Paradoxul gemenilor

Paradoxul gemenilor spune că dacă un frate rămâne pe Pământ, iar celălalt face o
călătorie în spaţiu într-o navă ce se deplasează cu viteze apropiate de viteza luminii, la
întoarcere, fratele călător va fi îmbătrânit mult mai puţin decât cel rămas pe Pământ. Este acesta
un paradox ori este realitatea ce rezultă din teoria relativităţii?
În celebra sa lucrare despre relativitatea restrânsă din 1905, Albert Einstein a prezis că dacă
două ceasuri sunt puse împreună și sincronizate, și apoi unul este îndepărtat și apoi adus înapoi,
atunci ceasul care a călătorit va rămâne în urma celui care a stat pe loc. Einstein considera
aceasta ca o consecință naturală a relativității restrânse, nu un paradox cum se sugera, iar în
1911, a reenunțat acest rezultat sub forma: Dacă punem o ființă vie într-o cutie... poate aranja
ca ființa, după un zbor de durată arbitrară să poată fi adusă în locul original într-o condiție puțin
modificată, în vreme ce organismele corespunzătoare rămase în pozițiile lor originale vor fi dat
naștere de mult timp la noi generații. Pentru ființa în mișcare, durata călătoriei a fost doar o clipă,
dacă mișcarea a fost făcută cu viteză apropiată de cea a luminii.

În 1911, Paul Langevin a făcut acest concept mai ușor de înțeles cu al său exemplu cu gemenii,
din care unul e astronaut iar celălalt trăiește doar pe Pământ. Astronautul pleacă într-o călătorie
spațială cu o navă care merge cu viteză apropiată de cea a luminii, pe când celălalt rămâne
pe Pământ. Când fratele călător se întoarce acasă, el descoperă că este mai tânăr decât fratele lui,
cu alte cuvinte, dacă frații ar fi avut fiecare un ceas, cel al astronautului ar fi rămas în urma celui
rămas asupra fratelui de pe Pământ, ceea ce înseamnă că pentru astronaut a trecut mai puțin timp
decât pentru celălalt. Langevin a explicat vitezele diferite de îmbătrânire astfel: “Doar călătorul a
suferit o accelerație care i-a schimbat direcția vitezei”. Conform lui Langevin, accelerația este
aici "absolută", în sensul că ea este cauza asimetriei. Semnificația “Paradoxului Gemenilor” se
bazează pe acest detaliu crucial al asimetriei dintre frați. Trebuie spus că nici Einstein nici
Langevin nu au considerat aceste rezultate ca fiind literalmente paradoxale: Einstein l-a
considerat doar "ciudat" iar Langevin l-a prezentat ca dovadă a mișcării absolute. Un paradox în
utilizarea logică și științifică se referă la rezultate inerent contradictorii, adică logic imposibile, și
ambii au susținut că diferența de timp ilustrată de această poveste a gemenilor este un fenomen
natural și explicabil Abordarea standard tratează paradoxul gemenilor ca o aplicație directă a
teoriei relativității restrânse. Aici, Pământul și nava nu sunt într-o relație simetrică: nava face o
"întoarcere" în care simte forțe inerțiale, pe când Pământul nu face nicio întoarcere. Deoarece nu
există nicio simetrie, nu este paradoxal faptul că un frate geamăn ajunge să fie mai tânăr ca
celălalt. Cu toate acestea, tot este util să se arate că relativitatea restrânsă este consistentă, și cum
se fac calculele din punctul de vedere al fratelui geamăn care călătorește. Relativitatea restrânsă
nu susține că toți observatorii sunt echivalenți, ci doar aceia din sistemele de referință inerțiale.
Dar nava spațială accelerează la întoarcere. În contrast, fratele geamăn care rămâne acasă rămâne
în sistemul inerțial pe toată durata zborului fratelui său. Asupra lui nu se aplică forțe de
accelerare sau frânare. Într-adevăr, nu sunt doar două, ci trei sisteme de referință inerțiale
relevante: cel în care fratele rămas acasă este în repaus, cel în care fratele din navă este în repaus
pe drumul de dus, și cel în care el este în repaus pe drumul de întoarcere acasă. În timpul
accelerației la întoarcere, fratele care călătorește își schimbă sistemul de referință. În acel
moment trebuie să-și ajusteze vârsta calculată a fratelui rămas acasă.
În relativitatea restrânsă, nu există conceptul de prezent absolut. Prezentul este definit ca o
mulțime de evenimente simultane din punctul de vedere al unui observator dat. Noțiunea de
simultaneitate depinde de sistemul de referință, și astfel trecerea de la un sistem la altul necesită
o ajustare a definiției prezentului. Dacă ne închipuim prezentul ca pe un plan de simultaneitate
(tridimensional) într-un spațiu Minkowski, atunci trecerea de la un sistem la altul conduce la
înclinarea planului.

