UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTER SECŢIA PASTORALĂ ŞI MISIUNE

Cunoaşterea lui
Dumnezeu

Eseu la Hristologie

Masterand: Marcu Costel-Relu,

Grupa a II-a .

TÂRGOVIŞTE 2007
 Privită din perspectiva gnoseologica, Revelaţia concentrează în sine,
ca într-un focar luminos, întreaga teologie dogmatică, prinsă în unitatea ei
integral-structurală ca un veritabil sistem organic spiritual1.Părţile
componente ale sistemului - totalitatea adevărurilor spirituale descoperite de
Dumnezeu cel Tripersonal persoanei umane - nu se află în poziţie liniară,
unele lângă altele ca elementele marilor unităţi mecanice, ci
întrepătrunzându-se, unele într-altele, ca în marile ansambluri organice,
păstrându-si fiecare intacta şi neştirbită unitatea ei2.
Adevărul, dogma centrală sau axială, în dogmatica creştină este cea
referitoare la Dumnezeu Însuşi privind existenţial, fiinţial şi personal - se
înţelege, atât cât este cu putinţă omului să sesizeze din lumea divina şi din
cele ce sunt împrejurul ei, prin mijloacele lui fireşti de cunoaştere: raţiunea
şi contemplaţia sporite în puterea lor de pătrundere şi de comprehensiune
perceptivă, de energiile necreate ale Fiinţei infinite a lui Dumnezeu3 .
În cunoaşterea dogmatică a lui Dumnezeu şi a atributelor (lucrărilor
sau ieşirilor) Lui, se accentuează, în consens cu întreaga tradiţie patristică
răsăriteană, o cunoaştere raţională, catafatică, afirmativă şi o cunoaştere
tainică, negrăită, prin experierea interioara sau apofatică, veritabilă
cunoaştere a lui Dumnezeu atât cât îi stă omului în putinţă să cunoască din
zona transcendentă a Divinului, prin raţiunea lui sporită în puterea ei
perceptiv-comprehensivă de energiile necreate ale infinitei Fiinţe spirituale a
lui Dumnezeu Cel în Treime personal existent 4.

1
1) Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Teologia Dogmatică Ediţia a III-a, Editura
Renaşterea,Cluj-Napoca,2000, p.84.
2
2) Ibidem,p.87.
3
3) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. II , Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 27.
4
4) Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura Omniscop,Craiova,1993,p.188.
2
 Prin cea dintâi dobândim o cunoaştere a lui Dumnezeu ca Raţiune
creatoare, proniatoare şi desăvârşitoare a întregii creaturi, logic exprimabilă
într-o formă inteligibilă pentru intelectul uman. Este vorba aici de
Dumnezeu coborâtor, prezent în lume prin infinitele Sale lucrări care conferă
subzistenţă, sens şi valoare lumii create. În al doilea fel de cunoaştere, ne
găsim în faţa lui Dumnezeu considerat în Sine, în faţa infinităţii Fiinţei şi
Esenţei Lui suprafiinţiale şi supraesenţiale 5.
Cunoaşterea catafatică se conciliază perfect cu formularea logic-
ratională, prin cuvinte, pe când cunoaşterea apofatică e dincolo de orice
formulare logic-ratională. Cele două feluri de cunoaştere se întregesc;
clarifică tot mai puternic Transcendeţa divină ca suprem obiect al cunoaşterii
spre care aspiră spiritul neliniştit al omului ca la unicul liman capabil să
potolească în integritatea ei, nevoia omului de a cunoaşte existenţa în totalul
ei, considerată "sub specie aeternitatis", ca şi destinul său personal6.
Cunoaşterea apofatică ca şi cea catafatică porneşte de la "lume", însă
cea dintâi urcă dincolo de lume, spre Oceanul fără marginire al Fiinţei
divine. În cunoaşterea apofatică omul se simte pe sine în mod pregnant
persoană în faţa lui Dumnezeu, "Persoana Supremă", a cărei nebănuit de
adânca taină omul o simte extrem "de accentuat, de profund şi de
presant"7.Clarificarea lui Dumnezeu ca Persoană supremă în cele două
moduri ale cunoaşterii dogmatice, este asigurată de către Revelaţia
supranaturală8.

