Paradoxuri in stiinta

Paradoxul gemenilor este un experiment imaginar, un exemplu care încearcă să ilustreze

efectele dilatării timpului. Einstein a susţinut că dacă unul dintre doi gemeni ar urca la
bordul unei nave spaţiale şi ar călători cu viteze apropiate de 300000 km/s, timpul ar
curge mai încet pentru geamănul-astronaut, asta în timp ce geamănul rămas pe Terra ar
experimenta timpul ca oricare dintre noi, la ratele pe care noi, pământenii, le
considerăm normale şi imuabile. Ambii gemeni ar simţi că timpul trece normal pentru
fiecare în parte ,numai că, la revenirea pe Terra a celui plecat să exploreze spaţiul
cosmic, el nu va fi îmbătrânit decât cu câteva luni, în timp ce fratele său rămas pe
Pământ ar fi deja bunic.

Rezultatul experimentului imaginar prezentat aici nu este paradoxal prin prisma vârstei
diferite a celor doi gemeni identici la întoarcerea celui plecat în spaţiu. Problema este că
legile fizicii ar trebui să aibă proprietatea de a se manifesta simetric, indiferent de
sistemul de referinţă din care privim şi judecăm experimentul. Astfel că se naşte
întrebarea: din moment ce fiecare geamăn îşi vede fratele călătorind, relativ la el, cu o
viteză apropiată de viteza luminii, cum este posibil să se obţină un efect absolut
(geamănul din nava spaţială chiar îmbătrâneşte mai puţin), ca rezultat al unei mişcări
relative? De aici "paradoxul"

Paradoxul gemenilor se naşte din incorecta aplicare a principiului relativităţii la situaţiile

celor doi gemeni. Din punctul de vedere al primului geamăn, se poate susţine, în timp ce
el stă nemişcat, al doilea se îndepărtează de Pământ şi se întoarce după o vreme. Din
punct de vedere al celui de-al doilea geamăn, care călătoreşte prin Univers, situaţia, se
poate spune, este similară: el stă, iar geamănul de pe Pământ se depărtează de el, după
care se întoarce. Situaţiile par a fi în oglindă, dar ar fi absurd ca, dacă privim dintr-un
punct de vedere să avem un geamăn mai tânăr, iar dacă privim din celălalt de vedere, să
avem celălalt geamăn mai tânăr. Care este deci soluţia?

Eroarea unui asemenea raţionament stă în faptul că nu se ia în calcul că principiul

relativităţii se aplică doar la sisteme de referinţă care sunt în mişcare relativ unul la
celălalt, cu viteze constante. Sistemul de referinţă al fratelui călător este unul ne-inerţial,
pentru că naveta spaţială trebuie să accelereze atunci când părăseşte Pământul şi să
decelereze atunci când ajunge la destinaţie, iar apoi să repete acest proces la întoarcerea
pe Pământ. Experienţele gemenilor sunt diferite, pentru că doar cel călător resimte
accelerările şi decelerările pe care le implică desprinderea de Pământ, oprirea la
destinaţie, desprinderea de locul de destinaţie şi oprirea la destinaţia finală, Pământul.
Paradoxul garajului

Unul dintre cele mai cunoscute aşa-zise paradoxuri ale relativităţii sunt determinate de
sentimentul nostru greşit că simultaneitatea este un concept bine definit. Ideea acestui
paradox este aceea că se poate imagina următoarea situaţie: încercăm să parcăm un
autobuz, condus la viteze relativiste, într-un garaj de dimensiuni normale, în care
autobuzul în mod normal nu ar avea loc, fiind de dimensiuni mai mari decât lungimea
garajului. Din cauza faptului că lungimea autobuzului ar trebui să sufere o contracţie
conform relativităţii, autobuzul ar trebui să intre totuşi în garaj.

Paradoxul devine evident atunci când închidem uşile garajului şi punem brusc frână, iar
autobuzul se opreşte pe loc, teoretic, instantaneu. Un observator din sistemul de referinţă
al garajului ar susţine că autobuzul are loc în garaj, datorită contracţiei lungimii. Cu toate
acestea, şoferul va observa garajul ca fiind de dimensiuni mai mici chiar decât cele
constatate de observatorul din sistemul de referinţă al garajului, tot datorită contracţiei
relativiste; în felul ăsta garajul ar fi mai mult decât neîncăpător pentru autobuz.

