Eseu

NEAGOE G.
gabriel.neagoe79@yahoo.com

Parcurgând materialul despre argumentare, în încercarea de a desprinde o idee sau

o temă pe care să o dezvolt, o noțiune mi s-a părut a fi omniprezentă, în jurul ei gravitând
întreaga teorie a argumentării. Astfel, indiferent de ce parte a tezei se află cei care argu-
mentează, ei se vor raporta la o noțiune care pare a avea aceeași valoare pentru amândoi:
“ADEVĂRUL”
Fără a pretinde că inovez ceva în acest domeniu, voi începe prin a cerceta mai multe
surse din care să desprind o minimă definiție a acestui concept. Astfel, D.E.X.-ul statuează
adevărul ca fiind „concordanța între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă” 1 și prezintă
patru valențe ale acestuia:
- „Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului;
- Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității;
- Adevăr absolut = adevăr alcătuit din suma adevărurilor relative, care nu poate
fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă, sub toate as-
pectele, a lumii obiective și de care omenirea se apropie din ce în ce mai
mult.
- Conștiința absolută a autenticității și valabilității conținutului credinței reli-
gioase”
Ca lucrurile să se complice exponențial, Wikipedia relevă încă patru feluri de adevăr2:
- Adevărul material, care reprezintă corespondența între ceea ce este și judecata care a
dus la enunțarea sa în propoziție.
- Adevărul formal, care reprezintă validitatea concluziilor unui sistem ipotetico-deductiv,
apărute prin intermediul regulilor de deducție aplicate unor postulate și axiome admise.
Acest tip de adevăr nu depinde de conținutul propozițiilor și depinde de acordul său cu
înțelegerea. În acest caz, adevărul este un adevăr de corespondență și este prioritar pentru
că nu depinde de experiență.