5
5) Sfântul Ioan Damaschin , Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, pag 125.
6
6) Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran,.op.cit., p.88.
7
7) Ibidem,p.89.
8
8) Sfântul Maxim Mărturisitorul , Mystagogia, Cosmosul şi sufletul, chipuri ale
Bisericii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2000, p.28.
3
 Deosebirea între ele constă în faptul că cea catafatică este numai
parţial în conul de lumina proiectat de Revelaţia supranaturală, pe când cea
apofatică se află în întregul ei în lumina strălucitoare a Revelaţiei
supranaturale şi ea implică de la persoana umană care a ajuns la acest înalt
nivel de traire duhovnicească, de cunoaştere, nu intelectuală, ci de experiere
tainică, un cât mai înalţător urcuş în viaţa duhovnicească9.
Aşa au sesizat cunoaşterea dogmatică, din Sfânta Scriptură şi din
Sfânta Tradiţie, printr-un efort de pătrundere comprehensivă Sfinţii Părinţi ai
Răsăritului: Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nysa, Dionisie
Aeropagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf.
Grigore Palama10.
Prin purificare de patimi, credinciosul se poate bucura de o participare
la cele comunicate de Dumnezeu, Cel mai presus de orice cunoaştere.
În Ortodoxie întâlnim această trăire apofatică a lui Dumnezeu în taine
şi în Sfânta Liturghie, fiind aidoma cu simţul misterului care nu exclude nici
raţiunea şi nici sentimentul11.
Aceasta este cunoaşterea practică a lui Dumnezeu, permanent
cultivată de toţi Sfinţii Părinţi ai Răsăritului, prin asceză şi trudă, prin
bucurie, caritate şi rugăciune continuă 12.
Dumnezeu care se descoperă pe Sine Însusi Omului, în "actul
revelaţiei", act identic cu planul divin din etern gândit, realizat însa în timp,
ca bază metafizică permanent activă si creatoare a întregii existenţe cosmice
şi istorice, nu este o Fiinţă pe care omul o poate deduce pe calea abstracţiei,
din principiile cele mai generale ale gândirii umane, sau să inducă cu
usurinţă din putinţa lui de a observa atent, precis şi total întreaga creaţie
9
9) Ibidem, p.30.
10
10) Ibidem.
11
11) Pr. Prof. Constantin Galeriu, Viu este Dumnezeu, Catehism pentru familie ,Editura
Harisma, Bucureşti, 2000, p. 147.
12
12) Ibidem, p.149.
4
desfăşurată în întinderea nedefinită a spaţialităţii geografice sau în aceea a
temporalitaţii istorice. Este o caracteristică fundamentală a gândirii patristice
răsăritene, deosebire pe care o fac toţi Sfinţii Părinţi între Fiinţa în Sine şi
energiile, lucrările sau ieşirile lui Dumnezeu în afară de Sine. Problema
aceasta o pune cu un pregnant accent Dionisie Areopagitul în sec. al V-lea
d.H., însa amploarea teologică şi filosofică o reliefează Sf.Grigorie Palama
în sec. al XIV-lea, cu toată precizia pe care o dovedeşte capacitatea lui de a
gândi teologic13 .
Lucrările sunt atribute ale lui Dumnezeu în miscare, <<sau
Dumnezeu Însusi Cel infinit simplu în Fiinţa Sa infinită>>. În fiecare lucrare
a Lui în afară de Sine se află Dumnezeu întreg activ şi mai presus de lucrare
sau mişcare. Lucrările lui Dumnezeu din creaturi ne descoperă însuşirile lui
Dumnezeu în Sine, ele fiind în creaturi infinit inferioare lui Dumnezeu. De
aceea, Dumnezeu este, după cugetarea lui Dionisie Areopagitul, deasupra
oricărui nume şi în acelaşi timp întreg prin multe nume . 14 Dumnezeu este
întreg în toate acţiunile Lui îndreptate spre lume, dar, în acelaşi timp, şi mai
presus de aceste lucrări. Noi cunoaştem atributele lui Dumnezeu numai în
dinamismul lor din Cosmos şi în măsura în care ne împărtăşim de ele15.
Lucrările care designează însusirile lumii îşi au izvorul lor metafizic
în Dumnezeu cel veşnic activ şi infinit creator. Toate cele dumnezeieşti se
cunosc de noi numai prin participare, <în temelia şi obârşia lor fiind mai
presus de toată mintea, esenţa şi cunoştiinţa>. Creştinul nu-l poate experia pe
Dumnezeu în Fiinţa Lui, ci numai în feluritele Lui lucrări din lume, la baza
cărora se află ca matcă metafizică a lor, Fiinţa suprafiinţială şi Esenţa
13
13) Prof. Teodor M. Popescu , Meditaţii teologice , Editura Sfintei Arhiepiscopii a
Bucureştilor, Bucureşti, 1997, p.22.
14
14) Ibidem,p.24.
15
15) Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, p.95.
5
supraesenţiala care este Dumnezeu, Oceanul infinit de Fiinţă, Putere şi
Iubire16.
Din Dumnezeu omul poate cunoaşte doar dinamismul Lui coborâtor în
lume, în Sinea Lui adâncă rămânând integral apofatic. Ca fiinţă subzistând
personal, Dumnezeu rămane dincolo de toate însuşirile, lucrările şi
manifestările Lui dinamice în lume. El fiind mai presus de orice înţelegere,
în simplitatea inefabilă a Fiinţei Lui. În mod raţional, schematic, îl
cunoaştem pe Dumnezeu din atributele lui; mai concret ni-L redau lucrările
Sale în lume17.
Persoana divină e dincolo de toate atributele ei; ea este realitatea prin
excelenţă apofatică. Ori, în raza cunoaşterii intră întreaga existenţă. Persoana
divină fiind apofatică, e dincolo de orice existenţă. Subiectul personal este
supraexistent. Un fel de caracter supraexistenţial, apofatic, îl are şi persoana
umană, chipul creat al lui Dumnezeu Cel necreat. Fiind supraexistenţial,
Dumnezeu este indefinibil; el are Existenţa <<de Sine>>, este izvorul
oricărei existenţe; este realitatea personală supremă care se va defini pe Sine
Însusi, <<Eu sunt Cel ce sunt>> (Exod, III, 14), fiindcă există prin Sine,
având prin şi din Sine suportul existenţei de Sine. Deci, Dumnezeu,
realitatea personală supremă, este suprafiinţial şi supraexistenţial. Este
Persoană supremă complet apofatică, fiindcă este în mod eminent
supraexistenţă. <<Dumnezeu este ipostazierea fiinţei supraexistente
divine>>.Subzistând ca realitate personală supremă, supraexistenţa
dumnezeiască există în Sine, prin Sine şi pentru sine. <<Numai persoana
există pentru ea însăşi şi numai ipostasul este prin excelenţă supraesenţial>>.