Paradoxul se rezolvă în momentul în care realizăm că ideea de a parca autobuzul tot

odată conţine presupunerea că are sens să vorbim despre faptul că partea din faţă şi cea
din spate a autobuzului pot fi în garaj în acelaşi timp. Observatorii din sisteme de
referinţă diferite care se deplasează la viteze relativiste unul faţă de altul nu vor fi de
acord în mod necesar asupra a ceea ce se întâmplă simultan. Observatorul din sistemul de
referinţă al garajului va închide uşa în momentul în care el va vedea că partea din faţă a
autobuzului va atinge extremitatea din spate a garajului, dar şoferul autobuzului nu va fi
de acord asupra simultaneităţii constatate de acest observator, percepând timpul diferit,
adică va percepe închiderea uşii la un timp oarecare după ce el a depăşit deja limita
peretelui din spate a garajului.
ZENON DIN ELEA ŞI PARADOXUL MIŞCĂRII

Cu 2500 de ani în urmă, Zenon din Elea (cca. 490 BC? – cca. 430 BC?) punea mintea
compatrioţilor săi la încercare cu unul dintre cele cinci paradoxuri, şi anume paradoxul
mişcării.

Un călător vrea sa ajungă din oraşul A în oraşul B. Pentru aceasta, călătorul trebuie,
pentru început, să parcurgă jumătate din distanţa dintre cele două oraşe. Pentru a parcurge
această jumătate a distanţei, călătorul trebuie să parcurgă, pentru început, jumătatea
jumătăţii drumului, adică o pătrime din drum. La fel, pentru a parcurge pătrimea din
drum, el trebuie, pentru început, să parcurgă jumătatea pătrimii, adică o optime şi aşa mai
departe. Raţionamentul lui Zenon este următorul: dacă procesul ar continua suficient de
mult, la un moment dat distanţa pe care călătorul trebuie s-o parcurgă la începutul
călătoriei dintre oraşele A si B este zero, astfel neexistând mişcare. Dar de vreme ce
putem să ne mişcăm, undeva trebuie sa fie o greşeală, dar unde?

Se observă că şirul pe care Zenon îl construieşte este: distanţa iniţială, jumătatea

distanţei, pătrimea distanţei, optimea distanţei, etc., adică, în termeni matematici:

De vreme ce distanţa iniţială devine din ce în ce mai mică, limita şirului este zero.
Rămâne de văzut dacă şirul îşi atinge limita sau nu. Zenon pleacă în paradoxul său de la
premisa că şirul îşi atinge limita, ceea ce duce la concluzia că nu există mişcare.

Oare are Zenon dreptate cu premisa sa? Să luăm un alt exemplu. Presupunem că avem o
roată de caşcaval de 2 kg pe care-l tăiem în două bucăţi egale. O jumătate o punem
deoparte, iar cealaltă jumătate o tăiem din nou în jumate. Avem atunci o jumătate şi două
sferturi. Punând iar un sfert deoparte şi tăind în două celălalt sfert, vom avea: o jumătate,
un sfert şi două optimi. Putem observa că obţinem chiar şirul de numere ca şi în cazul
paradoxului mersului al lui Zenon pentru bucăţile de caşcaval pe care le punem deoparte.
Putem continua acest proces, dar oare cât de mult? După doar 10 paşi cele două bucăţi de
caşcaval vor mai cântări aproximativ 2 g, iar după alţi 10 paşi mai puţin de 2 mg. În
realitate, procesul divizării nu poate continua de nenumărate ori, dar matematic da. Există
aşadar un pas în cadrul procesului când, după divizare, elementul şirului nu mai există
real, ci doar abstract sub forma unui număr. Pentru ca trecerea de la obiectul real la cel
abstract să permită o revenire din abstract la real, trebuie ca regula divizării în jumate să
rămână valabilă în ambele cazuri. Adică, de fiecare dată când tăiem în două o bucată de
caşcaval, cele două jumătăţi de caşcaval vor avea încă masă, deoarece oricât de puţin ar
cântări o bucată de caşcaval, nu se poate ca prin tăiere în două cele două jumătăţi să nu
mai aibe masă. Aşadar, chiar dacă limita şirului greutăţilor de caşcaval este zero, ea nu va
fi atinsă niciodată.

