăpastia relativizării.

Exact în acelaşi timp, am fost invadaţi de religii orientale şi de mişcarea „new age”, cu
credinţa ei în astrologie, în vrăji, în forţe dincolo de realitatea materială, şi în apariţia
supraomului care poate folosi şi chiar domina acele forţe astrale.
 Cu aceasta s-a dovedit că este adevărat ceea ce a spus Dostoievschi, că atunci când omul nu
mai crede în Dumnezeu crede în orice.

Poate cea mai grăitoare dovadă a acestui fenomen am căpătat-o când am văzut un
documentar recent care arăta că în Marsillia sunt mai multe birouri de vrăjitoare decât
cabinete medicale. Aceasta în ţara care se mândreşte cu totala ei secularizare!

Le-am arătat pe toate acestea pentru a vedea modul în care în tot acest timp s-a împletit,
armonios sau mai puţin armonios, raţiunea cu credinţa.

În vremea noastră, există două mari teme de discuţie, în jurul cărora se poartă şi încă se vor
mai purta adevărate războaie culturale: problema originii universului şi problema evoluţiei.
Adepţii naturalismului, sau a secularismului ateu, continuă să prezinte această problemă ca o
luptă dintre ştiinţă şi religie, sau, prin termeni mai generali, dintre raţiune şi credinţă. Voi
arăta în continuare că întrebarea nu este dacă eşti ateu sau religios, ci este una mult mai
simplă, şi anume, care poziţie este mai raţională, şi astfel, care este mai credibilă.

Să începem cu problema începutului universului. Până pe la 1930, poziţia naturalismului

secular – în lumea comunistă se numea „materialismul ştiinţific” – era că materia este
veşnică, şi că universul există din totdeauna. Aşa cum am indicat deja, teoria relativităţii a lui
Einstein, descoperirea expansiunii universului şi fizica cuantică au răsturnat complet această
poziţie şi astăzi majoritatea oamenilor de ştiinţă afirmă categoric că universul a avut un
început în aşa zisul „Big Bang”, care, insistă naturaliştii, s-a întâmplat de la sine, fără vreo
intervenţie din afară.

De cealaltă parte sunt cei care văd în această descoperire a ştiinţei că universul are un
început care poate fi localizat în timp şi spaţiu o extraordinară confirmare a concepţiei
creaţiei. Creaţionismul a primit dintr-o dată un nesperat sprijin de acolo de unde nu se
aştepta. Pentru a clarifica lucrurile, este necesar să arătăm că în tabăra creaţionistă există două
grupări distincte. Una este cea cunoscută în America sub numele de ”creaţionismul ştiinţific”.
Aceasta porneşte de la primul capitol din cartea ”Geneza” din Biblie şi caută să dovedească
ştiinţific că lumea a fost creată în şapte zile, exact aşa cum scrie în Geneza şi că pământul nu
este mai vechi de cca 30 de mii de ani.

A doua este o mişcare apărută doar în 1993, lansată de un grup de mari oameni de ştiinţă
americani, numită ”Intelligent Design”, adică ”Plan inteligent”. Ceea ce spun aceşti oameni
de ştiinţă, dintr-o mare varietate de domenii de cercetare, este că oricine studiază universul,
pământul şi viaţa, constată în toate acestea o enormă investiţie de inteligenţă şi de informaţie.
Observatorul atent constată de asemenea că toate lucrurile din cosmos sunt organizate după
un plan şi cu un scop, care pare a fi posibilitatea apariţiei şi a existenţei omului, adică ceea ce
se numeşte acum „principiul antropic”: tot universul este acordat într-un mod extrem de fin
pentru ca planeta pământ să fie ceea ce este, iar pământul – la rândul lui – este extrem de fin
acordat ca să poată susţine viaţa şi în special omul. Pornind de la aceste observații, adepţii
concepţiei Intelligent Design susţin că, văzând toate acestea, logica te obligă să presupui că la
originea cosmosului, a pământului, a vieţii şi a omului stă un Creator inteligent, care are un
plan şi care urmăreşte un anumit scop.

Este important să ştim că adepţii Intelligent Design nu merg nici un pas mai departe, adică
ei nu încearcă să ne spună ce fel de Creator este acesta. Ei afirmă că lucrul acesta este de
domeniul religiei. Cei mai mulţi dintre ei sunt oameni cu diferite religii, dar ei insistă că în
calitate de oameni de ştiinţă ei trebuie să se limiteze la observaţia logică şi ştiinţifică a
necesităţii unui Creator inteligent, cu plan şi cu scop, care a creat acest univers caracterizat de
o înaltă complexitate şi planificare, și ale cărui legi pot fi descrise matematic .

