Cursul 4 - Neuroni și neurotransmițători

Bibliografie video

Neuronul:

https://www.youtube.com/watch?v=Qka6Gj7b39M – David Eagleman – Neuron către neuron.

https://www.youtube.com/watch?v=6qS83wD29PY - 2-Minute Neuroscience: Neuronul

https://www.youtube.com/watch?v=5V7RZwDpmXE – 2 Minute Neuroscience: Mielina

https://www.youtube.com/watch?v=mOgHC5G8LuI – Interactive Biology – Felul în care tecile de mielină grăbesc

potențialul de acțiune
https://www.youtube.com/watch?v=_7_XH1CBzGw – Suzana Herculano-Houzel – Ce e așa special la creierul

uman?

https://www.youtube.com/watch?v=VitFvNvRIIY – Crash Course – Sinapsa.

https://www.youtube.com/watch?v=zgBPwm7sZrA – De ce alcoolul nu omoară neuroni

https://www.youtube.com/watch?v=JuwRRwlsFqc – Plasticitate neuronală și excitare pe termen lung (LTP) (Donald

Hebb. Sinapse hebbiene.)
https://www.youtube.com/watch?v=SIp_CTEfiR4 – Postulatele neurale ale lui Hebb

https://www.youtube.com/watch?v=q2LVaPhM0ec – Proiectul Blue Brain

https://www.youtube.com/watch?v=04Lick3RIwU – Dennis Charney – Neuroplasticitate și rezistența creierului

https://www.youtube.com/watch?v=Oin_hCC2WrE – Cristian Axenie - Neurotehnologii: de la neuroni la inteligenta

artificială
https://www.youtube.com/watch?v=gcK_5x2KsLA – Rețele Neurale. O explicație simplă.

https://www.youtube.com/watch?v=0qVOUD76JOg - Mike Tyka – Arta rețelelor neurale.

https://www.youtube.com/watch?v=WUdAvmggg34 – Eric Kandel – Divizia pentru neurobiologie și comportament

Neurotransmițătorii:

https://www.youtube.com/watch?v=W4N-7AlzK7s&t=3s – Crash Course – Mintea chimică

https://www.youtube.com/watch?v=RRfH4ixgJwg - Hoogenraad Lab – Mecanismele de bază ale neurotrasmiterii

https://www.youtube.com/watch?v=WhowH0kb7n0 2-Minute Neuroscience: Sinapsele

https://www.youtube.com/watch?v=6uMcdpiV094&t Alpha Media – Creierul și neurotransmițătorii

https://www.youtube.com/watch?v=NXOXZ-kaSVI - 2-Minute Neuroscience: Receptorii

https://www.youtube.com/watch?v=FXYX_ksRwIk - Khan Academy - Tipuri de neurotrasmițători

https://www.youtube.com/watch?v=QL51iPCovXo - 2-Minute Neuroscience: Dopamină

https://www.youtube.com/watch?v=bX0_AB9Sqt8 - 2-Minute Neuroscience: Serotonină

https://www.youtube.com/watch?v=bQIU2KDtHTI - 2-Minute Neuroscience: GABA

https://www.youtube.com/watch?v=1eaIcBmZRws - 2-Minute Neuroscience: Glutamat

https://www.youtube.com/watch?v=mVJjWYXS4JM – YJ Lin – AP Psychology – Influența drogurilor asupra

neurotransmițătorilor

https://www.youtube.com/watch?v=J8w_0sZ97Bc – Nadine Kabbani - De la sfinți la sociopați: dopamină și

decizii

Celulele gliale:

https://www.youtube.com/watch?v=AwES6R1_9PM – 2 Minute Neuroscience – Celulele gilale

https://www.youtube.com/watch?v=EsW4olW14iQ – Gary Simonds – Tumori din celule gliale

Bibliografie 1.
Edward E. Smith; Susan Nolen-Hoeksema; Barbara L. Fredrickson; Geoffrey
R. Loftus – Introducere în psihologie, ediția a XIV-a, p.45-56; 233-234;
Capitolul 2 - Bazele biologice ale psihologiei

Neuronii – pietrele de temelie ale sistemului nervos

Unitatea de bază a sistemului nervos este neuronul, o celulă

specializată care transmite impulsuri neuronale sau mesaje
altor neuroni, glande sau mușchi. Neuronii dețin secretul
funcționării creierului și sunt responsabili pentru existența
conștiinței. Știm ce rol joacă neuronii în transmiterea
impulsurilor nervoase și știm și cum funcționează unele
circuite neuronale, dar abia începem să descoperim rolul lor
complex în cadrul memoriei, emoției și gândirii. Diferitele
tipuri de neuroni din sistemul nervos păstrează nişte
caracteristici comune, în ciuda diferenţelor uriaşe de
mărime sau aspect (fig. 2.1). Din corpul celular sau soma
pleacă un număr de ramuri scurte numite dendrite (din
cuvântul grec dendron, care 'inseamnă „copac"), care
primesc impulsuri neuronale de la neuronii adiacenţi.
Axonul este un tub subţire care pleacă din soma transmite
mesaje altor neuroni (muşchilor sau glandelor). La capăt,
axonul se ramifică într-un număr de mici ramuri de mici
ramuri care se termină prin nişte mici umflături numite
terminale sinaptice. Butonul terminal nu atinge, de fapt,
neuronii adiacenţi. Există un mic spaţiu între butonul
terminal corpul celulei sau dendritele neuronului receptor. Această joncţiune se numeşte sinapsă, iar distanţa în sine
se numeşte fantă sinaptică. Când un impuls neuronal coboară prin axon şi ajunge la butonii terminali, acesta
declanşează secreţia unui neurotransmiţător, substanță chimică eliberată în fanta sinaptică cu rolul de a stimula
neuronul învecinat. transmiţând astfel impulsul de la un neuron la următorul. Axonii multor neuroni formează sinapse
cu dendritele și corpul celular al unui singur neuron (fig. 2.2). Deşi toţi neuronii au aceste caracteristici generale, ei
diferă foarte mult ca mărime și formă (fig. 2.3). Un neuron din măduva spinării poate avea un axon de 1-1,3 metri
plecând din măduva spinării şi ajungând până la muşchii degetului mare de la picior de exemplu; un neuron din creier
poate ocupa numai câteva miimi de centimetru. Neuronii sunt impărţiţi în trei categorii după funcţia lor generală:
neuroni senzitivi, neuroni motori şi neuroni de asociaţie sau interneuroni. Neuronii senzitivi transmit impulsurile
primite de receptori la sistemul nervos central.

Receptorii sunt celule specializate din organele de simţ, muşchi, piele şi încheieturi, care detectează schimbările fizice
sau chimice şi traduc aceste evenimente în impulsuri care circulă prin neuronii senzitivi. Neuronii motori transportă
semnalele eferente de la creier sau măduva spinării la muşchi şi glande. Neuronii de asociaţie sau intercalari primesc
semnalele de la neuronii senzitivi şi trimit impulsurile altor neuroni interni sau neuronilor motori. Neuronii intercalari
există numai în creier, ochi şi măduva spinării. Un nerv este un fascicul de axoni lungi care aparţin mai multor sute
de neuroni. Un singur nerv poate conţine atât axoni ai neuronilor senzitivi, cât şi axoni ai neuronilor motori. Corpurile
celulare ale neuronilor sunt, în general, grupate impreună în tot sistemul nervos. in creier măduva spinării, un grup
format din mai multe corpuri celulare neuronale se numeşte nucleu. Un grup de corpuri neuronale situat în afara
creierului sau a măduvei spinării se numeşte ganglion. În afară de neuroni, sistemul nervos are un mare număr de
celule non-neuronale, numite celule gliale, care sunt imprăştiate printre — şi deseori înconjoară — neuronii. Celulele
gliale sunt de nouă ori mai numeroase decât neuronii şi ocupă mai mult de jumătate din volumul creierului. Numele
de glia vine de la cuvântul grecesc „glue", care sugerează una dintre funcţiile lor — mai precis aceea de a menţine
neuronii la locul lor. În plus, ei oferă neuronilor nutrienţi şi par să se ocupe de toată „bucătăria" creierului, strângând
şi eliminând produşii reziduali şi fagocitând neuronii morţi şi substanţele străine, întreţinând astfel capacitatea de
semnalizare a neuronilor (Haydon, 2001). În acest fel, celulele gliale au grijă de neuroni aşa cum antrenorul unei
echipe de fotbal are grijă ca jucătorii săi să fie în cea mai bună formă fizică în timpul meciului.
Potenţiale de acţiune

Informaţia circulă pe suprafaţa neuronului sub forma unui impuls neuronal numit potenţial de acţiune — un impuls
electrochimic care pleacă din corpul celulei coboară până la terminaţiile axonului. Fiecare potenţial de acţiune este
rezultatul intrării şi ieşirii din celula nervoasă a unor molecule încărcate cu o sarcină electrică, cunoscute sub numele
de ioni. Pentru a înţelege cum apar potenţialele de acţiune trebuie să realizăm faptul că neuronii sunt de obicei foarte
selectivi în privinţa ionilor care intră sau ies din celulă. Membrana celulară a neuronului este semipermeabilă, ceea ce
înseamnă că unii ioni pot trece cu uşurinţă prin membrana celulară în timp ce alţii nu pot trece decât când se deschid
anumite căi speciale de acces în membrană. Aceste căi de acces, numite canale ionice, sunt nişte molecule proteice de
forma unor gogoşi, care formează nişte pori pe toată membrana celulei (fig. 2.4). Aceste proteine reglează intrarea şi
ieşirea ionilor — ca cei de sodiu (Na), potasiu (K+), calciu (Ca++) şi clor (Cl-) — în şi din neuron.

Fiecare canal ionic este selectiv, permiţând unui singur tip de ion să treacă prin el când este deschis. Când un neuron
nu generează un potenţial de acţiune se spune despre el că este în stare de repaus. În stare de repaus, membrana celulară
nu este permeabilă pentru ionii de Na+ şi aceştia se găsesc în concentraţii mari în afara neuronilor. În schimb,
membrana este permeabilă faţă de ionii de K+, care tind să se concentreze în interiorul neuronului. Într-un neuron în
repaus, nişte structuri proteice separate, numite pompe ionice, ajută la menţinerea acestei distribuţii inegale a ionilor
intre interiorul şi exteriorul celulei, pompându-i înăuntru sau în afara celulei. De exemplu, pompele ionice transportă
Na+ în afara neuronului, ori de câte ori acesta pătrunde in celulă, şi transportă K+ inapoi în neuron, ori de câte ori
acesta iese din in acest fel, neuronul aflat în repaus îşi menţine o concentraţie înaltă de de ioni de Na+ în exterior şi o
concentrație redusă în interior.

Efectul general al acestor canale şi pompe ionice este polarizarea membranei neuronului aflat in repaus, creând o
diferenţă de potenţial intre interior şi exterior — în interior potenţialul ionic negativ al celulei este rnult mai mare
decât afară. Potenţialul electric al unui neuron în stare de repaus este numit potenţialul de repaus al membranei şi
merge de la —50 la —100 milivolţi. Potenţialul de repaus al membranei unui neuron este similar cu incărcătura
electrică a unei baterii; atât neuronii, cât şi bateriile folosesc gradienți electrici pentru a depozita energia. Energia
bateriei este folosită pentru a furniza curent dispozitivelor electronice (ca telefoanele mobile), în timp ce energia unui
neuron este folosită pentru a transmite potenţiale de acţiune.

Când un neuron este stimulat de un curent de excitaţie, diferenţa de potenţial între interiorul şi exteriorul celulei se
reduce. Acest proces este numit depolarizare şi este efectul acţiunii neurotransmiţătorilor asupra receptorilor
dendritici. Dacă depolarizarea este suficient de mare, canalele de potenţial ale ionilor de Na+ aflate la suprafaţa
axonului se deschid pentru un interval foarte scurt şi ionii de Na+ intră în celulă. Sodiul inundă celula pentru că
sarcinile electrice opuse se atrag; sodiul are o sarcină electrică pozitivă, în timp ce interiorul celulei este încărcat
negativ. Acum, interiorul acestei zone a axonului devine pozitiv în raport cu exteriorul. Canalele învecinate de Na+
simt căderea de tensiune și se deschid, ducând la depolarizarea zonei adiacente din axon. Acest proces de
depolarizare care se repetă, propagându-se în jos pe toată lungimea axonului, este un potențial de acțiune. În
timp ce potențialul de acțiune coboară de pe axon, canalele de Na+ se închid în urma sa și diferitele pompe ionice
intră în acțiune pentru a readuce membrana celulară la starea de repaos.