Nici un şir convergent de numere reale (evident nu ne referim la şirul constant) nu-şi
atinge limita. Revenind la exemplul lui Zenon observăm că raţionamentul său era greşit,
iar călătorul va ajunge într-un final în oraşul B. Greşeala lui Zenon este că se bazează
doar pe şirul abstract, care-i permite să divizeze oricât de mult, ajungând la zero. În
realitate o distanţă dată nu poate fi micşorată încât să nu mai existe deloc. Raţionamentul
lui Zenon induce faptul că cele două oraşe coincid.

Ahile și broasca țestoasă

Cel de-al doilea paradox al lui Zenon, "Ahile și broasca țestoasă" încearcă să
demonstreze concluzia conform căreia cel care aleargă mai repede nu îl va întrece
niciodată pe cel care aleargă mai încet. Aceasta va fi susţinută şi de Aristotel în "Physica"
două secole mai târziu. Să ne imaginăm o întrecere între celebrul atlet Ahile și un rival
mai lent, transformat de legendă într-o broască țestoasă (la acea vreme broasca țestoasă
era simbolul înțelepciunii). Să
presupunem că Ahile are o viteză de două ori mai mare decât cea a țestoasei. Ţestoasa are
un avans de 1 km față de Ahile (acesta pleacând din origine). Oricine va trage concluzia
că peste 2 km, Ahile va ajunge țestoasa.
Folosindu-se de paradoxul prezentat anterior, Zenon ne spune altceva: când Ahile ajunge
la 1 km, țestoasa a ajuns la 1 km şi jumătate, iar când Ahile ajunge la 1 km şi jumătate,
broasca a ajuns la 1 km şi trei sferturi şi aşa mai departe, astfel că niciodată Ahile nu va
reuşi să întreacă broasca ţestoasă.

Paradoxul lui Olbers :

Confruntați cu descoperirea lui Galilei, care a fost primul care susținea că stelele sunt la
fel ca și Soarele nostru, înțelepții din vremurile trecute și-au pus întrebarea urmatoare:
Dacă Universul este infinit și stelele sunt corpuri cerești asemenea Soarelui, de ce
noaptea cerul e negru și nu are o luminozitate cel puțin apropiată de cea din timpul zilei?

Explicația cea mai buna pentru paradoxul lui Olbers este legată de vârsta Universului și a
corpurilor cerești din acesta. Stelele au o durata de viaţă lumitată de ordinul a 10 miliarde
de ani. Unele se nasc abia acum, altele deja s-au stins. Lumina altora poate nici nu a ajuns
încă la noi. Cu alte cuvinte totalitatea stelelor nu pot lumina bolta cerească terestră
deodată. Pe de altă parte, faptul că Universul este în expansiune produce modificări în
radiația pe care noi o receptăm de la stele. Deoarece spațiul se dilată, stele se
îndepartează de noi și lumina suferă un fenomen de deviere spre roșu, ajungându-se ca
radiația emisă cândva de stea în domeniul vizibil să fie receptată pe Terra sub forma de
radiație în infraroșu.

Din cele mai sus menţionate, ideea cea mai importantă este ca întunericul nopții, o
observație aparent banală, este o dovada grăitoare pentru faptul că trăim într-un Univers
ce are o vârstă finită și nu exista dintotdeauna, asa cum omenirea a crezut multă vreme.
Totodată, faptul că Universul se află în expansiune se dovedeşte benefic pentru existenţa
noastră, deoarece în lipsa expansiunii cerul ar putea fi de 180.000 de ori mai luminos
decât este acum, condiții în care lumea ar fi arătat cu totul altfel astăzi.

Surse :
www.scientia.ro
www.stiintaazi.ro