În discuţia care urmează, când folosesc termenii creaţie şi creaţionism mă refer la

Intelligent Design.

Încep prin a vă reaminti că în 2006 a făcut mare senzaţie cartea lui Richard Dawknis, The
God Delusion, tradusă imediat şi în limba română sub titlul Himera credinţei în Dumnezeu şi
publicată cu mare tam-tam de editura Curtea veche. Doi alţi atei celebri l-au urmat cu cărţi
vitriolice împotriva creştinismului. Marele savant şi excelent scriitor David Berlinski le dă
tuturor trei o replică strălucită în cartea lui publicată în acest an (2008) întitulată The Devil’s
Delusion, cu subtitlul Atheism and Its Scientific Pretentions. Cu toate că Berlinski se declară
a fi un ”evreu secular”, el ne spune de la început că această carte ”este într-un anumit sens o
apărare a gândului şi a sentimentului religios.” Cartea este profund ştiinţifică şi filosofică, dar
e scrisă cu un umor fin şi irezistibil.

În capitolul în care descrie teoriile ştiinţifice cele mai profunde despre „Big Bang”, marea
explozie care se crede acum că a produs cosmosul nostru, Berlinski rezumă teoria formulată
de Steven Hawkins în felul următor:

„Argumentul pe care ni l-a oferit Steven Hawking poate fi pus sub forma de întrebări şi
răspunsuri, ca un catechism catolic:

Întrebare: Din ce a evoluat universul nostru?

Răspuns: Universul nostru a evoluat dintr-un mini-univers mult mai mic, mult mai gol. Ţi-l
poţi imagina ca pe un ou.

Î. Cum arăta universul acela mai mic şi mai gol?

R. El era o sferă în patru dimensiuni, cu aproape nimic în ea. Te poţi gândi la ea ca la ceva
ciudat.

Î. Cum poate să aibă o sferă patru dimensiuni?

R. O sferă poate avea patru dimensiuni dacă are o dimensiune în plus faţă de o sferă în trei
dimensiuni. E evident.

Î. Universul acela mai mic şi mai gol are un nume?

R. Universul acela mai mic şi mai gol se numeşte universul de Sitter. Te poţi gândi la
acesta ca fiind timpul ca cineva să fie atent la ce spune de Sitter.

Î. Mai este ceva ce ar trebui să ştiu despre universul mai mic şi mai gol?

R. Da. El reprezintă o soluţie la ecuaţiile de câmp ale lui Einstein. Trebuie să te gândeşti
la aceasta ca la un lucru bun.

Î. Unde era universul sau oul mai mic şi mai gol?

 R. Era într-un loc unde spaţiul aşa cum îl cunoaştem noi nu exista. Te poţi gândi la el ca la
un sac.

Î. Când a existat acest „ou”?

R. El a existat într-un timp când timpul aşa cum îl cunoaştem noi nu exista. Te poţi gândi
la aceasta ca la un mister.

Î. De unde a venit oul?

R. Oul n-a venit de fapt de nicăieri. Te poţi gândi la aceasta ca la ceva uimitor.

Î. Dacă oul n-a venit de nicăieri, cum a ajuns el acolo?

R. Oul a ajuns să fie acolo fiindcă funcţia de undă a universului spune că el este posibil. Te
poţi gândi la aceasta ca la un fapt stabilit.

Î. Cum a evoluat universul dintr-un ou?

R. A evoluat umflându-se pe sine din sacul său devenind universul în care ne găsim noi
astăzi. Te poţi gândi la aceasta ca la un lucru greu de explicat precis.

Acest catechism –precizează Berlinski - nu este o parodie a cosmologiei cuantice ci este

cosmologia cuantică. ”

(Pag. 104-106, Traducerea noastră, Iosif Ţon).

În introducere la acest succint „catechism” al cosmogoniei seculare de astăzi, Berlinski face

remarca pertinentă că „credinţele nu reflectă decât foarte rar – şi poate niciodată - o agendă
determinată în întregime de fapte. La fel ca şi doctrinele religioase, doctrinele cosmologiei
cuantice sunt ceea ce apar a fi: tendenţioase, parţiale, inconclusive, în mare măsură puse în
serviciul unei convingeri pasionate, dar neexaminate”.