Importanța canalelor de Na+ este dovedită de efectul anestezicelor locale (ca novocaina și xilocaina) care sunt folosite
în mod curent pentru a elimina sensibilitatea la nivelul gurii în timpul intervențiilor dentare. Aceşti agenţi împiedică
deschiderea canalelor de Na+, oprind astfel potenţialul de acţiune şi împiedicând semnalele de la organele de simţ să
ajungă la creier (Catterall, 2000). Viteza potenţialului de acţiune care se propagă de-a lungul axonului poate merge de
la 3 la 320 kilometri pe oră, în funcţie de diametrul axonului; axonii mai mari au, în general, o propagare mai rapidă.
Viteza poate fi afectată şi de prezenţa sau absenţa tecii de mielină. Această teacă este formată din celule gliale
specializate, care se înfăşoară în jurul axonului, una lângă alta, lăsând mici spaţii între ele (vedeţi fig. 2.1) Aceste mici
spaţii se numesc noduri Ranvier. Izolarea asigurată de teaca de mielină permite o propagare saltatorie, în care impulsul
nervos sare de la un nod Ranvier la următorul. Acest lucru măreşte foarte mult viteza de propagare a potenţialelor de
acţiune spre capătul axonului. (Adjectivul saltatorie vine de la cuvântul latinesc saltare, care înseamnă „a sări". În
propagarea saltatorie, potenţialul de acţiune sare de la un nod Ranvier la următorul.) Teaca de mielină este prezentă
mai ales în locurile în care transmisia potenţialului de acţiune este critică (de exemplu, la axonii care stimulează
muşchii scheletici). În scleroza multiplă, o afecţiune în care primele simptome devin vizibile între 16 şi 30 de ani,
sistemul imun atacă şi distruge tecile de mielină ale corpului, producând severe disfuncţii nervilor motori.

Un singur neuron generează un potenţial de acţiune, când excitaţia care ajunge la el prin multiple sinapse depăşeşte
un anumit prag. Neuronul generează un potenţial de acţiune într-o emisie unică şi rapidă, devenind apoi inactiv timp
de câteva miimi de secundă. Mărimea potenţialului de acţiune este constantă. Acesta nu poate fi declanşat de un
stimul decât dacă stimulul atinge un anumit prag minim. Astfel, în urma informaţiilor primite din sinapse,
neuronul emite sau nu un potenţial de acţiune. Dacă emite un potenţial de acţiune, acesta are întotdeauna aceeaşi
mărime. Această caracteristică a neuronului se numeşte principiul tot-sau-nimic. Vă puteţi imagina potenţialele
neuronale de acţiune sub forma unor semnale binare (0 şi 1) pe care calculatoarele le folosesc pentru a primi informaţii
în cadrul unor programe. Neuronul emite întregul potenţial de acţiune (1) sau nu emite nimic (0). O dată iniţiat,
potenţialul de acţiune se propagă de-a lungul axonului până la terminaţiile axonale. Aşa cum am spus mai devreme,
neuronii nu realizează un contact direct în sinapse şi semnalul trebuie să treacă printr-o mică fantă (fig. 2.6). Când un
potenţial de acţiune coboară de-a lungul axonului şi ajunge la terminaţiile sinaptice, acesta stimulează veziculele
sinaptice din butonii terminali. Veziculele sinaptice sunt mici structuri sferice care conţin neurotransmiţători. Când
sunt stimulate, eliberează neurotransmiţătorii în sinapsă. Neurotransmiţătorii difuzează din neuronul activ sau
presinaptic în fanta sinaptică, pentru a se cupla cu receptorii, care sunt proteine localizate în membrana dendritică a
neuronului receptor sau postsinaptic.
Neurotransmiţătorii şi receptorii se potrivesc ca două piese de puzzle sau ca o cheie în broască. Această reacţie cheie-
în-broască declanşează o schimbare directă în permeabilitatea canalelor ionice în neuronul receptor. Unii
neurotransmiţători au un efect excitant care permite ionilor cu sarcini pozitive, ca Na+, să intre în celulă, depolarizând
neuronul receptor şi creând în interiorul celulei o sarcină electrică pozitivă mai mare decât cea din exterior. Alţi
neurotransmiţători sunt inhibitori. Ei creează în interiorul neuronului receptor o sarcină electrică negativă mai mare
decât cea din afara celulei (adică hiperpolarizează membrana celulei), fie permiţând ionilor cu sarcină pozitivă, ca de
exemplu să părăsească neuronul, fie lăsând ionii cu sarcină negativă, ca ionii de să pătrundă în celulă. Pe scurt, efectul
excitant creşte probabilitatea celulei de a genera un potenţial de acţiune, iar efectul inhibitor descreşte probabilitatea
apariţiei unui potenţial de acţiune. Orice neuron poate primi neurotransmiţători de la cele câteva mii de sinapse pe
care le are cu alţi neuroni. Unii dintre aceştia eliberează neurotransmiţători excitatori, iar alţii neurotransmiţători inhi-
bitori. in funcţie de sincronizarea perioadelor de excitaţie şi a perioadelor refractare, axonii eliberează
neurotransmiţătorii momente diferite. Dacă — într-un anumit moment şi într-un anumit loc de pe membrana
celulară— efectele excitatorii ale neuronului receptor sunt mai mari decât efectele inhibitorii, se produce depolarizarea
şi neuronul emite un potenţial de acţiune tot-sau-nimic. Dacă un neurotransmiţător a fost eliberat şi difuzează în fanta
sinaptică, acţiunea sa trebuie să fie foarte rapidă pentru a asigura menţinerea controlului. Pentru unii
neurotransmiţători, sinapsa este aproape imediat degajată prin reabsorbţie (recaptare), captarea
neurotransmiţătorului de către terminalele sinaptice din care a fost eliberat. Reabsorbţia (recaptarea)
blochează acţiunea neurotransmiţătorului şi eliberează terminalele axonale de sarcina de a fabrica din nou
substanţa respectivă. Pentru alţi neurotransmiţători, efectul este neutralizat prin degradare, reacţia enzimelor în
prezenţa neurotransmiţătorului în fanta sinaptică, care îl descompun chimic îl inactivează.

Neurotransmiţătorii

Peste 70 de neurotransmiţători diferiţi au fost deja identificaţi, iar alţii aşteaptă încă să fie descoperiţi. Unii
neurotransmiţători se pot cupla cu mai multe tipuri de receptori, producând efecte diferite la receptori diferiţi. De
exemplu, glutamatul poate activa cel puţin 10 tipuri de molecule receptoare, permiţând neuronilor să reacţioneze diferit
la acelaşi neurotransmiţător (Madden, 2002). Unii neurotransmiţători sunt excitatori pentru anumiţi receptori şi
inhibitori pentru alţii, deoarece moleculele receptoare sunt diferite. În acest capitol evident că nu putem discuta toţi
neurotransmiţătorii prezenţi în sistemul nervos. În schimb, ne vom concentra asupra unui grup mai important care
influenţează comportamentul.

ACETILCOLINA. Acetilcolina este prezentă în multe sinapse, de la un capăt la altul al sistemului nervos. Are, în
general, o acţiune excitatoare, dar poate acţiona şi ca inhibitor, în funcţie de tipul de molecule receptoare prezente în
membrana neuronului receptor. Acetilcolina este prezentă în cantităţi mari într-o arie a prozencefalului numită
hipocamp, care joacă un rol cheie în înregistrarea amintirilor recente (Eichenbaum, 2000). Acest neurotransmiţător
are un rol cheie în boala Alzheimer, o tulburare cu efect devastator, care afectează multe persoane vârstnice alterând
memoria şi alte funcţii cognitive. Neuronii din prozencefal care produc acetilcolină tind să degenereze la pacienţii cu
Alzheimer şi produc cantităţi din ce în ce mai mici din această substanţă. Cu cât se produce mai puţină acetilcolină,
cu atât pierderea memoriei este mai severă. Acetilcolina este eliberată în fiecare sinapsă în care terminaţiile neuronale
ajung la o fibră a musculaturii scheletice. Acetilcolina este condusă către nişte structuri mici, numite plăci motorii,
situate pe celulele musculare. Plăcile motorii sunt acoperite cu molecule receptoare care, în momentul în care sunt
activate de acetilcolină, declanşează o reacţie moleculară în lanţ în interiorul celulelor musculare, determinând
contracţia muşchiului. Unele medicamente care afectează acţiunea acetilcolinei pot induce o paralizie musculară. De
exemplu, toxina botulinică, secretată de bacteriile prezente în alimentele prost conservate, blochează eliberarea
acetilcolinei în sinapsa neuro-musculară şi poate cauza moartea prin paralizia muşchilor respiratori. Une-le gaze
neuroparalitice, produse pentru scopuri militare, ca şi o mare parte din pesticide induc paralizia prin distrugerea
enzimei care descompune acetilcolina după ce neuronul a generat impulsul nervos. Când procesul de degradare a
acetilcolinei nu mai are loc, se produce o acumulare necontrolată de acetilcolină în sistemul nervos şi transmisia
sinaptică normală devine imposibilă

NOREPINEFRINA. Norepinefrina este un neurotransmiţător din clasa monoaminelor. Este produsă, în principal, de
neuronii din trunchiul cerebral. Cocaina şi amfetaminele prelungesc acţiunea norepinefrinei, încetinindu-i reabsorbţia.
Datorită acestei întârzieri a reabsorbţiei, neuronii receptori rămân activaţi pentru perioade mai lungi de timp, ceea
ceconferă efect de stimulare psihologică acestor droguri. Spre deosebire de cocaină, litiul grăbeşte reabsorbţia
norepinefrinei, ducând persoana la depresie. Orice substanţă care reduce sau măreşte cantitatea de norepinefrină din
creier este corelată cu o schimbare echivalentă a dispoziţiei individului.

DOPAMINA. Dopamina este şi ea o monoamină şi are o structură chimică foarte apropiată de cea a norepinefrinei.
Eliberarea dopaminei în anumite zone ale creierului duce la o puternică senzaţie de plăcere; cercetările actuale
investighează rolul dopaminei în instalarea dependenţelor. Un nivel prea mare de dopamină în anumite arii ale
cortexului poate duce la schizofrenie, iar unul prea scăzut în altele poate duce la apariţia bolii Parkinson.
Medicamentele folosite în tratamentul schizofreniei, cum sunt clorpromazina sau clozapina, blochează receptorii
dopaminei. Un efect contrar îl are L-dopa, un medicament prescris în mod curent în tratamentul bolii Parkinson.
Acesta măreşte cantitatea de dopamină din creier.

SEROTONINA. Serotonina este o altă monoamină. Ca şi norepinefrina, serotonina joacă un rol important în reglarea
dispoziţiei. De exemplu, nivelurile scăzute de serotonină au fost asociate cu depresia. Substanţele care inhibă
reabsorbţia serotoninei sunt anti-depresivele. Acestea măresc nivelurile de serotonină în creier, blocând
reabsorbţia (recaptarea) ei în neuroni. Cipralex, Prozac, Zoloft şi Paxil, medicamente prescrise în mod obişnuit în
tratamentul depresiei, sunt inhibitori ai reabsorbţiei (recaptării) de serotonină. Deoarece serotonina are şi un rol
important în reglarea somnului şi a apetitului, ea este folosită în tratamentul tulburării comportamentului alimentar
numită bulimie. Interesant este că drogul halucinogen dietilamida acidului lisergic (LSD — lysergic acid
diethylamide) îşi face simţite efectele prin legarea de receptorii serotoninei din creier.

GLUTAMATUL. Glutamatul, un aminoacid cu efect excitant, este neurotransmiţătorul cel mai des întâlnit în neuronii
din sistemul nervos. Glutamatul excită membrana neurală prin depolarizarea neuronului pe care este eliberat. Dintre
cele trei tipuri mari de receptori ai glutamatului, se consideră că NMDA este cel care afectează cel mai mult învăţarea
şi memoria. Numele lui vine de la N-metil-D-aspartat, substanţa chimică folosită pentru detectarea
neurotransmiţătorului. Neuronii din hipocamp (o zonă situată foarte aproape de centrul creierului) sunt foarte bogaţi
în receptori NMDA şi această zonă pare să joace un rol critic în engramarea informaţiilor noi. Perturbări în echilibrul
glutamatului au fost detectate în schizofrenie.

GABA. Un alt aminoacid şi neurotransmiţător important este acidul gama-aminobutiric (GABA). Această substanţă
este unul dintre cei mai importanţi neuroinhibitori; de fapt, cea mai mare parte a sinapselor din creier folosesc GABA.
Picrotoxina, care blochează receptorii GABA, produce convulsii deoarece mişcările musculare nu pot fi controlate de
creier fără influenţa inhibitoare a GABA. Efectul tranchilizant al unor medicamente folosite în controlul anxietăţii,
benzodiazepinele, este rezultatul acţiunii inhibitorii a GABA. Funcţiile acestor neurotransmiţători sunt prezentate pe
scurt în tabelul sinoptic următor.

