Teodor Cristian Stefan

Comentariu

,,Pe muntele adevărului nu vei urca niciodată in zadar.”- Friedrich Nietzsche

Obiectivul principal al acestei abordări este de a arăta că problema adevărului este

una reală în filosofia nietzscheană și de a contura cadrul general al noii imagini de adevăr
sugerate de Nietzsche. În acest sens, am presupus că opiniile pe care le exprimă Nietzsche în
ceea ce privește limbajul, respectiv rațiunea sunt esențiale. Limbajul simplifică realitatea,
surprinde neesențialul și este întotdeauna prematur; rațiunea se execută cu „ficțiuni logice”.
Astfel, așa-numitul adevăr este expresia manipulării realității. Presupunând acestea, problema
adevărului gnoseologic trebuie regândită în alți termeni. Nietzsche construiește imaginea
adevărului pornind de la fundații hermeneutice, adevărul fiind un proces activ: opera de
interpretare a voinței de putere. Dinamica construirii adevărului este, prin urmare, exprimată
printr-o mișcare subtilă în spațiul dintre literalitate și metaforă.
În dicționarul explicativ al limbii române, adevărul este definit după cum urmează:
ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă;
oglindire fidelă a realității în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a
întâmplat în realitate. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care
corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător.
Adevărul este o categorie filosofică, ştiinţifică şi culturală fundamentală, valoare
teoretică şi practică universală ce exprimă idealul cunoştinţei în toate domeniile activităţii
intelectuale pe parcursul întregii istorii a omenirii. Omniprezența acestui concept relevă și
importanța descoperirii lui, precum si necesitatea aplicării acestuia in domenii în care
reprezintă un principiu fundamental, așa cum este si cel juridic.
Adevărul se materializează în valori (pozitive) concrete, adică produce efecte pozitive
numai atunci când la „vectorul” acestuia se adaugă „vectorul” pozitiv al eforturilor ghidate de
anumite interese (individuale sau colective).
În ceea ce priveşte relaţia dreptului cu adevărul, în procesul aplicării dreptului (a
stabilirii stării de fapt) sunt culese şi consemnate datele concludente, în scopul înţelegerii
situaţiei reale prin aprecierea materialului rezultat din cercetările şi verificările efectuate. Într-
un proces penal sau civil, de pildă, stabilirea stării de fapt urmăreşte verificarea datelor
obţinute în vederea constatării dacă ele sunt în concordanţă cu realitatea concretă, ceea ce
înseamnă aflarea adevărului obiectiv. Pe baza adevărului obiectiv (şi acţionând pe tot
parcursul procesului cu bună-credinţă) instanţa de judecată îşi poate forma convingerea cu
privire la măsurile pe care se cuvine să le aplice în baza normelor în vigoare. Astfel,
judecătorii trebuie să "stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi a
preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor". În afară de adevărul obiectiv, există şi
un adevăr formal, care presupune că constatările făcute de organele competente corespund
numai condiţiilor de formă cerute de lege. Ştiinţa juridică nu neagă importanţa respectării cu

1
Teodor Cristian Stefan

stricteţe a condiţiilor de formă. În acelaşi timp, ea subliniază importanţa stabilirii unei