Alături de acestea trebuie să punem acum ceea ce spun adepţii mişcării Intellingent Design,
care pleacă de la premiza evidentă că nici un efect nu poate fi niciodată cantitativ mai mare şi
calitativ superior cauzei care l-a produs, şi care formulează concluzia raţională că un univers
inteligent presupune un Creator inteligent. Fără să mai elaborăm asupra acestei poziţii, putem
pune acum întrebarea:

„Care poziţie este mai raţională şi, deci, mai credibilă?” Dar ceea ce vreau să subliniez
foarte puternic este că în cazul acesta, al modului în care ni se explică originea universului,
nu ni se cere să alegem între raţiune şi credinţă, ci între două poziţii care ambele pretind a fi
ştiinţifice. Decizia noastră trebuie să izvorască din răspunsul la întrebarea: Care este mai
raţională şi mai logică, deci mai credibilă!

Cealaltă temă majoră a zilelor noastre este teoria evoluţiei, aşa cum o prezintă oamenii de
ştiinţă naturalişti atei. Nu intru în discuţia evoluţiei în sine, discuţie care de cele mai multe ori
produce mai multe scântei decât lumină. Vreau să subliniez doar principiul fundamental care
stă la baza evoluţiei, aşa cum l-a formulat biologul francez Jacques Monod, un câştigător al
premiului Nobel: ”Întâmplarea singură este la izvorul fiecărei inovaţii, a întregii creaţii în
biosferă. Pură întâmplare, absolut liberă dar oarbă, este la însăşi rădăcina uluitorului
edificiu al evoluţiei” (în Chance and Necessity: An Essay on the Natural Philosophy of
Modern Biology. New York, A. A. Knoff, 1971, p.112-113)

Înainte de a comenta această bază filosofică a teoriei evoluţiei, introduc aici o altă
informaţie demnă de ştiut de noi toţi. Doi apologeţi creştini americani, Norman Geisler şi
Frank Turek, au publicat în 2002 o carte întitulată I Don’t Have Enough Faith to Be an
Atheist, care a fost publicată în româneşte în 2007 la Editura Cartea Creştină din Oradea cu
titlul: Nu am destula credință ca să fiu ateu.

Teza de bază a cărţii este aceasta:

”În ciuda caracterului său aparent convingător, pretenţia că religia e o simplă

chestiune de credinţă nu reprezintă nimic mai mult decât un mit modern – cu alte
cuvinte nu este adevărată. Deşi religia necesită desigur credinţă, religia nu se
limitează doar la credinţă. Faptele sunt şi ele esenţiale pentru toate religiile, deoarece
toate concepţiile religioase despre lume şi viaţă – inclusiv ateismul – emit pretenţii de
adevăr, şi multe dintre aceste pretenţii de adevăr pot fi evaluate prin investigaţie
ştiinţifică şi istorică…

Desigur, nu toate enunţurile religioase sunt deschise investigaţiei ştiinţifice sau

istorice. Unele dintre ele sunt dogme neverificabile. Cu toate acestea, validitatea
multor credinţe religioase poate fi testată. Unele credinţe sunt rezonabile – ele pot fi
dovedite cu un grad înalt de certitudine – în timp ce altele sunt vădit nerezonabile.”
(pag. 24)

Trecând la analiza ateismului, autorii scriu:

”Carl Sagan, deşi afirmă să este ateu, şi-a declarat totuşi credinţa în materialismul
ateist atunci când a pretins: ”Cosmosul este tot ce a fost, este şi va fi vreodată.” Cum
ştia el cu siguranţă lucrul acesta? Nu ştia. Cum ar fi putut şti? El era o fiinţă umană
limitată, cu o cunoaştere limitată. Sagan opera în sfera probabilităţii, la fel ca şi
creştinii care afirmă că Dumnezeu există. Dar întrebarea care se pune este: cine are
mai multe dovezi pentru concluzia lui? Care concluzie este mai rezonabilă? Aşa cum
vom vedea atunci când ne vom uita la dovezi, ateul are nevoie de mai multă credinţă
decât creştinul.” (p.26).