Sumarul secţiunii

1.Printre cei mai importanți neurotransmițători se numără: acetilcolina, norepifrina, dopamina, serotonina, acidul
gama-aminobutiric (GABA) și glutamatul.

2.Neurotransmițătorii au asupra neuronilor un efect excitant sau unul inhibitor, în funcție de tipul de receptor post
sinaptic cu care se cuplează.

TABEL SINOPTIC

Neurotransmițătorii și funcțiile lor

NEUROTRANSMIȚĂTOR FUNCȚIE

ACETILCOLINA Participă la mecanismele memoriei și atenției; scăderea nivelului de

acetilcolină este asociată cu instalarea bolii Alzheimer. Participă și la
transmiterea semnalelor de la nerv la mușchi.

NOREPIFRINA Substanțele psihostimulante măresc cantitatea de norepfirină prezentă în

sistemul nervos. Nivelurile scăzute duc la depresie la unii indivizi.
(ADRENALINA)

DOPAMINA Mediază efectele gratificărilor naturale (mâncare și sex, de exemplu),

ale drogurilor și este implicată în motivație.

SEROTONINA Importantă în menținerea dispoziției și în comportamentul social.

Medicamentele care ameliorează depresia și anxietatea cresc nivelurile de
serotonină în sinapse, dar nu funcționează la toti pacientii.

GLUTAMATUL Unul dintre cei mai importanți neurotransmițători excitatori din creier.
Implicat în mecanismele învățării și memoriei.

GABA Unul dintre cei mai importanți neurotransmțători inhibitori din creier.
Medicamentele care reduc anxietatea măresc activitatea GABA.
 Detectorii trăsăturilor din cortex

Majoritatea caracteristicilor cunoscute sub numele de

trăsături primitive ale percepţiei unui obiect vin din
cercetările realizate de biologi pe alte specii (de exemplu,
pisici şi maimuţe), în care s-au folosit înregistrările reacţiilor
unei singure celule din cortexul vizual. Aceste cercetări
analizează sensibilitatea anumitor neuroni corticali la
prezenţa anumitor stimuli în regiunile retinei asociate cu
aceşti neuroni. O astfel de regiune retiniană este numită câmp
receptor. Aceste cercetări pe celule unice au fost iniţiate de
David Hubel şi Torsten Wiesel (1968), care au câştigat
premiul Nobel, în 1981, pentru descoperirile lor despre
activarea celulelor. Hubel şi Wiesel au identificat trei tipuri
de celule în cortexul vizual, care diferă în funcţie de
trăsăturile la care se activează.

1.Celulele simple reacţionează când ochiul este expus la un

stimul de forma unei linii (o dungă subţire sau o margine
dreaptă între o regiune luminată şi una întunecată), cu o
anumită orientare şi localizare în cadrul câmpului receptiv.
Reacţia cea mai amplă ca intensitate este obţinută pentru o
bară verticală şi descreşte pe măsură ce orientarea se
îndepărtează tot mai mult de la poziţia optimă. Alte celule
simple sunt adaptate la alte poziţii şi orientări.

2.O celulă complexă reacţionează o linie sau o margine cu o

anumită orientare, dar nu necesită prezenţa stimulului într-un
anumit loc din câmpul ei receptor. Ea reacţionează continuu
în timp ce stimulul se mişcă în câmpul ei perceptiv

3.Celulele hipercomplexe necesită nu numai o anumită

orientare a stimulului, ci și o anumită mărime. Dacă un stimul
depăşeşte lungimea optimă, reacţia descreşte şi poate dispărea
cu totul. De la cercetările iniţiale realizate de Hubel şi Wiesel,
oamenii de ştiinţă au descoperit că celulele reacţionează şi la
alte caracteristici ale formei, în afara marginilor sau a
liniilor. De exemplu, există celule hipercomplexe care
reacţionează la colţuri sau unghiuri de o anumită lungime

(DeValois şi DeValois, 1980; Shapley şi Lennie, 1985). Toate

aceste celule se numesc detectori de trăsături. Pentru că
marginile, liniile, colţurile şi unghiurile la care reacţionează
aceşti detectori pot fi folosite pentru a aproxima multe forme,
detectorii de trăsături pot fi consideraţi componentele de bază ale percepţiei formei . După cum vom vedea mai
târziu, această ipoteză pare, totuşi, mai veridică pentru formele simple, ca literele, decât pentru cele complexe,
ca mesele sau tigrii.
Bibliografie 2.

Charles Watson; Matthew Kirkcaldie; George Paxinos - The Brain. An

Introduction to Functional Neuroanatomy, p.2-5;
Neurons and their connections

Neurons receive stimuli on their sensitive

filamentscalled dendrites. The membrane covering each
dendrite has many tiny channels which control the flow
of positive and negative ions across the membrane.
Some of these ion channels are sensitive to chemical or
physical stimuli, and can cause changes in the electrical
charge on the membrane. If enough of these small
membrane voltage changes happen at the same time,
they trigger an action potential. When an action potential
is triggered, this sharp, clear signal is transmitted along
the axon. At its far end, the axon breaks up into a number
of terminal branches. Specialized swellings on these
branches are called axon terminals or terminal boutons.
An action potential causes the boutons to release
chemical signaling compounds called neurotransmitters.

These neurotransmitters connect in a key-and-lock

fashion with receptors on the target cell. Receptors are
protein structures that are shaped to receive specific
transmitters. The combination of the neurotransmitters
with the receptors can open ion channels or trigger other
changes. Neurotransmitter receptors are mostly found on the dendrites of other neurons, but they are also found on
the surface of muscle cells, glial cells, or gland cells. The close physical pairing between an axon terminal and a
concentration of receptors on another cell is called a synapse.

Synapses

Neurons are able to receive and integrate information from multiple stimuli, and can send messages to distant regions
of the nervous system. The activity of a single neuron in the central nervous system may be influenced by tens of
thousands of synaptic inputs. In the cerebellum up to a quarter of a million synapses are connected to a single Purkinje
cell. The axon that carries information away from the neuron may branch into hundreds or even thousands of terminals.
Conversely, there are neurons dedicated to a single input, like a photoreceptor in the eye. Synapses are just one of the
influences on neuronal firing. Other influences include the activity of nearby glia, the composition of extra-cellular
fluid, and the presence of circulating hormones. Direct electrical links also exist between the membranes of some
neurons. To further complicate the picture, many of these types of communication can be two-way, so that an axon
terminal that synapses on a dendrite might also be influenced by feedback from the dendrite. Because receptors often
have effects on internal biochemistry and gene expression, the communication between cells in the nervous system is
rich and diverse, much more so than simplistic models of neurons as integrators of their inputs.
Synapses can be changed. Even in the adult brain, synapses may be discarded and new ones formed according to
need.

This process of tuning and revising connections is termed plasticity.

Plasticity is the basis of developmental maturation, learning,memory, recovery from injury, and indeed every
functional adaptation of the nervous system. All regions of the nervous system are plastic to some extent, but the
extent of plasticity varies a great deal. Generally, the juvenile nervous system is more plastic than the adult, and the
cerebral cortex is more functionally plastic than the brainstem and spinal cord. Most communication between neurons
occurs by the release of chemical neurotransmitters from axon terminals and the detection of these chemicals on the
surface of cell membrane. Synapses are the spaces in which this communication takes place. They may be small and
relatively open to the extracellular space, or large and enclosed, but they share common structural features.
The neuron or sensory receptor that secretes a neurotransmitter is called the presynaptic cell, and the
corresponding receptors are in the membrane of the postsynaptic cell. Synapses are activated by action
potentials that travel to the axon terminals. The action potential causes calcium ions to enter the terminals, and this
in turn activates cellular machinery to deliver vesicles full of neurotransmitter to the presynaptic membrane. The
number and size of vesicles delivered, as well as the way in which they release their contents, vary greatly with cell
type. Neurotransmitter molecules are released from the presynaptic memebrane and diffuse rapidly across the
nanometer-sized fluid space of the synaptic cleft. The neurotransmitter binds to and activates a receptor on the
postsynaptic membrane. Receptor binding is a dynamic process, with transmitters occupying active sites for only a
fraction of the time they are present in the cleft. Their time for activation is limited by the action of enzymes, which
break down the transmitter. In other situations the transmitters are pumped away by specialized transport systems on
glia or presynaptic cell membranes. This all happens within milliseconds. For example, visual stimuli are signaled by
interruptions in the steady stream of neurotransmitter flowing from the visual receptors. Retinal glia take up the
neurotransmitter so fast that light flickering tens of times per second is easily noticeable. Chemical communication
between neurons and their targets can also occur outside synapses. For example, in the autonomic nervous system it
is common for receptors to be activated by neurotransmitter leaking from nearby axons, or by substances circulating
in the blood.

Receptors

Neurotransmitter release can have two kinds of effects on the post-synaptic cell, depending on the number and type
of receptors in its membrane.

1.The first is ionotropic, in which a receptor allows ions to pass through the membrane when activated.

2.The second is metabotropic, in which a receptor triggers internal biochemical signaling when activated.

Most neurotransmitters can activate specific receptors of both kinds. The post-synaptic cell can change its
response by altering the number and type of receptors on the post-synaptic membrane.

Ionotropic receptors that are linked to sodium channels will excite a neuron and make it more likely to fire, whereas
those linked to chloride channels tend to suppress firing by returning membrane potential to its resting state. The
resulting changes in membrane potential are called post-synaptic potentials. Post-synaptic potentials can be either
excitatory (EPSP) or inhibitory (IPSP), depending on whether they make the neuron more or less likely to fire.
Dozens of different synapses may be activated in close proximity to each other, opposing or reinforcing each other's
effects in a mix of competing influences. These effects spread passively across the membrane, but the effects diminish
with distance. Whether or not the charge on the cell membrane reaches the threshold and triggers an action potential
is determined by the mix of influences felt at the trigger zone, usually located where the axon leaves the cell body at
the axon hillock. This means that the influence of a synapse varies according to how close it is to the axon hillock.
For example, the chandelier cells of the cerebral cortex activate ionotropic chloride channels located directly on the
axon hillock, so their effect is to instantly cancel whatever activity might be pushing the postsynaptic neuron towards
triggering an action potential. This enables them to function as a silencer of axonal outputs.

Metabotropic receptors activate internal signaling molecules to produce a wide variety of effects on
postsynaptic cells. These effects are typically longer-lasting than the brief gushes of ions through ionotropic receptors.
Some metabotropic receptors cause opening or closing of ion channels by means of internal messenger molecules,
while others change the expression of genes and the production of proteins. Another type of metabotropic receptor
releases calcium from intracellular stores, sparking oscillating cycles of enzyme activity or causing changes to the
structure of the synapse itself. It is not unusual for a synapse to have both ionotropic and metabotropic receptors.
Bibliografie 3.
Leon Dănăilă; Mihai Golu – Tratat de neuropsihologie, volumul 1, p.37-46; 59-
60; 63-64; 71-73;
STRUCTURA MICROSCOPICĂ ŞI
BIOCHIMIA SISTEMULUI
NERVOSCENTRAL (SNC) AL OMULUI
Introducere

Sistemul nervos este unic în ceea ce priveşte imensa gamă de

mecanisme de comandă-control de care dispune. E1 primeşte
milioane de biţi de informaţie de la diverse organe senzoriale,
pe care le prelucrează şi le integrează pentru a determina
răspunsul adecvat din partea organismului.
Structura generală a sistemului nervos include trei
componente principale:
a) un compartiment senzorial (receptorii senzoriali),

b) un compartiment motor (efectorii) şi

c) un compartiment asociativ-integrativ.

Compartimentul senzorial ne arată că majoritatea activităţilor

sistemului nervos este iniţiată de experienţe senzoriale
provenite de la receptori (vizuali, auditivi, tactili, etc). De la
aceştia, informaţiile ajung la sistemul nervos central prin
nervii spinali sau cranieni şi sunt conduse către multiple arii
senzoriale primare din: măduva spinării, substanţa reticulată
(bulbară, pontină, mezencefalică), cerebel, talamus şi cortexul cerebral. Ulterior, semnalele sunt transmise zonelor
de asociaţie ale sistemului nervos, pentru a fi prelucrate, astfel încât răspunsul motor ce trebuie dat să fie cât mai
adecvat. Experienţa senzorială poate produce o reacţie imediată sau poate fi memorizată pentru un timp de ordinul
minutelor, săptămânilor sau chiar anilor putând apoi ajuta la condiţionarea reacţiilor organismului într-un moment
viitor.