1
www.dexonline.ro
2
ro.m.wikipedia.org
 - Adevărul metafizic care, se bazează în condițiile sale pe ipoteza existenței unui sis-
tem de referință ontologic în ființa oricărei persoane. În acest caz, distingem adevărul abso-
lut și adevărul relativ.
- Adevărul unei credințe sau a unei opinii, care reprezintă veridicitatea unei propoz-
iții care se află în acord cu un ansamblu de credințe care existau înaintea sa. Acest tip de
adevăr este denumit adeseori adevăr coerent”.
Se pare că adevărul este problema centrală a gnoseologiei (teoriei filosofice a
cunoaşterii) şi a epistemologiei (teoriei cunoaşterii științifice). Primele abordări ale acestei
probleme, în spaţiul european, le găsim la filosofii din Grecia Antică. De pildă, Parmenide din
Elea, în discursul poetico-filosofic „Despre natură” spunea că există două căi spre cunoştinţă
– calea adevărului (alteia) şi calea opiniei (doxa). Prima cale ne duce spre fiinţă ca temei a
toate câte există, adică spre esenţa lucrurilor sensibile. Aceasta este calea adevărului, certi-
tudinii, convingerii. A cunoaşte adevărul înseamnă a afla fiinţa lucrurilor, adică esenţa lor.
Așadar, acum îmi dau seama ca abia zgâriată suprafața acestui concept, nu face altceva
decât să adâncească și mai mult incertitudinea existenței unui sigur răspuns, universal vala-
bil.
Adevărul pare a fi totodată și cea mai mare valoare socială și personală. Este la egali-
tate cu concepte precum „dreptate”, „bunătate”, „sensul vieții” și alte valori umane. Aceste
valori sunt încorporate în cultură ca o realitate creată de om, opusă realității naturii exis-
tente și care decurge prin ea însăși.
Adevărul în cultura filozofică populară este un concept sintetic confuz care este
sinonim cu noțiunile de: lege, adevăr, regulă, dreptate. Înțeles și acceptat ca rezultat al co-
municării omului cu Dumnezeu, adevărul își articulează propriul principiu divin, spre deose-
bire de adevăr ca realitate, ca principiu uman. Acest lucru este întărit de multe cărți sacre,
de exemplu, Psaltirea: adevărul „se urcă de pe pământ”, adevărul „este primit din cer”.
Societatea modernă din întreaga lume nu se ocupă de adevăr, ci de idei numeroase
și concurente despre adevăruri convenabile, la modă, utile, științifice, care sunt cel mai ade-
sea numite „adevăruri”. Conceptul de „adevăr” are un sens social clar exprimat, este asociat
cu recunoașterea afirmației corespunzătoare ca semnificativă din punct de vedere social,
util, necesar, corespunzătoare cerințelor unei anumite norme sociale. Aceasta înseamnă că
nu orice fapt, eveniment etc. are statut de adevăr, ci semnificația sa socială, interpretarea
sa.
 Fiecare persoană are propriul său adevăr și de multe ori consideră adevărul său ca fi-
ind adevărul absolut, cu care alți oameni trebuie să fie de acord necondiționat, decurgând
de aici și valoarea de element declanșator în conflicte al adevărului.
Conceptul central al teoriei cunoaşterii este noţiunea de adevăr. Mai întîi, teoriile
gnoseologice trebuie să se pronunţe asupra faptului dacă subiectul uman poate ajunge sau
nu la cunoştinţe adevărate. Filozofiile care au contestat posibilitatea fiinţei umane de a
cunoaşte, de a ajunge la adevăr se numesc agnostice. Cele care susţin că nu sîntem îndrep-
tăţiţi nici să afirmăm, nici să negăm o teză şi că trebuie să ne abţinem de la asertarea
oricărei propoziţii aparţin scepticismului. În sfîrşit, chiar între filozofiile care afirmă posibili-
tatea cunoaşterii lumii, există mari deosebiri din punctul de vedere al formelor şi operaţiilor
prin care se realizează cunoaşterea, al modului în care se defineşte conceptul de adevăr.
Teoriile despre cunoaştere sînt tot atît de vechi ca şi filozofia însăşi. Definirea ade-
vărului şi explicarea mecanismului cunoaşterii au fost preocupări ale lui Aristotel şi ale sto -
icilor în antichitatea greacă, ale lui Descartes şi Leibniz, ale lui Locke şi ale lui Hume, ale lui
Kant şi ale lui Hegel. Din filosofia adevărului aflăm că acesta este de două feluri: interior,
care se află în sentimentele și gândurile noastre, și extern, care constă în acțiunile și faptele
noastre.
Mă aflu așadar în fața unei vaste clasificări si valențe a noțiunii de adevăr și în im-
posibilitatea de statua acest concept mai bine decât au făcut-o cei care de-a lungul timpului
au tratat această problematică. În același timp, găsesc un fir pe care să-l despic și anume
definiția pe care o dă Aristotel adevărului, văzându-l ca o concordanţă dintre planul ideilor şi
planul realităţilor fizice. „A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este con-
stituie o propoziţie falsă; dimpotrivă o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este
ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este“. Definirea adevărului drept concordanţă a conţin-
utului informaţional al propoziţiilor noastre cu starea de fapt a lucrurilor a însemnat, în ace-
laşi timp, recunoaşterea obiectivității adevărului. Prin adevăr obiectiv înţelegem existenţa în
conţinutul propoziţiilor şi aserţiunilor noastre a unei informaţii ce nu depinde de
particularităţile şi subiectivitatea agentului cunoscător, ci reflectă, deşi incomplet şi parţial,
proprietăţile şi structura reală a obiectelor lumii înconjurătoare.
Iată așadar, că toate aceste clasificări converg către ideea că cea mai importantă din-
tre ele este cea în care adevărul este obiectiv si subiectiv.
 Ideea adevărului ca obiectiv este pur și simplu că, indiferent de ceea ce credem că
este cazul, unele lucruri vor fi întotdeauna adevărate și alte lucruri vor fi întotdeauna false.