Venind la problema apariţiei vieţii, autorii scriu:

”Cea mai simplă formă de viaţă conţine o informaţie echivalentă cu 1.000 de

enciclopedii. Creştinii cred că doar o fiinţă inteligentă poate crea o formă de viaţă care
să conţină echivalentul a 1.000 de enciclopedii. Ateii cred că o asemenea formă de
viaţă poate fi creată de forţe naturale lipsite de inteligenţă. Creştinii au dovezi pentru
a-şi susţine concluzia. Întrucât ateii nu au astfel de dovezi, convingerea lor necesită
mai multă credinţă.” (p.27)

Revenind acum la problema evoluţiei, naturaliştii atei ne cer să credem că întâmplarea

oarbă a creat totul: prima celulă vie, conţinând informaţie cât în 1.000 de enciclopedii, s-a
format din întâmplare; apoi intră în joc modificări întâmplătoare pe care ”natura” le
selectează şi le păstrează doar pe cele benefice; prin mecanismul acesta au apărut
vieţuitoarele cele mai complexe, apoi omul cu gândire abstractă, cu personalitate, cu simţ
moral şi artistic, a apărut limbajul şi mii de limbi diferite. Şi toate acestea, cum a decretat
Monod, numai şi numai dintr-o întâmplare oarbă, fără scop şi fără direcţie. Folosind titlul
cărţii lui Geisler şi Turek, nu am destula credinţă ca să fiu un ateu evoluţionist!

În 2007, prin Rezoluţia 1580, Consiliul Europei a semnalat statelor UE că a început să se

răspândească în Europa creaţionismul şi le-a recomandat ca teoria evoluţionistă să nu fie
abandonată „atâta timp cât, ca orice altă teorie, va rezista în faţa examinării ştiinţifice
exhaustive.”

Problema este că teoria evoluţiei nu poate fi examinată ştiinţific. Nimeni nu poate repeta în
laborator transformarea unei maimuţe în om. La fel cum nimeni nu poate repeta explozia big
bang. Exact cum nimeni nu poate repeta crearea lumii prin actul Creatorului care a zis ”Să
fie” şi a fost. Şi nimeni nu poate repeta crearea omului din ţărâna pământului.

Nici unele nici altele n-ar trebui să fie prezentate elevilor ca ”fapte”, ci ca ”teorii”, sau
puncte de vedere. Elevilor ar trebui să li se prezinte argumentele aduse de fiecare dintre cele
două tabere şi să li se dea libertatea să aleagă ei pe care să o creadă.

Ceea ce este mai tulburător este că în Rezoluţia mai sus amintită se caută ca Europa să fie
speriată de faptul că unii dintre propunătorii creaţionismului ar avea ”legături cu grupuri care
propagă rasismul.” Este foarte bine cunoscut faptul că teoria evoluţiei, cu rase umane mai
puţin dezvoltate şi mai plenar dezvoltate, a fost cauza directă a apariţiei rasismului nazist şi a
altor aspecte ale rasismului contemporan. Lucrul acesta este atât de bine documentat încât nu
este nevoie să mai insistăm asupra lui. A arunca blama pentru rasism asupra creaţionismului
modern, prin simpla presupunere că ar avea legături cu grupuri rasiste, este o tactică lipsită
totalmente de onestitate.

Mi se va riposta, de către unii, că problema lor nu este credinţa ca instrument de

recepţionare de informaţii, de cercetare şi de formare de convingeri, ci credinţa religioasă, şi
în special religia creştină, deoarece aceasta emite pretenţia că deţine adevărul absolut. Ce
putem spune despre aceasta?

Nu avem aici spaţiul pentru a face apologia religiei creştine, adică să arătăm toate dovezile
care vin să confirme că credinţele ei se bazează pe fapte istorice şi pe idei rezonabile.

Vom alege calea mai dificilă, pe care a utilizat-o Tertullian, un avocat care s-a încreştinat în
jurul anului 200 după Cristos. El este cunoscut, printre altele, pentru cartea lui Apologeticum,
în care a făcut o apărare logică a creştinismului. Tertullian a fost împotriva amestecării
creştinismului cu filosofia greacă, atitudine exprimată succint în afirmaţia lui celebră: ”Ce are
de a face Atena cu Ierusalimul?” Dar, dacă el a fost împotriva sincretismului, el n-a fost
împotriva logicii şi a raţionării logice. De fapt, Tertullian aduce în sprijinul creştinismului
unul dintre cele mai subtile şi mai profunde argumente formulate vreodată. El constată că
esenţa creştinismului este credinţa în Isus Cristos, un om care a afirmat că este Fiul lui
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu care se naşte ca om? Aceasta este o primă idee inacceptabilă
pentru raţiunea umană. Dar Isus Cristos a afirmat că El trebuie să moară pentru păcatele
omenirii şi că a treia zi va învia. Într-adevăr, El a fost răstignit de romani şi a treia zi a înviat
şi s-a arătat unui mare număr de ucenici ai Săi. Învierea Lui i-a determinat pe ucenicii Săi să
creadă că El este ceea ce a afirmat că este şi să meargă în toată lumea să propovăduiască noua
credinţă. Elementele esenţiale ale credinţei creştine, naşterea Fiului lui Dumnezeu, moartea şi
învierea lui, sunt incredibile. Dar aici intervine argumentul logic al lui Tertullian: Un om nu
putea să conceapă aceste fapte; numai Dumnezeu însuşi putea să le conceapă. Învierea lui
Isus doar a confirmat că lucrarea era a lui Dumnezeu. Tertullian a pus toate acestea sub forma
unui argument filosofic profund, în felul următor:

„Fiul lui Dumnezeu este născut; nu ne ruşinează, fiindcă este ruşinos. Şi Fiul lui
Dumnezeu este mort; este totalmente de crezut, fiindcă este o nebunie (ineptum). Şi
după ce a fost înmormântat, El a înviat din nou; este sigur, fiindcă este imposibil.”

Un gânditor de mai târziu a reformulat acest argument şi i-a atribuit lui Tertullian formula
credo quia absurdum (eu cred fiindcă este absurd). El n-a făcut niciodată această afirmaţie,
dar a făcut raţionamentul că aparenta absurditate a creştinismului dovedeşte că el n-a fost
inventat de om.

Este cunoscut însă faptul că oricâte argumente le-ai aduce unor oameni, ei tot nu vor crede.
De ce-i aşa? Misterul acesta l-a dezlegat matematicianul şi filosoful creştin francez Blaise
Pascal (1623-1662), care a sesizat rolul voinţei în fenomenul credinţei. Cu toate că voinţa nu
poate crea credinţă, spune Pascal, ”voința este unul dintre factorii principali în credinţă”,
deoarece ea poate influenţa mintea să privească lucrurile după plăcerea sau după neplăcerea
persoanei. Pascal a constatat că unii oameni urăsc adevărul despre ei înşişi şi de aceea urăsc
religia care le arată cine sunt ei înşişi. De aceea, foarte mulţi oameni se tem că religia creştină
este adevărată!

Cu patruzeci de ani în urmă, când eram profesor de limba română la Liceul energetic din
Cluj, am avut o discuţie pe teme de credinţă cu colegul meu profesorul de fizică. După ce i-
am adus mai multe argumente pentru credinţa creştină, el mi-a spus: ”Oricâte argumente mi-
ai aduce, eu nu pot să cred.” Imediat i-am replicat: ”Nu-i adevărat că tu nu poţi să crezi. Tu
nu vrei să crezi.” A făcut ochi mari de uimire şi atunci am continuat: ”Tu eşti secretar de
partid şi vrei să urci. Şi ştii că dacă ai crede, n-ai mai putea urca pe scară. De asemenea, tu ai
o amantă, şi tu ştii că dacă ai crede n-ai mai putea continua această relaţie. Credinţa creştină
te-ar obliga la schimbări radicale care nu-ţi convin. De aceea, tu nu vrei să crezi”

A doua zi, s-a apropiat de mine în cancelarie şi mi-a şoptit: ”Tu ai dreptate: eu nu vreau să
cred.”

Marele ateu Friedrich Nietzsche confirmă ce spun eu aici. El a scris: ”Dacă cineva ni L-ar
dovedi pe acest Dumnezeu al creştinilor, ar trebui să fim încă şi mai puţin dispuşi să credem
în El” şi ”preferinţele noastre sunt cele care decid împotriva creştinismului, nu argumentele.”
(Citat în Geisler, Op.cit. p.30) este evident că necredinţa lui Nietzsche se baza pe voinţa lui,
nu pe intelectul lui.

Acesta este cazul şi cu cei ce cred în evoluţie. Fostul profesor de paleontologie de la

Harvard, Stephen Jay Gould, a ajuns să constate că nimic nu dovedeşte că ar fi existat o
evoluţie graduală a fiinţelor vii şi de aceea a emis teoria evoluţiei prin salturi. De asemenea,
el a intuit că există anumite argumente logice pentru credinţă, dar a insistat că trebuie să
facem o distincţie netă între ştiinţă şi religie. Acestea, spune el, sunt domenii total diferite,
care nu se ating, nu se întretaie, nu se suprapun.
 Poziţia aceasta se rezumă la credinţa lor că ar fi neştiinţific să crezi în Dumnezeu, că
Dumnezeu nu are loc în domeniul ştiinţei şi de aceea trebuie transferat în domeniul religiei.
De ce-i aşa? Ce logică i-a dus la atitudinea aceasta?