Totuşi, peste 99% din informaţiile senzoriale sunt eliminate de creier ca fiind nesemnificative sau neimportante. După
selectarea informaţiei senzoriale importante, aceasta este canalizată spre regiunile motorii cerebrale corespunzătoare
pentru a produce răspunsul dorit. Canalizarea informaţiei defineşte funcţia reglatoare a sistemului nervos. Astfel, dacă
o persoană pune mâna pe un obiect fierbinte, aceasta este retrasă imediat. Gestul respectiv, impreună cu alte răspunsuri
asociate (ţipătul de durere, lacrimarea, îndepărtarea întregului corp de obiectul respectiv), reprezintă punerea în funcţie
numai a unei mici porţiuni din sistemul motor al organismului. Compartimentul motor are un rol important în controlul
diverselor activităţi ale organismului prin contracţia muşchilor scheletici din întregul corp, prin contracţia muşchilor
netezi din organele interne şi prin secreţia glandelor endo şi exocrine. Muşchii şi glandele au primit denumrea de
efectori, deoarce desfăşoară functii dictate de semnalele nervoase de comandă. Axul motor al sistemului nervos pentru
controlul muşchilor striaţi este format din următoarele sectoare: măduva spinării, substanţa reticulată (bulbară,
pontină, mezencefalică), ganglionii bazali, cerebelul şi cortexul cerebral. Fiecare din sectoarele enumerate joacă
rolul său specific în controlul mişcărilor corpului, nivelurile nervoase inferioare fiind implicate în primul rând în
răspunsul automat al organismului la stimulii senzoriali. Nivelurile nervoase superioare sunt implicate în mişcările
voluntare controlate de procesele de gândire. Paralel cu acesta, acţionează un alt sistem motor care controlează
musculatura netedă şi glandele, numit sistem nervos autonom. Totuşi, numai o mică parte din informaţiile senzoriale
importante provoacă un răspuns motor imediat. Majoritatea informaţiilor sunt stocate pentru controlul ulterior al
activităţilor motorii şi pentru utilizarea sa în procesul de gândire. Informaţiile stocate în sistemul nervos participă la
mecanismele de prelucrare ulterioară, prin faptul că gândirea compară noile experienţe senzoriale cu cele memorate.
Memoria ajută la selectarea noilor informaţii senzoriale importante şi la canalizarea lor spre arii de stocare adecvate
în vederea utilizării ulterioare, sau spre arii motorii pentru a produce răspunsuri din partea organismului (Guynton,
1997). Psihoneurologia se interesează nu numai de anatomia şi fiziologia SNC, ci şi de legăturile care se stabilesc
între fiziologia organismului în general şi comportamentul său. Fiziologia încorporează totalitatea sistemelor
fiziologice din corp - sistemul nervos, sistemul endocrin (tiroidian, pituitar, adrenal etc.), sistemul exocrin (glandele
sudoripare, glandele lacrimale etc.), sistemul gastrointestinal, sistemul circulator, sistemul muscular etc. Deşi interesul
predominant al psihoneurologiei este axat pe creier şi pe restul sistemului nervos, în capitolele următoare vom vorbi
şi despre aceste sisteme. Pentru înţelegerea adecvată a raportului psihic-creier se impune efectuarea unei analize la
nivel anatomic global care să evidenţieze structura şi funcţiile neuronului, modul de grupare a elementelor neuronale
de-a lungul nevraxului şi relevarea marilor conglomerate neuronale cu importanţă deosebită în plan
psihocomportamental. Anatomia şi fiziologia clasică. a SNC s-au constituit şi s-au dezvoltat făcând abstracţie aproape
total de implicarea diferitelor structuri şi procese neurofiziologice în producerea vieţii şi activităţii psihice. Aceasta a
atras după sine axarea analizei psihologice în plan fenomenologic-trăirist şi privarea acesteia de una dintre cele mai
importante surse de argumentare obiectivă, ştiinţifică. De-abia în ultimile decenii s-a produs o schimbare de optică de
natură să stabilească o relaţie de comunicare şi cooperare între cele trei ştiinţe, care facilitează înţelegerea adecvată a
specificului raportului psihic-creier. Unitatea structurală de bază a sistemului nervos este neuronul. El este o celulă
vie şi are aceeaşi schemă structurală cu cea a SN.
Neuronul

Toate celulele corpului sunt constituite după acelaşi tipar: prezintă un nucleu care contine cromozomi şi material
genetic cu catene de acid deoxiribonucleic (ADN) şi acid ribonucleic (ARN), o citoplasmă gelatinoasă cu mitocondrii
pentru producerea energiei şi ribozomi pentru sinteza proteică. Fiecare celulă din corp, conţine un număr identic de
cromozomi, care la om este de 46. Pe lângă faptul că reprezintă caracterisicile unui organism şi controlează
transmiterea caracterelor de la o generaţie la alta, cromozomii şi ADN-ul dirijează însăşi celula care-i conţine. În ciuda
faptului că celulele au acelaşi pattern de bază, ele se specializează în decursul dezvoltării organismului, în mod
inexplicabil. Dacă ne referim la sistemul nervos observăm că acesta are o structură de tip discret, discontinuu. Din
punct de vedere histologic, el se compune din elemente celulare, cărora le revin 75% din masa totală a ţesutului nervos
(35% celule neuronale şi 40% celule nevroglice), substanţă intermediară necelulară (lichid extracelular cu elemente
macromolecu-lare) care reprezintă circa 15%, şi reţeaua de vase sanguine care ocupă circa 10%. Fireşte, aceste
proporţii variază semnificativ în funcţie de natura ţesutului nervos (substanţă albă sau substanţă cenuşie, segmente
centrale etc.).
Structura neuronului

Deşi neuronii variază considerabil ca formă şi mărime, ei au caracteristici comune. Un neuron tipic are patru regiuni
morfologice: corpul celular, compus din nucleu şi perikarion, dendrite, axon şi terminaţii presinaptice. Fiecare din
aceste părţi are o anumită funcţie. Nucleul este cel mai important organit celular, dar după completa dezvoltare a
sistemului nervos acest nucleu nu suferă mitoze şi în consecinţă neuronul matur este incapabil de reproducere. În
corpul neural au loc procesele de analiză-sinteză a informației. Din această cauză neuronul este asemănat cu un
microsistem logistic capabil de a efectua operații de comparație, discriminare, clasificare, bazate pe criterii de ordin
pragmatic, semantic şi sintactic. Natura şi conținutul transformărilor efectuate depind de specializarea funcțională a
neuronilor (senzorială, motorie sau de asociație). Prin urmare, celulele din sistemul nervos sunt mai variate decât în
oricare altă parte a organismului. Diversitatea citologică este rezultatul procesului de dezvoltare biologică numit
diferențiere. Fiecare tip de celulă sintetizează numai aminite macromolecule (enzime, proteine structurale, constituenți
membranari şi poduşi de secretie). Dar nu toti constituenții neuronului sunt specializați. Multe molecule sunt comune
tuturor celulelor corpului, unele sunt caracteristice tuturor neuronilor, altele unei mari clase de neuroni şi, în sfârşit,
unele molecule sunt caracteristice numai unui număr mic de celule nervoase. Cea mai importantă funcție a corpului
celulei neuronale este aceea de a sintetiza macromolecule. Ca şi în celelalte celule, în neuroni informația genetică de
encodare proteică şi aparatul complex de sintetizare sunt conținute în ADN-ul celulei. Apoi, neuronii au mitocondrii
şi enzime atât pentru biosinteza moleculelor mici, cât şi pentru metabolismul intermediar - căi majore care transformă
carbohidrații şi alte substanțe în energie de consum. Deoarece celulele nervoase sunt excitabile, au unii constituenți
membranari comuni cu alte țesuturi excitabile şi mulți componenți înalt specializati care aparțin numai unei anume
clase de celule nervoase specifice. Astfel, numai anumiți neuroni conțin una sau alta din substantele transmițătoare,
canale ionice speciale, mecanisme de transport membranar sau receptori pentru neurotransmitători.

Deci, pentru clarificarea funcției neurale este necesară identificarea şi caracterizarea acestor molecule generale şi
neuronale specifice (Schwartz, 1991).
Dendritele şi axonul.

La nivelul corpilor celulari ai celor mai multi neuroni întâlnim două feluri de fibre nervoase, denumite dendrite şi
axoni. Un neuron are de obicei mai multe dendrite şi un singur axon. La majoritatea neuronilor, dendritele sunt relativ
scurte şi mult arborizate. Aceste fibre împreună cu membrana corpului ceular, reprezintă principala suprafață receptivă
a neuronului, care comunică cu fibrele provenite de la alti neuroni. Axonul ia naştere dintr-o uşoară ridicătură a
carpului celular, fiind prelungirea centrifugă cea mai lungă a neuronului. Aproape de terminaţie, axonul se divide în
ramuri fine care au nişte umflături specializate denumite terminale presinaptice. Acestea reprezintă elementele
transmiţătoare ale neuronului. Cu ajutorul terminaţiilor sale, un neuron transmite informația cu privire la propria sa
activitate suprafeței receptive (dendrite sau corp celular) a altor neuroni. Punctul de contact se numeşte sinapsă.
Celulele care transmit informatia în afară poartă denumirea de celule presinaptice, iar cele care primesc informația
se numesc celule postsinaptice. Spațiul care separă celulele presinaptice de cele postsinaptice este denumit fantă
sinaptică. Grupurile de fibre mielinizate apar albe, iar masa acestora formează substanța albă a sistemului nervos.
Fibrele nemielinizate şi corpul celulelor neuronale corespund substantei cenuşii a sistemului nervos. Important de
retinut este faptul că neuronul este o celulă unică a cărei citoplasmă umple axonii şi dendritele. Numărul neuronilor
este de aproximativ 86 de miliarde, din care 16 miliarde se află la nivelul cortexului cerebral. Când neuronii sunt lipsiți
de oxigen, ei suferă o serie de modificări structurale ireversibile, care le modifică forma şi le ratatinează nucleul.
Fenomenul poartă denumirea de modificare celulară ischemică, care în timp duce la dezintegrarea celulelor afectate.
Deficiența de oxigen poate proveni din lipsa fluxului sanguin (ischemie), din diminuarea concentrației oxigenului
sanguin sau din blocarea respirației aerobice de către unele toxine.
Clasificarea neuronilor.