Credințele noastre, oricare ar fi acestea, nu au nici o influență asupra faptelor lumii din jurul
nostru. Ceea ce este adevărat este întotdeauna adevărat - chiar dacă nu vom crede și chiar
dacă nu vom mai exista deloc.
Majoritatea oamenilor, în majoritatea cazurilor, se comportă cu siguranță ca și cum
ar crede că adevărul este obiectiv, independent de ei, de convingerile lor și de lucrarea
minții lor.
Oamenii presupun că hainele vor mai fi în dulapul lor dimineața, chiar dacă nu s-au
gândit la ele în timpul nopții. Oamenii presupun că cheile lor pot fi cu adevărat în bucătărie,
chiar dacă nu cred în mod activ acest lucru și cred că cheile lor sunt pe hol.
De ce oamenii cred în adevărul obiectiv? Ei bine, majoritatea experiențelor noastre
ar părea să o valideze. În dimineața, găsim haine în dulap. Uneori cheile noastre ajung să fie
în bucătărie, nu pe hol, așa cum ne-am gândit. Oriunde mergem, lucrurile se întâmplă in-
diferent de ceea ce credem. Nu pare să existe nici o dovadă reală a faptului că lucrurile au
avut loc doar pentru că ne-am dorit. Dacă s-ar fi întâmplat, lumea ar fi haotică și impreviz-
ibilă, pentru că toată lumea ar fi dorit lucruri diferite, contradictorii.
Problema predicției este importantă și din acest motiv cercetarea științifică pre-
supune existența unor adevăruri obiective, independente.
În știință, determinarea valabilității unei teorii se realizează prin realizarea de
predicții și apoi prin elaborarea unor teste pentru a vedea dacă aceste predicții devin reali-
tate. Dacă o fac, atunci teoria câștigă sprijin; dar dacă nu, teoria are acum dovezi împotriva
ei.
Pentru mulți oameni, adevărul subiectiv este un concept greu de înțeles. Contestă
ideea că există un singur adevăr și că toată lumea ar trebui să-l creadă. Cu toate acestea,
adevărul subiectiv este un concept important de înțeles, mai ales în lumea de astăzi, unde
oamenii au credințe și opinii foarte diferite.
Adevărul obiectiv, pe de altă parte, se bazează pe fapte care pot fi verificate și
dovedite a fi adevărate, indiferent de convingerile sau opiniile personale. Nu este influ-
ențată de sentimente, credințe sau perspective, ci mai degrabă de dovezi empirice și rațion-
ament logic. Adevărul obiectiv este adesea considerat a fi universal adevărat și se aplică tu-
turor, indiferent de convingerile sau opiniile personale.
 Este important de menționat că adevărul subiectiv și adevărul obiectiv nu se exclud
neapărat reciproc. În unele cazuri, un adevăr subiectiv se poate baza pe fapte obiective, dar
interpretarea și judecata acestor fapte pot varia de la o persoană la alta.
Astfel ca adevărul subiectiv este un concept care a fost dezbătut de secole. Se referă
la ideea că adevărul nu este obiectiv sau absolut, ci mai degrabă subiectiv și relativ la cred-
ințele, experiențele și perspectivele unui individ. Cu alte cuvinte, ceea ce poate fi adevărat
pentru o persoană poate să nu fie adevărat pentru altul.
Adevărurile sunt întotdeauna contextuale. Iau forme diferite în mulți factori.
Adevărul absolut există, dar el nu va fi niciodată cunoscut de noi, întrucât un adevăr
absolut presupune să cunoști absolut toate datele problemei. Ori, adevărurile la care
ajungem noi sunt întotdeauna trecute prin prisma cunștințelor și conștiințelor oamenilor,
limitate, deci sunt întotdeauna subiective.
Adevărul absolut implică cunoașterea realității absolute, care este imposibilă. Prac-
tic, atunci când noi afirmăm că spunem ”un adevăr”, practic noi spunem doar o parte din re-
alitate, considerând că intențiile noastre sunt oneste și nu mințim. Partea care o știm noi.
Sau nu spunem doar unele aspecte a ceea ce știm, omițând cu bună știință altele care ar
conduce la un alt adevăr. Stabilim singur ce este relevant. Și astfel am exclus din adevăr ceea
ce noi considerăm, prin prisma eului nostru, că este irelevant. Dar pentru un adevăr absolut
totul este relevant. Inclusiv ceea ce noi nu știm.
Adevărul absolut se identifică cu realitatea obiectivă. Tot așa cum adevărul relativ se
bazează pe o realitate parțială, strecurată prin subiectivismul propriu. Problema e că nicio-
dată nu vom putea ajunge la adevărul absolut, pentru că niciodată nu vom cunoaște reali-
tatea obiectivă. Ar fi și o contradicție logică aici3. La un moment dat un autor celebru a fost
întrebat cum arată Dumnezeu (identificat în acest context cu adevărul absolut), la care
acesta a răspuns: ”Dacă eu aș ști cum arată Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu ar mai fi ceea
ce este, și eu aș fi Dumnezeu.”
In loc de concluzie as putea spune ca adevărul etern există ca ideal, nu ca re-
alitate. “De aceea omul îl caută mereu, fără a-l găsi vreodată. În fapt, găsirea sa ar
pune capăt vieţii spiritului. Ceea ce o întreţine, nu e adevărul etern, ci numai credinţa
că el există: acesta e perpetum - moblie. Aşa se face că, pe când adevărurile pier

3
Nicolea Sfetcu, Revista “Despre realitate, adevărul relativ și adevărul absolut” din
06.03.2016
necontenit, credinţa în adevăr etern rămâne. Oricâte dezamăgiri a avut şi are spiritul,
această credinţă nu se poate anula cu totul; căci anularea ei l-ar opri pe veşnicie în
loc. Astfel goana vieţii cere ca adevărul să fie etern în iluzie, şi vremelnic în realitate.
Pentru ca omul să alerge veşnic după adevăr, el trebuie să nu-l găsească niciodată.
Filosofii făgăduiesc omenirii adevăruri eterne, şi-i dau în schimb – o eternă ceartă
pentru adevăr. Nu este adevăr etern, ci o eternă goană după adevăr4”.

4
St. Zeletin, Nirvana: gânduri despre lume şi viaţă, Bucureşti, Editura revistei „Pagini
agrare si sociale”, pag. 26-27.