16
16) Ibidem, p.97.
17
17) Idem , Teologia mistică a Bisericii de răsărit , Editura Bonifaciu, Bucureşti,
1998,p.104.

6
Realitatea personală e suportul supraexistent al existenţei de Sine; ea poate
să producă fără a se epuiza, existenţa din toate planurile accesibile18.
De aceea subiectul uman are caracter de persoană şi are stabilitate
eternă prin care se deosebeşte de toate naturile create. El este apofatic ca şi
Persoană divină, fiindcă nu se epuizează în acte şi fiindcă actele nu se
identifică cu esenţa ca la obiecte. Esenţa naturii umane e după chipul esenţei
divine: permanentă că şi ea poate să învieze cu trupul. Datorită ipostasului
naturii noastre putem comunica etern cu întreitul ipostas divin. Întocmai că
şi existenţa definibilă pe care o explica numai realitatea personală supremă,
supraesenţială şi persoanele umane participă în grade diferite la
supraexistenţa, la absolutul şi apofaticul Persoanei supreme. Fără persoana
supremă n-ar exista nici o persoana umană, chemată la o comuniune de viaţă
perfectă şi eternă, adică liberă, cu Persoană divină19. Transcendenţa
Persoanei divine face posibilă existenţă persoanelor umane. Altfel şi ele ar fi
supuse legilor naturii şi morţii20. Dar, fără existenţa persoanelor umane,
lumea creată ar fi fără sens. Rostul lumii create nu e acela de a face posibilă
manifestarea puterii creatoare a lor asemenea lui Dumnezeu ci serveşte ca
mijloc de comuniune între persoanele umane şi între ele şi Persoana divină.
Prin persoana umană lumea creată poate intra în orizontul relaţiei personale
divino-umane. Persoana supremă ca existenţă de Sine (absolută), nu e
<<mono-personală>>, ci o comunitate personală supraexistentă,
suprafiinţială, absolută, Ea fiind izvorul tuturor actelor şi realităţilor
existente21.
Dumnezeu este Fiinţă spirituală infinită şi creaturile sunt fiinţe finite.
În mărginirea lor creaturală, ele au posibilitatea de a intra în comuniune cu