Pe baza diferențelor structurale, a numărului şi formei proceselor neuronale care iau naştere din corpul celular,
neuronii sunt clasificati în trei grupe majore: unipolari, bipolari şi multipolari.
1) Neuronii unipolari au un singur proces primar (o singură fibră nervoasă) care se extinde de la corpul celulei şi
care poate da naştere la mai multe ramuri. La scurtă distantă de corpul celular această fibră se poate divide în două
ramuri: un ram este conectat cu o parte din periferia corpului servind drept dendrită, iar celălalt intră în creier sau în
măduva spinării servind drept axon. Aceste celule predomină atât la nevertebrate cât şi în masa unor ganglioni
localizati în afara creierului şi măduvei spinării, ganglioni care aparțin sistemului nervos autonom.
2) Neuronii bipolari au o somă ovoidă care dă naştere la două procese (fibre nervoase): unul periferic sau dendrită
care transportă informatia de la periferie şi un altul central sau axon, care duce informatia către SNC. Aceşti neuroni
se găsesc la nivelul părtilor specializate ale ochilor, nasului şi urechii. Unele celule bipolare localizate la nivelul
gangionilor spinali au rolul de a transporta informatia tactilă, dureroasă şi de presiune.
3) Neuronii multipolari predomină la nivelul sistemului nervos al vertebratelor. Aceste celule au un singur axon şi
una sau mai multe ramuri dendritice care emerg din toate părtile corpului celular. Cei mai mulți neuroni al căror corp
se află în creier şi măduva spinării sunt de acest tip. Numărul şi extinderea proceselor dendritice corelează cu numărul
contactelor sinaptice făcute cu alţi neuroni. O celulă spinală motoare, ale cărei dendrite sunt moderate ca număr şi
extindere, are circa 10.000 de contacte - 2000 pe corpul celular şi 8000 pe dendrite. Marea arborizaţie dendritică a
unei celule Purkinje din cerebel primeşte aproximativ 150.000 de contacte.
Pe baza diferenţelor funcţionale, neuronii cerebrali pot fi clasificaţi în trei grupe majore: senzoriali, motori şi
interneuroni.
Neuronii senzoriali sau aferenți sunt aceia care transportă impulsurile nervoase de la periferia corpului către creier
sau măduva spinării. Aceşti neuroni pot avea uneori, în vârful dendritelor terminatii receptoare specializate, iar alteori
au dendrite strâns asociate cu celule receptoare localizate în piele sau în diferite organe senzoriale. Stimularea
terminatiilor receptoare sau a celulelor receptoare se produce în prezenta modificărilor care apar în interiorul sau în
afara corpului. Impulsurile transmise de-a lungul fibrelor neuronilor senzoriali ajung la creier sau la măduva spinării,
unde sunt prelucrate de către alti neuroni. Neuronii senzoriali sunt specializati în receptarea informatiei emise de
sursele din afara sistemului nervos central, în prelucrarea ei şi în elaborarea în final a unui model adecvat al unei
însuşiri sau al stimulului în ansamblu. Gruparea acestor neuroni la diferite niveluri ale nevraxului împreună cu căile
nervoase alcătuite din terminatiile lor denditrice şi axonice formează marile sisteme ale sintezei aferente. Trebuie
remarcat faptul că există o deosebire între neuronii aferenți sau primari şi cei senzoriali. Termenul de aferent este
aplicat tuturor informațiilor conştiente şi inconştiente care de la periferie ajung la SNC. Termenul de senzorial este
aplicat numai inputurilor aferente care generează în creier percepții conştiente.
2) Neuronii motori sau eferenți transmit impulsurile nervoase în afara creierului sau măduvei spinării, la efectorii
musculari sau glandulari. Când un impuls motor ajunge la un muşchi, acesta se contractă; când impulsul nervos ajunge
la o glandă, aceasta eliberează secreție. Prin urmare neuronii motorii sunt specializati în elaborarea mesajelor de
comandă şi a răspunsurilor la stimulii din mediul intern sau extern al organismului. Gruparea lor ierarhică formează
marile sisteme ale sintezei eferente.
3) Intemeuronii (neuroni intercalari sau de asociație) se află în interiorul creierului sau a măduvei spinării. Ei
formează legături între neuronii senzoriali şi cei motori. Functia inteneuronilor este aceea de a transmite impulsuri
dintr-o parte a creierului sau măduvei spinării la cealaltă. Datorită acestui fapt, ei pot direcționa impulsurile senzoriale
primite către centrii corespunzători pentru prelucrare şi interpretare. Alte impulsuri sosite sunt transferate neuronilor
motorii. Interneuronii reprezintă clasa cea mai numeroasă de celule din sistemul nervos care nu au specificitate
senzorială sau motorie. Neuronii de asociaţie se deosebesc după lungimea axonului. Cei cu axoni lungi (celule de
tip Golgi I) transmit informaţia la distanţe mari, de la o regiune cerebrală la alta, căpătând numele de interneuroni de
proiecţie. Interneuronii cu axoni scurţi (celule Golgi de tip II) prelucrează informaţia în interiorul unei regiuni
cerebrale specifice fiind numiţi interneuroni locali. Gruparea neuronilor asociativi formează zonele de asociaţie sau
integrative ale SNC. Pe măsura trecerii de la un segment inferior la altul superior, ponderea neuronilor asociativi și
implicit a zonelor de asociație crește semnificativ. Astfel, la nivelul scoarței cerebrale zonele de asociație reprezintă
aproximativ 2/3 din suprafața totală.
Celulele nevrogliale

Corpul celulelor nervoase şi axonii sunt înconjuraţi de celule gliale. Acestea se află într-o proporţie de 10 până la 50
de ori mai mare decât neuronii din SNC al vertebratelor. Se presupune că celulele gliale nu sunt esenţiale pentru
prelucrarea informaţiei, dar au numeroase alte roluri:

a) Ele servesc ca elemente de suport, dând fermitatea şi structura creierului. De asemenea, ele separă unele de
altele diferite grupe neuronale.
b) Două tipuri de celule gliale, oligodendrocitele din SNC şi celulele lui Schwann din SNP (sistemul nervos
periferic), formează mielină, pătură izolatoare care acoperă axonii cei mai mari.
c) Unele celule gliale sunt gunoiere, deoarece înlătură celulele neuronale care mor din diferite cauze. Alte celule gliale
au funcţii nutritive pentru celulele nervoase. La nivelul SN al vertebratelor deosebim două categorii de celule gliale:
microglia şi macroglia
Microglia derivă din macrofage, dar embriologic şi fiziologic nu are nici o legătură cu alte tipuri de celule ale
sistemului nervos. Celulele microgliale sunt fagocite şi se mobilizează după traumatisme, infecţii şi alte boli.
Macroglia se compune din trei tipuri celulare predominante: astrocitele, oligodendrocitele şi celulele Schwann.

Sinapsa
Neuronii nu sunt interconectați fizic intre ei. Daca ar fi așa, atunci potentialul de actiune s-ar propaga de la un
neuron la altul sau de-a lungul căilor nervoase, la intamplare. Din aceasta cauză joncțiunile dintre neuroni ca și cele
dintre ei, pe de o parte și elementele receptoare și executorii, pe de altă parte se realizeaza prin intermediul unor
formațiuni și mecanisme complexe pe care Foster și Scherringhton (1897) le-au denumit sinapse. La nivelul
sinapselor, neuronii nu se afla in contact direct deoarece aici există un gol denumit fantă sinaptica (sinaptic cleft).
Pentru ca un impuls continue drumul de-a lungul unei căi nervoase, el trebuie să traverseze acest spațiu. Cercetarile
histologice au aratat că la locul de contact, terminatiile celulare prezinta proeminențe care au forme diferite (picioruș,
inel, buton, bulb, varicozități, etc.). Toate aceste structuri sunt cunoscute sub numele generic de butoni sinaptici.
Diametrul unui
buton este de 0,5 – 2 microni, iar suprafata de contact are 2 – 4 microni pătrați. În general, sinapsa reprezinta o barieră
față de potențialul de acțiune care se propagă către terminalul axonal sau presinaptic. Structural, sinapsa are
următoarele elemente: o membrană presinaptică cu vezicule caracteristice denumite vezicule aposinaptice ale lui
Robertis și Benelt și o membrană postsinaptică situată exact în fața terminației presinaptice și despicatura sau
fanta sinaptica (spatiul cuprins intre cele doua membrane). Cu ajutorul microscopului electronic s-au evidențiat
în fiecare buton terminal două structuri interne importante pentru funcția excitatorie sau inhibitorie a sinapsei:
veziculele sinaptice și mitocondriile. Veziculele sinaptice contin substanțe neurotransmițătoare care, odata
eliberate in fanta sinaptica, excită sau inhibă neuronul postsinaptic. Mitocondriile fumizeaza adenozin trifosfat
(ATP), care ulterior asigura energia sintezei noilor cantități de neurotransmițător. Dupa natură, terminatiile sinaptice
pot fi: axosomatice (în maduvă și ganglionii spianli); axodendritice (în scoarț a cerebrală), dendrodendritice și
axonale. Dupa efectul produs la nivelul neuronului receptor distingem sinapse excitatoare și sinapse inhibitoare.
La acestea se adauga sinapsele receptoare (senzoriale), prin care se realizează trecerea informatiei de la nivelul
celulelor senzoriale periferice în structurile neuronale specifice sistemelor sintezei aferente și sinapse efectoare
(vegetative sau motorii), prin intermediul cărora se transmit semnalele de comanda de la centrii sintezei eferente la
organele executorii de răspuns (glande sau mușchi).
După mecanismul de transfer al excitației de la nivelul neuronului emitent cel al neuronului receptor se presupune
existenta unor sinapse cu transmisie chimică și a altora cu transmisie electrica sau combinat ă. Aproape toate sinapsele
folosite pentru transmiterea de semnale în sistemul nervos central sunt sinapse chimice. La aceste sinapse, primul
neuron secreta o substanta chimica numita neurotransmițător, care la rândul sau acționează asupra unei proteine
receptor din membrana neuronului urmator, excitandu-l, inhibandu-l sau variindu-i sensibilitatea. Fiecare neuron
motor primeste doua până la șase contacte de la un neuron senzitiv, dar fiecare neuron senzitiv contacteaza 500 până
la 1000 neuroni motori. Neurotransmițătorul utilizat de celulele senzoriale primare nu a fost înca identificat cu
certitudine, dar se presupune ca este aminoacidul L-glutamat. Pe suprafata somei și a dendritelor neuronului motor
tipic din cornul anterior al măduvei spinarii se afla un numar imens, de până la 100.000 de mici butoni, denumiți
terminații presinaptice.
Transmiterea sinaptică.

Se știe că, la nivelul sistemului nervos, informatia se transmite printr-o succesiune de neuroni sub formă de impuls
nervos. Cu ocazia transmiterii interneuronale apare posibilitatea blocării unui impuls in momentul transmiterii sale de
la un neuron la altul, schimbarea unui impuls singular in stimuli repetativi sau integrarea impulsurilor provenite de la
mai multi neuroni cu transmiterea in continuare a unui semnal mai complex. Toate aceste mecanisme aparțin funcțiilor
sinaptice ale neuronilor. La nivelul unui neuron presinaptic, impulsul trece de la dendrita la corpul său celular, apoi
la axon și la terminațiile sale. Dupa traversarea sinapsei impulsul parcurge dendrita și corpul celular al unui neuron
postsinaptic. Prin urmare, sinapsele transmit întotdeauna dinspre neuronul care secretă transmițătorul (neuron
presinaptic), spre neuronul asupra căruia acționează transmițătorul (neuron postsinaptic). Acesta este
principiul conducerii într-un singur sens prin sinapsele chimice. El face ca semnalul să fie îndreptate către un scop
specific, în vederea executării cu exactitate a miliarderlor de miliarde de funcții motorii, senzoriale, de memorie,
gândire, etc.
Transmiterea sinaptică electrică și chimică.

Ramon Y Cajal (1894) a fost primul care a facut descrierea histologică a punctelor de contact dintre neuroni, pe care
ulterior Foster și Sherringhton (1897) le-au denumit sinapse. Loew și Navratil (1926) au demonstrat că acetilcolina
mediază transmiterea de la nervul vag la inimă. Acest fapt a provocat in jurul anilor '30 dezbateri considerabile cu
privire la mecanismele de transmitere sinaptică de la nivelul nerv-mușchi și creier. Școala fiziologică condusă de
Eccles (1957) argumenta că transmiterea sinaptica este electrică, iar potentialul de actiune circulă în mod pasiv de la
neuronul presinaptic la cel postsinaptic. Școala farmacologică condusă de Dale (1935) argumenta că transmiterea se
face pe cale chimică cu ajutorul unui mediator chimic (o substanță transmițătoare) care eliberat de neuronul presinaptic
da naștere unui flux de curent în celula postsinaptică. Ulterior, intre anii 1950 Si 1960 a devenit clar că nu toate
sinapsele utilizează același mecanism. Astfel, Fall și Katz (1951), Eccles (1957), Furshpan și Potter (1959) au
dovedit existența ambelor modalități de transmitere. La nivelul SN informatia este transferată de la un neuron la altul
prin două tipuri de transmițători sinaptici: electrici și chimici. Cu toate că majoritatea sinapselor utilizează
transmițători chimici, unele dintre ele opereaza numai pe cale pur electrică. Cu ajutorul microscopului electronic s-a
aratat că sinapsele chimice și electrice au morfologii diferite.
Inputurile primite de neuroni pot fi excitatoare sau inhibitoare

