Raționalism și

empirism
Rene Decart
 Reflecţia fundamentală a raţionaliştilor este supoziţia că
raţiunea omenească (raţio), ca reproducere creată de
Dumnezeu a raţiunii divine sau ca produsul cel mai înalt şi
specific omenesc al evoluţiei vieţii, este în acord principial
cu forma realităţii şi că, prin urmare, structurile gândirii şi
structurile realitaţii se aseamănă unele cu altele. De aceea
raţionaliştii se străduiesc să găsească baza întregii
cunoaşteri în judecăţile apriori ale raţiunii. Aceste judecăţi
apriori ale raţiunii reprezintă o bază a cunoaşterii sustrasă
îndoielii tocmai deoarece sunt independente de orice
experienţă exterioară, variabilă şi schimbătoare, şi sunt
accesibile direct, cu anumite sforţări, oricărui subiect
gânditor.
 Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică care
afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și
nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Cuvântul raționalism
provine din latină, ratio însemnând „rațiune”.
 Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane.
Există și o altă formă de raționalism, mai puțin extrem, care susține că
rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau că rațiunea este sursa
celui mai important tip de cunoaștere.
 Dacă dorim să exprimăm convingerea de bază a tuturor empiriştilor,
atunci am putea să o enunţăm după cum urmează : este pur şi simplu
imposibil să câştigăm o înţelegere a alcătuirii şi legilor lumii reale
prin simpla cugetare sau numai prin reflecţia raţiunii noastre; pentru a
realiza acest lucru sunt necesare cu deosebire, observaţia, percepţia şi
experimentul, pe scurt controlul empiric.
 Din poziţia empiristă rezultă o diferenţiere clară între ştiinţele
formale şi ştiinţele empirice : în timp ce ştiinţele empirice
încearcă să dobândeasca enunţuri despre realitate prin recurs la
percepţie, observaţie şi experiment, ştiinţele formale, cum sunt
logica şi matematica, cercetează doar relaţii semantice între
concepte şi propoziţii. Este de altfel clar că şi filosofia aparţine
ştiinţelor formale. Abandonarea pretenţiei filosofiei la statutul de
ştiinţă despre realitate şi distincţia metodologică dintre ştiinţele
formale şi empirice sunt un merit însemnat şi până astăzi influent
al empirismului. Slăbiciunea lui hotărâtoare trebuie căutată în
problematica trecerii de la baza de cunoaştere empiristă la
celelalte enunţuri ştiinţifice.
 Empiriamul este doctrina filozofică a testării, a experimentării, și
a luat înțelesul mai specific conform căruia toată cunoașterea
umană provine din simțuri și din experiență. Empirismul respinge
ipoteza conform căreia oamenii au idei cu care s-au născut, sau că
orice se poate cunoaște fără referință la experiență.
 Empirismul contrastează cu raționalismul continental, lansat de
René Descartes. Potrivit raționaliștilor, filozofarea trebuie să aibă
loc prin introspecție și prin raționament deductiv aprioric.
Empiriștii susțin că la naștere intelectul este o

tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și
căruia doar experiența îi poate furniza idei. Problema empiriștilor
a fost răspunsul la întrebarea în ce fel dobândim idei care nu au
corespondent în experiență, cum ar fi ideile matemetice de punct
sau de linie.
 Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice
moderne, potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație
mai degrabă decât pe intuiție sau credință; adică, cercetare
empirică și raționament inductiv aposteriori mai degrabă decât
logică deductivă pură.
 John Locke filosof şi om politic englez, este cel mai de seamă
reprezentant al empirismului, continuând cu ardoare linia
deschisă de F. Bacon şi Hobbes în ceea ce priveşte teoria
cunoaşterii.
 În „Eseu asupra intelectului uman” (An essay concerning human
education) a atacat o concepţie populară în vremea respectivă,
aceea că ideile de Dumnezeu, de Bine şi Rău sunt plantate în
mintea umană la naştere, probabil chiar de către Dumnezeu.
Observând varietatea credinţelor şi moralităţilor, Locke a
concluzionat însă că nu este posibil ca ideile respective să fie
înnăscute (Boeree, 2006). Combătând ineismul cu argumente
psihologice, psihogenetice şi psihopatologice, Locke
afirmă că toate cunoştinţele provin din experienţă. Sufletul
omului este la naştere tabula rasa: „În intelect nu există nimic
care să nu fi fost înainte în simţuri” (Nihil est in intellectu quod
non prius fuerit in sensu).
 Locke descrie sursele din care provin cunoştinţele omului: pe de
o parte sunt percepţiile care ne pun în contact cu obiectele externe
(numite de Locke sensations) şi pe de altă parte sunt percepţiile
care ne relevă ceea ce se întâmplă în conştiinţă (numite
reflections).
 Ideile sunt de mai multe feluri, simple sau complexe, în funcţie
de numărul de simţuri care sunt implicate în formarea lor :
 un singur simţ extern: miros, gust, culoare, sunet;
 din două sau mai multe simţuri externe: figura, întinderea, mişcarea;
 dintr-un simţ intern: ideile de gândire şi reprezentare, de judecată şi
simţire;
 din simţurile interne şi externe: existenţa, unitatea, forţa.
 S-a remarcat slăbiciunea sistematică hotărâtoare a empirismului
clasic. Aceasta decurge din doua probleme subordonate : prima este
desemnată în mod tradiţional ca problemă a inducţiei iar a doua o
putem numi problema relaţiei dintre teorie şi experienţă. Rezultatul
final al problemei inducţiei indică faptul că este lipsit de sens şi de
prisos să căutăm forme de raţionament prin mijlocirea cărora să se
poată conchide logic sau probabilistic de la un număr finit de cazuri
la un număr infinit de cazuri. Cercetarea problemei relaţiei dintre
teorie şi experienţa a relevat că dacă empiriştii afirmă că, în cadrul
modelului lor de întemeiere poate fi legitimată o trecere de la baza de
cunoaştere la propoziţii teoretice, atunci ei trebuie să ceară ca toţi
termenii ştiinţifici şi cei teoretici să poată fi definiţi prin concepte de
observaţie. Într-adevăr, această cerintă aparţine de mult timp
nucleului programului empirist; dar ea este, cum a reieşit în timp, una
ce nu poate fi satisfăcută. S-a dovedit astfel că întreaga cunoaştere
ştiinţifică nu este câtuşi de puţin neîndoielnică, definitivă şi de
nezdruncinat; iar în măsură în care pretenţia ei tradiţională este
răspândită şi acceptată şi astăzi, ea trebuie să poată fi combătută cu
temeiuri bune.
 Noua imagine a ştiinţei, care a luat naştere după prăbuşirea
modelului întemeierii, încearcă să scape de această consecinţa
penibilă şi să facă plauzibil că părăsirea pretenţiei de adevăr şi
siguranţă este compatibilă cu menţinerea raţionalităţii ştiinţifice.
 Raţionalismul este concepţia care afirmă suveranitatea raţiunii
umane, considerată izvor şi temei al cunoaşterii ştiinţifice
(Robinson, 1995).
 Descartes s-a născut în Franţa, în La Haye, fiind fiul unui avocat
prosper. La câteva zile după naştere, mama lui s-a îmbolnăvit de
tuberculoză şi a murit, iar micul Rene, aproape şi el de moarte, a
rămas un copil bolnăvicios. Educaţia a primit-o într-un colegiu
iezuit, unde a aprofundat matematica şi filosofia.
 Demersul intelectual al lui Descartes este oarecum circular: existenţa lui
Dumnezeu este demonstrată graţie ideilor clare şi distincte, iar Dumnezeu este
acela care garantează adevărul acestor idei. Dar dacă Dumnezeu este garantul
gândirii, cum se explică faptul că ne înşelăm atât de des? Descartes explică
eroarea prin proporţia care există în spiritul nostru între voinţă şi intelect, între
capacitatea de a vrea şi capacitatea de a cunoaşte. Voinţa este infinită (prin ea
ne asemănăm cu Dumnezeu), dar intelectul este limitat; când voinţa îl împinge
să-şi depăşească limitele, omul cade în eroare (Mânzat, 2007).
 Descartes se detaşează totuşi de gândirea promovată în şcolile călugăreşti. El
proclamă supremaţia raţiunii şi încrederea prioritară în ea. A sugerat că, în
afara sufletului uman, toate creaţiile lui Dumnezeu funcţionează mecanic, pe
baza imboldului originar, de aceea Dumnezeu nu mai trebuie să intervină
asupra lor (aceasta implica faptul că rolul lui Iisus ar fi fost minor, că
rugăciunile nu au rost etc.). Teologii calvinişti din Olanda, unde era stabilit
atunci, nu au „înghiţit” teoria, mai ales că Descartes vorbea şi despre libera
voinţă, în opoziţie cu predestinarea calvinistă (Dumnezeu ştie exact cine merge
în Iad şi cine în Rai). Prietenii au intervenit pentru el, iar în 1649 a fost invitat
de Regina Christina a Suediei pentru a

fi tutorele ei. Descartes a acceptat invitaţia, dar regimul de pregătire de la cinci
dimineaţa, de trei ori pe săptămână, prin frig, ploaie sau zăpadă, s-a dovedit a
fi fatal pentru sănătatea sa fragilă. S-a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit în
1650.