18
18) Ibidem.
19
19) Ibidem, p.106.
20
20) Ibidem, p.107.
21
21) Ibidem.
7
Fiinţa infinită a lui Dumnezeu prin iubire, comuniune prin care se manifestă
o serie de atribute ale Creatorului. Atributelor divine dinamice, le corespund
în fiinţa creată atributele create finite. Esenţa creaturii se explică prin
supraesenţa lui Dumnezeu. Dinamica atributelor finite ale creaturii se
explică numai prin dinamismul atributelor infinite ale Creatorului. Fiinţa
creată şi atributele ei se ridică, prin participare harică, la atributele divine22.
a) Infinitatea este unul din atributele infinite ale supraesenţei divine,
prezentă în lucrările infinite ale lui Dumnezeu, prin care sunt pregnate
crearea, susţinerea şi desăvârşirea lumii. Îndumnezeirea lumii e un act din
etern voit de Dumnezeu. Lumea e pătrunsă de energiile divine şi nu poate
exista în afara infinităţii divine, atribut căruia îi corespunde în ordinea
creaţiei mărginirea. Mărginirea noastră există numai prin infinitatea divina la
care participă şi de care ea este penetrată. Creatura devine infinită,
participind haric, la infinitatea divină23.
Relaţia cu subiectul divin este şi mai adânc simţită. Ea se prezintă ca
o experienţă simplă, dar plenară, a vieţii infinite a subiectului divin, care se
manifestă direct, prin iubire, în subiectul uman. 24
Subiectul uman îşi face proprie experienţa infinităţii lui Dumnezeu
numai în comuniunea cu Dumnezeu ca Persoană supremă, păstrându-şi
neatinsă firea lui. În acest fel e posibilă iradierea Infinităţii lui Dumnezeu în
persoanele umane. Experienţa eternităţii divine de către om e posibilă şi în
viaţa terestră ca o pregustare. Numai la invierea lui Hristos, umanitatea Sa a
realizat participarea supremă la infinitatea Dumnezeirii, fiindcă atunci
infinitatea energiilor divine necreate au străbatut integral energiile naturii

22
22) Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran,op.cit. ,pag 88.
23
23) Ibidem.
24
24) Ibidem,p.90.
8
umane. Prin unirea cu Hristos, toate subiectele umane, care cred în El
participă la Infinitatea divină25.
b) Simplitatea sau unitatea lui Dumnezeu şi participarea creaturii la
ea.
Procesiunile divine (energiile infinit creatoare) se cunosc numai din
participări; modul lor de existenţă în obârşia şi fundamentul lor e dincolo de
orice esenţă şi de orice cunoaştere, ele izvorând din <<ascunzimea
suprafiinţială şi supraesenţială>> a lui Dumnezeu în lumea creatî, apărând
aici ca viaţă, existenţă, lumină, raţiune. 26
Lumea compusă este creată neînţeles de simplitatea subiectului divin
triipostatic. La baza fiecărui element care intră în structura lumii se află un
<<logos>> divin etern şi o lucrare specială (energie) a lui Dumnezeu. Baza
şi fundamentul lumii în a cărei structură există un şir indefinit de elemente
este Raţiunea divină, una, unitară şi simplă, Logosul divin ca lucrare unitară,
obârşia unică a întregii existenţe. La baza lumii create există o unitate activă,
o lucrare unitară şi diversă a lui Dumnezeu, fundamentul unitar al tuturor
gândurilor şi lucrărilor Lui. Creaţia este prefigurată într-un ansamblu de
raţiuni eterne ale lui Dumnezeu, ramificate din unitatea lor în crearea şi
desăvârşirea lumii, raţiuni care se reîntorc în unitatea lor fiinţială, conducând
lumea spre o unitate eternă în Dumnezeu27.
Unitatea ontologica a lumii se află în Dumnezeu, fiindcă structura
existenţială a lumii depinde de raţiunile eterne care o structurează unitar,
asigurându-i, deşi diferenţiată şi diversificată, identitatea, prin Raţiunea
eficientă de la baza ei, care-i de provenienţă divină.