Neurotransmițătorii care cresc permeabilitatea membranei la ionii de sodiu și generează impulsuri nervoase sunt
excitatori. În categoria acestor substanțe intră serotonina, dopamina și norepifrina. Neurotransmițătorii care
diminuează permeabilitatea membranei la ionii de sodiu cresc pragul de stimulare sunt inhibitori, deoarece
micșorează șansa ca un impuls nervos să fie transferat la un neuron învecinat. În randul acestor neurotransmițători
intră aminoacizii GABA și glicina. Un număr de droguri interferează cu acțiunea normală a diferiților
neurotransmițători. Astfel, LSD contracarează funcția serotoninei, cocaina intărește efectele norepinefrinei prin
împiedicarea inactivării sale normale, iar amfetamina accelerează eliberarea excesivă de dopamină. Unele droguri
anxiolitice, de tipul diazepamului (Valium) par a-și exercita efectul prin creșterea eficacității neurotransmițătorului
inhibitor GABA. Cafeina, teina și teobromina aflate în cafea, ceai și respectiv cacao cresc excitabilitatea, prin
micșorarea pragului de excitabilitate al seuronilor. Stricnina, unul dintre cei mai cunoscuti agenți de creștere a
excitablitățiii neuronale acționează prin inhibarea acțiunii unora din mediatorii inhibitori, mai ales a glicinei din
măduva spinarii. În consecință, efectul mediatorilor excitatori este amplificat, iar neuronii devin atat de exitabili incat
descarcă rapid și repetitiv, provocând spasme musculare tonice severe. Majoritatea anestezicelor cresc pragul
membranar de excitabilitate și reduc transmiterea sinaptică în multe puncte din sistemul nervos prin schimbarea
caracteristicilor fizice ale membranelor neuronale. Numărul diferitelor tipuri de receptori pentru neurotransmițători
este foarte mare, dar ei aparțin unui numar mic de familii. De exemplu, multe subtipuri de receptori pentru acetilcolină,
glutamat, GABA, glicina și serotonină localizate pe diferiți neuroni se deosebesc numai prin cateva proprietăți subtile.
Cu aceasta larga varietate de receptori este posibilă găsirea unei generații noi de medicamente psihoactive care să
acționeze selectiv asupra unui set specific de neuroni pentru înlăturarea bolilor mintale care devastează atât de multa
lume. 1% din populația umana are schizofrenie și alt procentaj de 1% suferă de tulburări biploare (Alberts și colab.
1998).
Inhibiţia postsinaptică

Fenomenele electrice din cursul inhibiţiei neuronale sunt diferite de cele ale excitaţiei. Sinapsele inhibitoare deschid
canalele de potasiu sau de clor în locul celor de sodiu, permiţând trecerea cu uşurinţă a acestor ioni. Potenţialul Nernst
pentru potasiu este de -86mV iar cel pentru clor este de -70mV, ambele fiind mai negative decât cei -65mV prezenţi
în interiorul membranei neuronale în repaus. Deschiderea canalelor de potasiu şi ieşirea acestuia din celulă
accentuează negativitatea membranei. Deschiderea canalelor de clor şi pătrunderea acestor sarcini negative în celulă
face potenţialul membranar mai negativ.Această creştere a gradului de negativitate intracelulară se numeşte
hiperpolarizare. in acest context, neuronul este inhibat deoarece potenţialul de membrană se află acum mai departe de
potenţialul prag de excitabilitate. Această creştere a negativităţii peste nivelul potenţialului membranar de repaus
normal se numeşte potenţial postsinaptic inhibitor.
Inhibiţia presinaptică
Şi în terminaţiile presinaptice se poate produce uneori un tip de deinhibiție, înainte ca semnalele să ajungă la nivelul
sinapsei. Această inhibiţie presinaptică se datoreză unor sinapse "presinaptice" aflate pe fibra nervoasă terminală
înainte de contactul său cu neuronul următor (Guyton, 1997). Activarea acestor sinapse ar reduce capacitatea de
deschidere a canalelor de calciu ale terminaţiei şi deci excitaţia neuronală. Se presupune că în astfel de situații,
sinapsele presinaptice ar elibera un mediator care blochează canalele de calciu.
Conform altei teorii, mediatorul ar inhiba deschiderea canalelor de sodiu, micşorând potentialul de actiune al
terminatiei. Cum canalele de calciu, activate de voltaj, sunt extrem de sensibile la diferenta de potential, orice scădere
a potentialu-lui de actiune reduce serios intrarea calciului. in acest mod, fibrele nervoase a-diacente se inhibă reciproc,
diminuând astfel împrăştierea semnalului de la o fibră la alta.
Codificarea informaţiei
Informația din orice sistem nervos este încorporată şi codificată în întregime prin frecvența şi patternul impulsurilor
nervoase. Sistemele senzoriale şi motorii, percepția, memoria, cognitia, gândirea, emoția, personalitatea, etc. sunt
reprezentate fiecare de anumite patternuri, impulsuri nervoase şi de structuri proprii ale SNC. Acest fapt poate fi
demonstrat cu ajutorul electrozilor implantati în neuroni singulari sau în grupe de neuroni cerebrali, cărora le aplicăm
un curent electric foarte slab. Astfel, după efectuarea anesteziei locale şi a unui orificiu cranian, electrozii pot fi
introduşi în creierul diferiților pacienți. Când curenții stimulatori se situează în limitele parametrilor activitătii
fiziologice a SN, atunci putem obtine mimarea functiei normale a unei suprafete cerebrale. Dat fiind faptul că se
actionează pe pacientii conştienti, aceştia pot relata în mod veridic experiența subiectivă pe care o resimt. De-a lungul
anilor s-a demonstrat că prin stimularea electrică a unei anumite zone cerebrale pot fi reproduse senzatii vizuale,
senzatii auditive, vocalizări automate, senzatii de discomfort sau euforie, episoade de agresiune, reamintiri, mişcări
de membre sau grupuri individuale de muşchi, tahicardie, bradicardie, creşterea sau scăderea presiunii sanguine, etc.
Din cercetările efectuate rezultă că noi posedăm un creier cu o complexitate inimaginabilă. Fiecare aspect
comportamental sau stare fizică îşi are esența în patternurile potentialelor de actiune.
Tipuri de nervi

O fibră nervoasă este o extensie a unui neuron, iar un nerv este format din grupuri sau mănunchiuri de fibre nervoase
reunite prin pături de țesut conjunctiv. Ca și fibrele nervoase, nervii care conduc impulsurile în măduva spinării sau
în creier sunt numiți nervi senzitivi, iar cei care transmit impulsurile la mușchi sau glande sunt numiți nervi motori.
Conexiunile sinaptice ne permit să gândim, să acționăm și să ne reamintim
La nivelul unei sinapse chimice, terminalul nervos al celulei presinaptice convertește semnalul electric într-un semnal
chimic, iar celula postsinaptică convertește din nou semnalul chimic în unul electric. Valoarea sinapselor chimice
devine clară atunci cand sunt considerate în contextul funcționării sistemului nervos cu enorma sa rețea neuronală
interconectată prin numeroase căi ce efectuează computații
complexe, înmagazinări de memorie și planuri de acțiune.

Bibliografie 4.
Andrei C. Miu; Adrian I. Olteanu –
Neuroștiințe. De la mecanisme moleculare și
celulare la comportament și evoluție. Vol.I:
Dezvoltarea sistemului nervos, p. 288-291;

Implicaţiile mielinizării pentru funcţionarea sistemului nervos

Funcţia generică a mielinizării este de a creşte viteza

impulsurilor nervoase. Această modificare funcţională este
semnificativă din de vedere evolutiv întrucât viteza de conducere a
impulsului nervos permiz. principiu, o viteză de procesare mai mare,
acesta fiind un avantaj al cre mamiferelor, general, şi, dintr-o altă
perspectivă, un indicator tot ma discutat în cadrul testelor de
inteligenţă. Mai mult, mielinizarea este un proces mai ales postnatal.
În acest context, vom explora în continuare modalităţile activităţii electrice prin care creierul codează informaţia. Este
de notat că, atât timp cât explorăm potenţiale electrice evocate pe care le numim "cognitive", pentru că se modifică
odată cu modificarea semnificaţiei cognitive a stimulului care, altfel, rămâne identic din punct de vedere senzorial
(pentru detalii, vezi: Halgren, 1992, pp. 204- 211; Olteanu, Lupu & Miu, 2001, pp. 208-210), nu este radical să spunem
că orice comportament este elaborat şi codat prin modificări specifice ale activităţii electrice a creierului.
Această activitate electrică se poate descompune în diverse tipuri de semnale, care reprezintă semnele care pot forma
suficient de multe combinaţii pentru a spune că activitatea electrică' este codul în care creierul elaborează cogniţia.
Modul în care creierul elaborează ceea ce numim generic cogniţie şi coordonează comportamentul este conceptualizat
tradiţional în două feluri.
1.O primă teorie are la bază activitatea unităţii morfo-funcţionale a sistemului nervos, neuronul.
Această teorie presupune că, între neuroni, comunicarea este posibilă prin succesiuni de impulsuri nervoase care,
la nivelul sinapselor, sunt transformate în analogul lor chimic. Această din urmă ipoteză dispune de suport
experimental întrucât s-a observat că unii neuroni eliberează cuante de neurotransmiţător proporţional cu frecvenţa şi
amplitudinea potenţialelor de acţiune (vezi: Ruppersberg & Herlitze, 1996) Mesajele se consideră că sunt codate
prin intervalele dintre aceste impulsuri.
2.O altă teorie a semnalizării neuronale are la bază activitatea electrică a populaţiilor de neuroni.
Descărcările neuronilor, ponderate după numeroase reguli (tipul sinapsei, excitator sau inhibitor, istoria
descărcărilor unei celule ş.a.), descriu o activitate electrică reprezentativă pentru populaţii locale. Şi această teorie
dispune de suport experiemntal. S-a arătat, de pildă, că neuronii care formează o hărţi funcţionale ca, de pildă, cele
susţinute de coloanele de dominanţă oculară sau benzile de izofrecvenţă, care ştim că respectă reguli de organizare
funcţională cum ar fi retinotopia sau tonotopia, conţin neuroni care au descărcări relativ omogene, sugerând că aceştia
codează un anumit aspect al experienţei senzoriale. Un indice al acestei activităţi electrice a unei populaţii de neuroni
este potenţialul de vârf al populaţiei care este corelat temporal şi ca magnitudine cu descărcările neuronilor Ele reflectă
numărul de neuroni care descarcă şi sincronicitatea cu care aceştia descarcă (Andersen, Bliss & Skrede, 1971).
Activitatea electrică care susţine semnalizarea dintre neuroni trebuie să ia în considerare nu numai
potenţialele de vârf, ci şi alte modificări electrice care se întâmplă într-o populaţie de neuroni. Aceste "semne", deci,
componente ale activităţii electrice a creierului, aşa cum le putem inregistra cu mijloacele actuale. includ şapte tipuri
cunoscute de modificări electrice (Bullock, 1997).
1.Primul tip este potenţialul intracelular, adică potenţialul înregistrat la nivelul unei singure celule,
reprezentativ pentru starea electrică a unui singur compartiment al neuronului, fie corp celular, dendrită, axon,
terminal sau sinapsă. Aceste modificări electrice foarte locale la nivelul unei celule au fost sugerate de o teorie propusă
de R. Gesell în 1940, care susţinea că există un gradient de repaus între polurile dendritic şi axonal ale neuronului.
2.Alt tip este reprezentat de potenţialele unice de vârf extracelulare care sunt înregistrate la 50-100 μm
de neuronii activi, care descarcă impulsuri.
3. Activitatea electrică multiunitară, alt tip de semn electric, este înregistrată pe un perimetru de 100-200
μm faţă de câţiva neuroni care au activitate rapidă (frecvenţă >1 Hz), cu potenţiale de vârf.
4.S-a înregistrat și un tip de activitate electrică tot multiunitară, tot rapidă şi cu potenţiale de vârf, dar
cu amplitudini atât de mici încât nu se poate estima activitatea câtor neuroni reflectă.
5.Fluctuaţiile rapide (40-200 Hz), graduale, fără potenţiale de vârf reflectă potenţiale postsinaptice sau alte
evenimente electrice gradate, de la nivelul dendritelor, corpului celular sau terminalului axonic şi sunt un alt tip de
semn electric. Acestea reprezintă o mică parte din modificările care sunt indicate de electroencefalogramă (EEG), faţă
de
6.potenţialele lente (0.1-40 Hz) care reprezintă mare parte din spectrul EEG la vertebrate.
7.Ultima categorie de semne electrice cunoscută sunt potenţialele infralente, care sunt determinate de
fluctuaţii ale potenţialului de repaus, care sunt mai lungi de 10 secunde şi care pot dura chiar minute. Am menţionat
toate aceste forme ale activităţii electrice pentru a sublinia două aspecte.
 1.În primul rând, este verosimil să presupunem că, cel puţin prin diversitatea acestor semne electrice şi
numărul imens de combinaţii pe care le pot susţine la nivelul unei populaţii neuronale, activitatea electrică a
neuronilor poate fi codul în care creierul elaborează comporatamentul.
2.În al doilea rând, motivul pentru care am optat să plasăm acest paragraf aici este că modificări ale
conductibilităţii neuronilor prin procese cum ar fi mielinizarea determină maturarea semnalizării în sistemul
nervos. De aici, am putea specula prin a spune că aceste procese susţin şi modificări comportamentale asociate
dezvoltării. Pe de altă parte, mielinizarea presupune un număr foarte mare de variabile electrice, chimice şi
mecanice care o pot influenţa. Fiind un proces postnatal, şi modificările din mediu (de ex., dietă, leziuni nervoase)
pot afecta mielinizarea, ceea ce ne permite să susţinem că este probabil ca nu toate creierele să fie mielinizate la fel.
Mielinizarea şi diversitatea activităţii electrice sunt două dintre motivele pentru a considera că creierele unor indivizi
diferiţi sunt semnificativ diferite.
Rezumat

Maturarea circuitelor nervoase depinde de izolarea electrică a acestora, astfel încât viteza de conducere a semnalului
nervos să crească. Acest proces de dezvoltare se numeşte mielinizare şi se extinde dintr-o perioadă prenatală
timpurie pănă spre pubertate. Neuronii din sistemele nervoase periferic şi central sunt mielinizate de celule diferite,
celulele Schwann şi oligodendrocitele, respectiv. Mielina secretată de aceste celule se diferenţiază de alte membrane
celulare prin raportul dintre dintre lipide şi proteine. Fazele diferenţierii celulelor secretoare de mielină sunt controlate
şi prin expresia limitată spaţio-temporal a unor factori de transcripţie, care semnalizează trecerea de la o fază a
mielinizării la alta. Mielinizarea se bazează pe semnalizarea dintre axon şi celula secretoare de mielină, programul de
mielinizare fiind dependent de semnale de la axon, iar axonul suferind unele modificări ultrastructurale ca urmare a
contactului cu celula secretoare de mielină. Neurotrofinele sunt principalii agenţi care mediază această dublă
semnalizare. Modificarea conductibilităţii odată cu mielinizarea fibrelor nervoase are implicaţii funcţionale asupra
proprietăţilor reţelelor neuronale şi, implicit, asupra
comportamentului.