concordanţe depline între ceea ce se petrece în realitate şi ceea ce se constată de către
organele de stat.
Aflarea adevărului este, probabil, cel mai pronunţat scop al dreptului deoarece se
fixează cu exactitate ce se va face, cum se va proceda şi ce măsuri se vor lua în anumite
cazuri. Având în vedere că adevărul este unic, acesta nu poate fi decât în beneficiul unei
sigure părţi, aducându-i prejudicii într-o mică sau mare măsură celeilalte părţi implicate într-
un proces. De aceea, aflarea adevărului cu exactitate este vitală deoarece o eroare în acest caz
ar produce desigur prejudicii dar cu mult mai grave deoarece ar afecta partea nevinovată şi ar
lăsa în acest fel vinovatul nepedepsit. Adevărul este cu siguranţă şi o valoare morală ce
guvernează raţiunea umană cu care este înzestrat fiecare individ, fiind expresia gradului de
certitudine a corespondenţei judecăţii cu starea de fapt vizată de judecată. De aceea, în strânsă
legătură cu dreptul, în sfera aceasta nu se poate manifesta decât adevărul sau falsul, fiind în
totalitate exclus probabilul. Teoria asupra originii adevăratului şi falsului constă în faptul că
prima apariţie a Adevăratului şi Falsului pare să-şi aibă originea în povestire: se spunea că o
povestire este adevărată, când faptele apărute în ea s-au întâmplat cu adevărat; falsă, când
faptele apărute în ea nu s-au întâmplat în nici un procent. Mai târziu, filozofii au folosit
cuvântul pentru a desemna acordul dintre o idee şi un obiect: astfel, se spunea despre o idee
că este adevărată dacă aceasta descria un obiect aşa cum este el; se spunea despre o idee că
este falsă, dacă aceasta descria un obiect altfel decât cum este el în realitate. Ideile nu sunt de
fapt altceva decât povestirile sau relatările naturii prin spirit. Şi de aici, lumea a început să
desemneze asemănător, metaforic, lucrurile inerte. Astfel, când spunem despre ceva că este
adevărat sau fals, este la fel ca şi cum acel lucru ne-ar spune ceva, care poate să fie o
descriere corectă sau nu.
Valoarea de adevăr este, după cum am mai precizat, expresia gradului de certitudine a
corespondenţei judecăţii (propoziţiei logice) cu starea de fapt vizată de judecată. Valoarea
de adevăr îşi are originea în incapacitatea spiritului omenesc de a reproduce în sine ceea ce
este în afară de sine manifestată printr-o rămânere în urmă faţă de realul exterior sieşi. Este
implicit recunoaşterea relativităţii capacităţii de cunoaştere individuală şi colectivă a omului.
Nevoia de siguranţă, de încredere oarbă în justiţie este elementară deoarece prin
aceasta fiinţa umană are convingerea fermă că adevărul va ieşi întotdeauna la iveală, fiindu-i
astfel protejate la nevoie drepturile şi libertăţile. În caz contrar, în momentul în care omul nu
s-ar mai simţi apărat sau ocrotit de aceasta, s-ar produce un haos iminent derivat din lipsa
unui element esenţial pentru existenţa individului. Adevărul este cel ce leagă dreptul de
dreptate prin aceea că reprezintă elementul central al sferei create în încercarea de a rezolva
fiecare problemă cu care societatea se confruntă. Relaţia aceasta de interdependenţă este
necesară deoarece niciunul dintre cele trei elemente nu poate exista independent în atingerea
acestui scop: stabilirea unor norme sau reguli de conduită care să guverneze în totalitate
societatea, nu pot să fie eficiente dacă nu au drept domeniu dreptul, drept scop
aflarea adevărului şi drept ideal dreptatea.
Printre definiţiile de vază ale adevărului se numără: definiţia dată de Antoine de Saint-
Exupery " Adevărul este ceea ce simplifică lumea, nu ceea ce creează haosul", cea dată de

2
Teodor Cristian Stefan

Maximilien Robespierre " Adevărul este tot ceea ce este folositor lumii şi bun în practică",
cea dată de Mihai Enachi " Adevărul este lumina conştiinţei noastre", dar şi cea dată de Mihai
Eminescu "Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul ". Acestea marchează
totul unitar pe care îl formează adevărul dar şi sfera lui de aplicabilitate, prin urmare,
fără adevăr individul nu ar mai putea fi ghidat în ceea ce priveşte atingerea scopului său.
Ca fiinţă raţională, omul are nevoie imperioasă de această reglementare pentru că
"acolo unde începe dreptul lui se sfârşeşte dreptul altuia", prin urmare se doreşte realizarea
acelui ideal pe care l-am precizat mai sus. Societatea este obligată să respecte aceste norme
impuse de ceea ce se numeşte drept (prin intermediul organelor abilitate), deoarece
multitudinea indivizilor cărora le corespund aceleaşi drepturi individuale trebuie să
beneficieze fiecare în parte de imunitate în ceea ce priveşte drepturile lor, iar acest lucru nu se
poate realiza decât pe calea acestor norme juridice care cuprind şi dau rezolvare unui
amalgam de situaţii care s-ar putea ivi în orice moment în ceea ce priveşte relaţiile
interumane.