25
25) Ibidem.
26
26) Ibidem,p.92.

27
27) Sfântul Ioan Damaschin, op.cit.,p.128.
9
 Dumnezeu este aspaţial, nu poate fi cuprins de spaţiu în nici un fel, El
fiind prezent cu toată fiinţa Sa infinită în orice punct al spaţiului, indiferent
de dimensiunea lui. Spaţiul mărgineşte orice creatură, pe când Dumnezeu
este nemărginit; El este Nemărginitul, Infinitul, Cel fără de limită, fiind
dincolo de orice referinţă spaţială sau temporală28.
Temporalul limitează evenimentele istorice în devenirea lor limitată,
iar spaţiul limitează obiectele create în formele lor creaturale limitate.
Dumnezeu Cel infinit, Eternul şi Aspaţialul, nu este cuprins de nici o formă
creaturală, spaţială sau temporală, fiindcă ele sunt limitate. Însă Creatorul
este prezent cu întreaga Lui fiinţă, eternă şi aspaţială, în oricare din obiectele
în devenire şi spaţiale, indiferent de mărimea lor cronospaţială, care nu poate
fi decât limitată.
Dumnezeu este supraspaţial şi etern, fiind supraexistent şi apofatic.
Supratemporal şi supraspaţial, El e prezent în infinitatea Sa, în toate cele
temporale şi spaţiale, depăşindu-le infinit pe toate, fiindcă toate există numai
prin El. Subiect suprem, e dincolo de orice compoziţie, este apofatic, fiind în
comuniune perfectă cu subiectele supreme, infinite29.
În el e cuprinsă atât putinţa spaţiului, cât şi putinţa alterităţii
persoanelor finite, care sunt atrase în comuniune cu El. Persoanele finite nu
sunt de la început într-o comuniune perfectă cu El şi nici între ele, distanţa
care le desparte de comuniunea perfectă ia forma spaţiului şi a timpului.
Spaţiul este forma relaţională dintre Dumnezeu infinit supranatural şi
supraspaţial şi persoanele finite. Această relaţie dintre ele face posibilă
mişcarea lor unele spre altele ca şi spre Dumnezeu pe care-l găsim numai în
comuniune cu alte persoane30.

28
28) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,op.cit., p.94
29
29) Ibidem.
30
30) Ibidem,p.95.
10
 Între Persoanele divine şi cele umane există raporturi de comuniune.
Sfânta Treime devine vizibilă în ele31. Chipul Sfintei Treimi străluceşte în
persoanele create, care există într-un spaţiu comun. Puterea lui Dumnezeu
iradiaza în întreaga Creaţie, însă în Înviere ea este prezentă infinit mai mare
şi mai plină de sens.

31
31) Sfântul Ioan Damaschin, op.cit., p.133.

11
 Bibilografie generală:

1. Damaschin , Sfântul, Ioan , Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
2. Galeriu, Pr. Prof., Constantin , Viu este Dumnezeu, Catehism pentru
familie , Editura Harisma, Bucureşti, 2000.
3. Lossky, Vladimir , Introducere în teologia ortodoxă, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
4. Idem , Teologia mistică a Bisericii de răsărit , Editura Bonifaciu,
Bucureşti, 1998.
5. Mărturisitorul , Sfântul, Maxim , Mystagogia, Cosmosul şi sufletul,
chipuri ale Bisericii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
6. Popescu , M ,Prof. ,Teodor, Meditaţii teologice, Editura Sfintei
Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1997.
7. Stăniloae , Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II ,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1997.
8. Idem , Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura Omniscop,
Craiova,1993.
9. Todoran, Pr. Prof. Dr., Isidor, Teologia Dogmatică, Ediţia a III -a,
Editura Renaşterea,Cluj-Napoca,2000.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten

12