Bibliografie 5.

Leon Dănăilă; Mihai Golu – Tratat de

neuropsihologie, volumul 1, p.93;
Substanțe neurotransmițătoare

În sistemul nervos sunt produse numeroase substanţe

neurotransmiţătoare, fiecare neuron eliberând unul sau chiar
mai multe din acestea. Neurotransmiţătorii sunt împărţiţi în
două grupuri.

1.Din primul grup fac parte mediatorii cu moleculă mică şi

acţiune rapidă.

2.Al doilea grup cuprinde un mare număr de neuropeptide

cu dimensiune moleculară mult mai mare şi cu acțiune mult
mai lentă.

Neurotransmiţătorii din primul grup sunt implicaţi în

majoritatea răspunsurilor prompte ale sistemului nervos, cum ar
fi transmiterea semnalelor senzoriale spre centrii nervoşi şi a
semnalelor motorii înapoi în muşchi. Pe de altă parte,
neuropeptidele produc acţiuni prelungite, de tipul modificării pe termen lung a numărului receptorilor, închiderii de
durată a canalelor ionice, sau a schimbării pe termen lung a numărului sinapselor. În sfera neurotransmiţătorilor putem
include: acetilcolina care stimulează excitaţia muşchilor scheletici; un grup de substanţe numite monoamine
(epinefrina, norepinefrina, dopamina şi serotonina), provenite din molecule de aminoacizi modificate,numeroşi
aminoacizi (glicina, acidul glutamic, acidul aspartic şi acidul gama-aminobutiric - GABA) şi un mare grup de peptide,
fiecare din ele constând lanţ relativ scurt de aminoacizi. Aceste substanţe sunt sintetizate de obicei citoplasma
butonilor sinaptici şi înmagazinate în veziculele sinaptice. După eliberare, unii neurotransmiţători sunt distruşi de
enzimele prezente în despicătura sinaptică, iar alții sunt transportați din nou în butonul sinaptic sau sunt preluați de
către celulele nevrogliale și duși la neuronii din vecinătate numeroşi aminoacizi (glicina, acidul glutamic, acidul
aspartic şi acidul gama-aminobutiric - GABA) şi un mare grup de peptide, fiecare din ele constând lanţ relativ scurt
de aminoacizi. Aceste substanţe sunt sintetizate de obicei citoplasma butonilor sinaptici şi înmagazinate în veziculele
sinaptice. După eliberare, unii neurotransmiţători sunt distruşi de enzimele prezente în despicătura sinaptică, iar alții
sunt transportați din nou în butonul sinaptic sau sunt preluați de către celulele nevrogliale și duși la neuronii din
vecinătate.

Bibliografie 6.
Mihai Ioan Botez – Neuropsihologie clinică
și neurologia comportamentului,
p.145-146;
Neurochimia comportamentului
Robert Lalonde
Prezentul capitol are drept scop să lege principalele sisteme
neurochimice de diferite forme de comportament. Categoriile
principale ale neurotransmiţătorilor: substanţe permiţând
transmiterea sinaptică între neuroni, includ aminele biogene,
acizii aminaţi şi neuropeptidele. Rolul acestor
neurotransmiţători este discutat în contextul bolilor
neurodegenerative şi simptornelor psihiatrice şi la subiecţii
normali sub efectul psihotropelor. Este bine chiar de la început
să se descrie următorii termeni care sunt necesari pentru
înţelegerea completă a neurochimiei transmisiei sinaptice:
neurotransmiţător, neuromodulator, receptor, agonist și
antagonist.

1.Un neurotransmiţător este o substanţă chimică permiţând comunicarea între neuroni. Această moleculă este
eliberată în capul terminal al axonului, depăşeşte spaţiul intersinaptic şi se leagă de un

2.receptor (proteină) situat pe membrana postsinaptică.

3.Un neuromodulator este o substanţă chimică ce măreşte sau diminuează efectul neurotransmiţătorului.
Receptorul posedă o configuraţie spaţială cu cea a neurotransmiţătorului, acesta din urmă acţionând ca o cheie într-
o broască.

4.Un agonist mimează acţiunea neurotransmiţătorului, favorizând fie activarea, fie inhibarea neuronului.

5.Un antagonist blochează efectul neurotransmiţătorului. În sinteza neurotransmiţătorului există unul sau mai mulţi
precursori metabolici, ale căror conversii prin mijlocirea unor reacţii chimice ajung la neurotransmiţător.
Neurotransmiţătorul e catabolizat, consecutiv, în substanţe inerte. Aceste reacţii chimice sunt facilitate fie prin enzime
de sinteză, fie prin enzime catabolice. Enzimele acţionează ca nişte catalizatori, mărind viteza reacţiilor chimice de o
manieră unidirecţională. Exemple ale principalilor neurotransmiţători, agonişti şi antagonişti, sunt prezentate în tabelul
8-1.
TABELUL 8-1
Principalii neurotransmițători, agoniști și antagoniști

Neurotransmițători Agoniști Antagoniști

ACETILCOLNĂ Muscarină, nicotină Scopolamină, atropină
DOPAMINĂ Apomorfină Clorpromazină, haloperidol, pimozidă
NOREPIFRINĂ Alfa1: fenilefrină Alfa1: prazocină
(ADRENALINĂ) Alfa2: clonoidină Alfa2: yohimbină
Beta1: dobutamidă Beta1: practolol
Beta2: zinetrol Beta2: propanolol

SERONTONINĂ Quipazină, busiprenă Metisergid, ketanserină

GABA GABA-A: muscimol GABA-A: bicucullină
GABA-B: baclofen GABA-B: baclofen
GLUTAMAT NMDA, quisqualat Ketamină, dizocilpină

Bibliografie 7.
Oliver von Bohlen und Halbach; Rolf
Dermietzel – Neurotransmitters and
Neuromodulators: Handbook of Receptors
and Biological Effects 1st Edition, p.3-5; 16;
Neuroactive Substances

A variety of biologically active substances, as well as

metabolic intermediates, are capable of inducing
neurotransmitter or neuromodulator effects. A large diversity
of neuroactive substances regarding their metabolic origin
exists. The molecular spectrum of neuroactive substances
ranges from ordinary intermediates of amino acid metabolism,
like glutamate and GABA, to highly effective peptides,
proteohormones and corticoids.

Recent evidence indicates that neuronal messengers convey

information in a complex sense entailing a variety of processes.
These include:

reciprocal influence on the synthesis of functionally linked

neuronal messengers; induction of different temporal patterns in terms of short-term and long-term effects;
shaping of network topology including synaptic plasticity during long-term potentiation. Chemical
neurotransmission is not restricted to central nervous synapses but occurs in peripheral tissues as well, including
neuromuscular and neuroglandular junctions.

Neuroactive Substances

Although functional overlap between neurotransmitters and neuromodulators is quite common, this classification has
proven useful for practical purposes.
Neurotransmitters

Neurotransmitters are the most common class of chemical messengers in the nervous system. A neuroactive substance
has to fulfill certain criteria before it can be classified as a neurotransmitter (R. Werman 1966).

It must be of neuronal origin and accumulate in presynaptic terminals, from where it is released upon depolarization.

The released neurotransmitter must induce postsynaptic effects upon its target cell, which are mediated by
neurotransmitter-specific receptors.

The substance must be metabolically inactivated or cleared from the synaptic cleft by re-uptake mechanisms.

Experimental application of the substance to nervous tissue must produce effects comparable to those induced by the
naturally occurring neurotransmitter.
A neuroactive substance has to meet all of the above criteria to justify its classification as a neurotransmitter.

Based on their chemical nature, neurotransmitters can be subdivided into two major groups: biogenic amines and
small amino acids.

Neuromodulators

In contrast to neurotransmitters, neuromodulators can be divided into several subclasses. The largest subclass is
composed of neuropeptides. Additional neuromodulators are provided by some neurobiologically active gaseous
substances and some derivatives of fatty acid metabolism. Neuropeptides are synthesized by neurons and released
from their presynaptic terminals, as is the case for neurotransmitters. Like neurotransmitters, some of the
neuropeptides act at postsynaptic sites, but since they do not meet all of the above criteria they are not classified as
such. These neuropeptides are frequently labeled “putative neurotransmitters” (for example: endorphins). Other
neuropeptides are released by neurons, but show no effects on neuronal activity (e.g. follicle-stimulating hormone
(FSH) produced in gonadotrophs of the anterior pituitary). These neuropeptides target to tissues in the periphery of
the body and can therefore be classified as neurohormones. Consequently, not all neuropeptides function as
neuromodulators. The fact that peptides are synthesized in neurons and are able to induce specific effects via neuronal
receptors led de Wied (1987) to formulate the neuropeptide postulate; in essence, this states that peptides which are
of neuronal origin and exert effects on neuronal activities are classified as neuropeptides.

The Blood–Brain Barrier

Neuroactive substances are not exclusively expressed in the central nervous system, but are also common in peripheral
tissues. One prominent example is represented by the gastro-intestinal peptides which possess a chimeric function as
enteric hormones and neuromodulators. This dual function requires mechanisms that restrict or facilitate the entry of
neuroactive substances from the periphery into the central nervous system. The highly regulated system for controlled
exchange of neurobiologically relevant substances resides at the border between the general blood circulation and the
brain parenchyma in the form of the blood–brain barrier.

The existence of a functional barrier between the blood and the brain was first demonstrated by Paul Ehrlich at the
beginning of the 20th century. He observed that, when injected into the circulation, dyes like methylene blue stained
the parenchyma of most organs of the body but not the brain. Injection of dyes into the cerebrospinal fluid,
however, led to a staining of the brain, but not the body.
These experiments were the first demonstration that a
barrier between the blood and the brain exists and that this
barrier blocks all free transport, regardless of the direction
from which the barrier is approached by the substance.

Bibliografie 8.
Edward E. Smith; Susan Nolen-
Hoeksema; Barbara L. Fredrickson;
Geoffrey R. Loftus – Introducere în
psihologie, ediția a XIV-a, p.865-867;
872; 69;

Bazele neurologice ale comportamentului

Terapii biologice

Abordarea biologică a comportamentului anormal

presupune că tulburările mentale, ca şi bolile fizice, sunt
cauzate de disfuncţii biochimice sau psihologice ale
creierului. Terapiile biologice includ folosirea
medicamentelor şi şocurile electroconvulsive.