Diagramă Minkowski pentru paradoxul gemenilor

În diagrama spațiu-timp din dreapta, linia de univers a primului frate geamăn coincide cu
axa verticală (poziția sa este presupusă constantă în spațiu, el deplasându-se doar în timp). La
dus, al doilea frate se deplasează spre dreapta (linia neagră înclinată); la întors, se deplasează
înapoi spre stânga. Liniile albastre arată planele de simultaneitate pentru fratele care călătorește,
în timpul călătoriei dus; liniile roșii, arată planele de simultaneitate pentru întoarcere. Chiar
înainte de a se întoarce, fratele din navă calculează vârsta fratelui rămas acasă măsurând
intervalul de-a lungul axei verticale de la origine până la intersecția cu cea mai de sus dreaptă
albastră. Imediat după întoarcere, dacă recalculează, el va măsura intervalul de la origine la
dreapta roșie cea mai de jos. Într-un fel, în timpul întoarcerii, planul de simultaneitate trece de la
albastru la roșu, trecând foarte repede peste un segment larg al liniei de univers a fratelui rămas
acasă. Fratele rămas acasă a îmbătrânit brusc, după calculele fratelui din navă. Paradoxul
gemenilor ilustrează o trăsătură a modelului spațiu-timp relativist restrâns, spațiul
Minkowski. Liniile de univers ale corpurilor în mișcare inerțială sunt geodezicele din spațiul-
timp minkowskian. În geometria Minkowski liniile de univers ale corpurilor în mișcare inerțială
maximizează timpul propriu scurs între două evenimente.

Problema soluției din relativitatea generalizată este cum percepe fratele călător situația din
timpul accelerării pentru întoarcere. Această problemă este bine descrisă în cadrul soluției
paradoxului gemenilor din 1918 oferită de Einstein. În această soluție s-a observat că din punctul
de vedere al călătorului, calculul fiecărui drum separat este echivalent cu cel din relativitatea
restrânsă, în care ceasul de pe Pământ merge mai încet decât călătorul. De exemplu, dacă
ceasurile de pe Pământ pierd 1 zi la fiecare drum, cantitatea cu care vor rămâne în urmă ceasurile
de pe Pământ doar datorită vitezei va fi de 2 zile. Acum sistemul accelerat este privit ca fiind
staționar, iar descrierea fizică a ceea ce se întâmplă la punctul de întoarcere trebuie să producă un
efect contrar egal cu dublul acelei cantități, și anume avansul cu 4 zile al ceasurilor de pe
Pământ. Atunci ceasul călătorului va ajunge să fie în urmă cu 2 zile față de ceasurile de pe
Pământ, după cum stipulează relativitatea restrânsă.
Mecanismul care determină ceasul fratelui rămas acasă să o ia înainte este dilatarea temporală
gravitațională. Când un observator găsește că obiectele în mișcare inerțială sunt accelerate în
raport cu ele însele, acele obiecte sunt într-un câmp gravitațional din punctul de vedere al
relativității. Pentru fratele călător, la punctul de întoarcere, acest câmp gravitațional umple
universul. (Trebuie accentuată ideea că, conform explicației lui Einstein, acest câmp gravitațional
este la fel de "real" ca orice alt câmp, dar în interpretarea modernă el este doar perceput deoarece
este cauzat de accelerarea navei). Într-un câmp gravitațional, ceasurile bat într-un ritm de
unde este potențialul gravitațional. În acest caz, unde g este accelerația
observatorului în deplasare în timpul întoarcerii, iar h este distanța până la fratele rămas
acasă. h este o valoare pozitivă în acest caz, fiindcă nava este accelerată către fratele rămas acasă,
plasându-l astfel pe acesta la un potențial gravitațional mai mare. Datorită distanței mari dintre
frați, ceasul celui de pe Pământ va părea accelerat sufiecient de mult încât să explice diferența
dintre timpii proprii observați de cei doi frați. Nu este o întâmplare că această accelerare este
suficientă pentru a explica deplasarea de simultaneitate descrisă mai sus.
Deși aceasta este considerată o soluție ce ține de "relativitatea generalizată", de fapt ea este
elaborată pe baza unor date ce rezultă din teoria relativității restrânse pentru observatori
accelerați pe care Einstein a descris-o încă din 1907 (anume principiul de echivalență și dilatarea
temporală gravitațională). Se poate arăta că soluția din relativitatea generalizată pentru un câmp
gravitațional static omogen și soluția din relativitatea restrânsă pentru accelerație finită produc
rezultate identice.