Răspunsul îl căpătăm dacă analizăm definiţia ştiinţei. Definiţia normală şi firească a ştiinţei
ar trebui să fie că ea este suma tuturor adevărurilor descoperite de oameni din toate
domeniile: material, spiritual, psihic, estetic, social, moral, etc. Ori, la un moment dat,
definiţia ştiinţei s-a restrâns la domeniul ştiinţelor naturii şi s-a exclus din domeniul ştiinţei
tot restul. S-a spus că ştiinţa studiază numai ceea ce poate fi văzut, măsurat, cântărit, etc.
Numai lumea materială este domeniul ştiinţei. În momentul în care presupui – chiar dacă ai
anumite indicii despre aceasta – că ar mai fi o lume dincolo de cea materială, nu mai eşti
ştiinţific, fiindcă ai ieşit din domeniul ştiinţei. Ceea ce s-a întâmplat a fost că ateismul s-a
furişat pe nesimţite în definiţia ştiinţei.

O analiză istorică a procesului prin care s-a introdus ateismul în definiţia ştiinţei, încă din
epoca luminilor, ar fi extrem de instructivă.

Este timpul să ne revoltăm împotriva acestor două lucruri: introducerea ateismului în

definiţia ştiinţei şi limitarea accesului ştiinţei numai la domeniul material. Ar fi o enorm de
benefică eliberare dacă i s-ar da ştiinţei libertatea să intre şi în metafizic şi în orice alt
domeniu care ar putea să existe. Am putea face o asemenea eliberare dacă nu ne-am mai teme
de religie. Teama aceasta este cel mai bine ilustrată de modul în care reacţionează
evoluţioniştii când le spulberi argumentele. Ei declară – realmente – că rămân totuşi
evoluţionişti, fiindcă alternativa ar fi să crezi într-un Creator şi lucrul acesta este inacceptabil!
Sau, aceasta ar fi neştiinţific. Teama acestor oameni este teama de Dumnezeu. Ei ştiu că
credinţa în Dumnezeu, în special în Dumnezeul creştinismului, le-ar impune schimbări în
modul lor de viaţă, şi aceasta îi face să spună că credinţa în Dumnezeu este inacceptabilă!
Este o problemă de voinţă, care nu vrea să vină la credinţă.

Un ultim punct.

Isus Cristos a spus unor oameni care căutau adevărul: ”Dacă vrea cineva să cunoască dacă
ceea ce vă spun Eu vine de la Dumnezeu, trebuie să facă în propria lor viaţă voia lui
Dumnezeu aşa cum o definesc Eu în învăţătura mea. Aplicând în practică această învăţătură
vor ajunge să cunoască că ea vine de la Dumnezeu.” Am parafrazat prin aceste cuvinte ceea
ce spune Isus mai condensat în Evanghelia după Ioan 7:17.

Afirmaţia aceasta a lui Isus este pur ştiinţifică: Cunoşti că o afirmaţie este adevăr dacă o
testezi în practică!

Care este procesul de cunoaştere care se întâmplă atunci? Acceptarea învăţăturii lui Isus
produce în tine o întâlnire cu Dumnezeul cel viu, o întâlnire care îţi schimbă radical viaţa.
Este o schimbare atât de profundă încât Isus a numit-o ”naştere din nou”. Atunci cunoşti că
totul este adevărat!

Această cunoaştere este inaccesibilă celui care nu a testat-o. El o poate ironiza, o poate
batjocori, o poate declara absurdă, dar el rămâne unul care este în afară şi caută să evalueze
ceva la care nu are acces. Şi nu are acces fiindcă îi este frică de schimbarea pe care ar aduce-o
Dumnezeu în viaţa lui.
 Prin urmare credinţa creştină nu este iraţională. Ea este extrem de logică. Dar nu o poţi
verifica decât dacă te supui termenilor ei. Altfel, rămâi în afară şi rămâi extrem de sărac.
Apostolul Pavel a definit culmea cea mai înaltă a religiei creştine în aceste cuvinte: „ca să
ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:19). Aceasta este cea mai mare
bogăţie pe care o poate căpăta fiinţa umană pe această planetă.