Medicaţia psihotropă

De departe terapia biologică cu cel mai mare succes este folosirea medicamentelor pentru modificarea
dispoziţiei sau comportamentului. Descoperirea, la începutul anilor '50, a medicamentelor care atenuau unele din
simptomele schizofreniei a reprezentat un progres major în tratamentul indivizilor cu manifestări severe ale bolii.
Pacienţii extrem de agitaţi nu au mai trebuit restricţionaţi fizic în cămăşile de forţă, iar pacienţi care îşi
petrecuseră cea mai mare parte a timpului halucinând şi având un comportament bizar au devenit mai sensibili
şi funcţionali. Ca urmare, saloanele de psihiatrie au devenit mai uşor de condus şi pacienţii au putut fi externaţi mai
repede. Câtiva ani mai târziu, descoperirea medicamentelor care puteau atenua depresia severă a avut un efect benefic
similar asupra organizării tratamentului şi populației spitalelor

Clasă de medicamente Scop Mod de acțiune

ANTIPSIHOTICE Reducerea simptomelor psihotice Blocarea receptorilor dopaminergici
Halo-
(Clorpromazină, peridol, (pierderea contactului cu realitatea,
Clozapină) halucinații, delir)
ANTIDEPRESIVE Reducerea simptomelor depresiei Mărirea nivelurilor funcționale de serotonină
(Cipralex, Prozac) și norepinefrină
LITIU Reducerea simptomelor tulburărilor Reglarea nivelurilor de serotonină,
bipolare (mania și depresia) norepinefrină și alți neurotransmițători

ANXIOLITICE Reducerea simptomelor anxietății Reducerea activității SNC

(Anxiar, Xanax)
Posibil prin creșterea nivelurilor de
STIMULANTE Mărirea atenției și concentrării dopamină
(Concerta, Ritalin)

MEDICAMENTE ANTIPSIHOTICE.

Primul medicament care s-a descoperit că atenuează simptomele schizofreniei aparţinea familiei fenotiazinelor.
Exemple sunt Thorazine (clorpromazina) şi Prolixin (fluphenazina). Aceste medicamente au fost denumite
tranchilizante majore, dar acest termen este inadecvat în realitate, deoarece medicamentele nu acţionează asupra
sistemului nervos în acelaşi mod ca barbituricele sau anxioliticele. Ele pot provoca o oarecare somnolenţă sau letargie,
dar nu induc somn profund, nici chiar la doze mari. De asemenea, rareori provoacă o senzaţie plăcută, uşor euforică,
când sunt asociate cu doze mici de medicamente anxiolitice. De fapt, efectele psihologice ale medicamentelor
antipsihotice, când sunt administrate indivizilor normali, sunt, de regulă, neplăcute. Rareori in se face abuz de aceste
medicamente. În capitolul 15, am discutat teoria conform căreia schizofrenia este provocată de o activitate excesivă a
neurotransmiţătorului dopamină. Medicamentele antipsihotice blochează receptorii dopaminei. Pentru că
moleculele medicament au o structură similară cu cea a moleculelor de dopamină, ele se leagă de receptorii
postsinaptici ai neuronilor dopaminergici, prin aceasta blocând accesal dopaminei la receptorii ei. (Medicamentul în
sine nu activează receptorii.) O singură sinapsă are multe molecule receptoare. Dacă toate sunt blocate, transmisia
prin sinapsa respectivă va eşua. Dacă numai unele dintre ele sunt blocate, transmisia fi atenuată. Intensitatea efectului
clinic unui medicament antipsihotic este direct legată de capacitatea de a concura pentru receptorii dopaminici.

Medicamentele antipsihotice sunt eficiente în diminuarea halucinaţiilor şi a confuziei şi în restabilirea proceselor

gândirii raţionale. Aceste medicamente nu vindecă schizofrenia şi cei mai mulţi pacienţi trebuie să continue să
folosească medicamentul şi în afara spitalului. Multe dintre simptomele caracteristice schizofreniei —
insensibilitatea emoţională, izolarea, dificultăţile de menţinere a atenţiei — rămân. Cu toate acestea, medicamentele
antipsihotice scurtează durata de timp în care pacientul trebuie să rămână internat şi previn recidivele. Studiile făcute
pe indivizi cu schizofrenie care trăiesc în comunitate au demonstrat că frecvenţa recidivelor printre cei trataţi cu una
dintre fenotiazine este de obicei redusă cam jumătate faţă de frecvenţa recidivelor printre cei trataţi cu placebo
(Hogarty şi colab., 1979). Din nefericire, medicamentele anti psihotice nu ajută toţi bolnavii cu schizofrenie. În plus,
medicamentele au efecte secundare neplăcute — uscăciune a gurii, înceţoşare a vederii, dificultate de concentrare —
care determină mulţi pacienţi să îşi întrerupă medicaţia. Unul dintre cele mai serioase efecte secundare este o dereglare
neurologică cunoscută sub numele de dischinezie tardivă, care implică mişcări involuntare ale limbii, feţei, gurii
sau maxilarului. Pacienţii cu această afecţiune pot, involuntar, să îşi plescăie buzele, să facă zgomote de supt, să
scoată limba, să îşi umfle obrajii sau să facă alte mişcări bizare, iar şi iar. Dischinezia tardivă este frecvent
ireversibilă şi poate apărea la peste 20% dintre indivizii care folosesc medicamente antipsihotice pe perioade
lungi de timp. (Morgenstern şi Glazer, 1993).

În ultimii ani s-au descoperit noi medicamente, numite antipsihotice atipice, care reduc simptomele schizofreniei,
fără a provoca atât de multe efecte secundare (Wilson şi Clausen, 1995). Printre aceste medicamente se numără
clozapina şi risperidona. Ele par să acţioneze legându-se de un alt tip de receptori dopaminici decât celelalte
medicamente, deşi influenţează, de asemenea, alţi câţiva neurotransmiţători, inclusiv serotonina.

MEDICAMENTE ANTIDEPRESIVE.
Medicamentele antidepresive ajută la restabilirea dispoziţiei indivizilor cu depresie. Aceste medicamente oferă energie
aparent prin creşterea disponibilităţii a doi neurotransmiţători (norepinefrina şi serotonina) ale căror niveluri sunt
deficitare în unele cazuri de depresie. Medicamentele antidepresive acţionează în diverse moduri pentru a creşte
nivelurile neurotransmiţătorilor.

1.Inhibitorii de monoamin-oxidază (MAO) blochează activitatea unei enzime care poate neutraliza atât
norepinefrina, cât serotonina, mărind astfel în creier concentraţia acestor doi neurotransmiţători.
2.Antidepresivele triciclice previn reabsorbţia serotoninei și norepinefrinei, prelungind astfel acţiunea
neurotransmiţătorului. (Amintiţi-vă că reabsorbţia este procesul prin care neurotransmiţătorii sunt recaptaţi
în terminaţiile nervoase care i-au eliberat.)
Ambele clase de medicamente s-au dovedit eficiente în reducerea depresiei. Ca şi medicamentele antipsihotice,
antidepresivele pot produce câteva efecte secundare nedorite. Cele mai frecvente sunt: uscăciunea gurii, vederea
înceţoşată, constipaţia şi retenţia de urină. Ele pot, de asemenea, să provoace hipotensiune arterială ortostatică severă,
la fel ca şi modificări ale ritmului şi frecvenţei cardiace. O supradoză de antidepresive triciclice poate fi fatală, un
motiv serios de îngrijorare, căci un pacient depresiv poate deveni sinucigaş. Inhibitorii MAO pot interacţiona cu
anumite alimente, ca brânza, ciocolata şi vinul roşu, pentru a crea probleme cardiace severe. Cercetarea pentru
descoperirea de medicamente care să fie mai eficiente, să aibă mai puţine efecte secundare şi o acţiune mai rapidă, s-
a intensificat în ultimii 20 de ani. Rezultatul este că apar pe piaţă medicamente noi aproape zilnic. Inhibitorii
reabsorbţiei serotoninei măresc selectiv nivelurile serotoninei, blocându-i reabsorbţia. Exemple sunt: Prozac
(fluoxetine), Paxil (paroxetine) şi Zoloft (sertraline). Medicamente şi mai recente măresc disponibilitatea atât a
serotoninei, cât şi a norepinefrinei (ca, de exemplu, Remeron). Pe lângă reducerea depresiei, aceste medicamente s-au
dovedit de ajutor în tratamentul tulburărilor anxioase, inclusiv tulburarea obsesiv-compulsivă şi tulburarea de panică
(Schatzberg, 2000). Ele tind să producă mai puţine efecte secundare decât alte antidepresive, cu toate că pot provoca
inhibiţia organismului, greaţă şi diaree, vertij şi nervozitate. Indivizii cu tulburări bipolare iau frecvent medicaţie
antidepresivă pentru a-şi controla depresia, dar trebuie să ia şi alte medicamente, pentru controlul maniei. Litiul reduce
fluctuaţiile extreme ale dispoziţiei si readuce individul stare emoţională mai aproape de normal. Pare să facă acest
lucru prin stabilizarea unui număr de sisteme de neurotransmiţători, printre care se numără serotonina şi dopamina, de
asemenea putând stabiliza şi nivelurile neurotransmiţătorului glutamat (Thase şi colab., 2002). Indivizii cu tulburări
bipolare, care iau litiu, trebuie să îl ia chiar şi atunci când nu suferă de manie acută. in caz contrar, circa 80% vor
cădea în noi episoade de manie sau depresie (Maj. Pirozzi, Magliano şi Bartoli, 1998). Din nefericire, doar circa 30
până la 50% dintre indivizii cu tulburări bipolare răspund la litiu (Bowden, 2000; Thase ş: colab., 2002). În plus, acesta
are efecte secundare severe, care includ: dureri abdominale, greaţă, vomă, diaree, tremurături şi ticuri (Jamison, 1995).
Pacienţii se plâng de vedere inceţoşată şi de probleme cu concentrarea şi atenţia, care le afectează capacitatea de
muncă. Litiul poate cauza disfuncţii renale, malformaţii congenitale şi o formă de diabet, dacă este luat de femei în
primul trimestru de sarcină. Medicaţia anticonvulsivă (ca Tegretol Valproate şi Depakote) este frevent folosită acum
în tratarea tulburărilor bipolare. Aceste medicamente pot avea eficienţă înaltă în reducerea simptomelor maniei severe
şi acute, dar nu par să fie ia fel de eficiente ca litiul, în tratamentul pe termen lung al tulburărilor bipolare şi colab.,
1998). Efectele secundare anticonvulsivelor includ: vertij, greaţă şi somnolenţă. Medicamentele antipsihotice pot fi,
de asemenea prescrise indivizilor care suferă de manie severă (Post şi colab., 1998).
MEDICAMENTE ANXIOLITICE.

Câteva medicamente tradiţional folosite pentru a trata anxietatea aparţin cunoscute a benzodiazepinelor. Ele sunt
cunoscute sub numele comun de tranchilizante şi sunt comercializate sub diverse denumiri comerciale, ca: Diazepam
(Valium), Librium (chlordiazepoxid) şi Alprazolam (Xanax). Medicamentele anxiolitice reduc încordarea şi produc
somnolenţă. La fel ca alcoolul şi barbituricele, ele reduc activitatea sistemulai nervos central. Aceste medicamentele
sunt folosite, de asemenea, pentru a trata tulburările anxioase, sindromul de sevraj la alcool şi tulburările organice
legate de stres. De exemplu, în tratamentul unei fobii, medicaţia anxiolitică poate fi combinată cu desensibilizarea
sistematică, pentru a ajuta individul să se relaxeze când se confruntă cu situaţia de care se teme. Deşi tranchilizantele
pot fi folositoare pe termen scurt, beneficiile lor globale sunt discutabile şi ele sunt, în mod clar, prea mult prescrise
şi greşit folosite. Până de curând (înainte ca unele riscuri să devină evidente), Valium şi Librium erau două din cele
mai larg prescrise medicamente în Statele Unite (Julien, 1992). Folosirea pe termen lung a tranchilizantelor poate duce
la dependenţă fizică. Deşi tranchilizantele nu dau dependenţă la fel de mult ca barbituricele, în cazul folosirii repetate
ele duc la toleranţă, iar individul manifestă simptome severe de sevraj la întreruperea folosirii medicamentului. În
plus, tranchilizantele slăbesc capacitatea de concentrare, inclusiv capacitatea de a conducere auto, şi pot produce
moartea, dacă se combină cu alcoolul. În ultimii ani, cercetătorii au descoperit că anumite medicamente antidepresive
reduc şi simptomele de anxietate. Aceasta este valabil îndeosebi pentru inhibitorii reabsorbţiei serotoninei, discutaţi
anterior. Aceste medicamente pot reduce anxietatea, la fel ca şi depresia, pentru că acţionează asupra dereglărilor
biochimice care sunt comune ambelor boli.

STIMULANTE.

Medicamentele stimulante sunt folosite pentru a trata problemele de atenţie ale copiilor cu tulburare de deficit de
atenţie hiper-activitate (ADHD). Unul dintre stimulantele cele mai des folosite are denumirea comercială Ritalin. Cu
toate că poate părea ciudat să dai un stimulant unui copil hiperactiv, între 60 şi 90% din copii cu ADHD răspund la
aceste medicamente prin reduceri ale comportamentului disruptiv şi creşterea atenţiei (Gadow, 1992). Medicamentele
stimulante pot acţiona prin creşterea nivelurilor de dopamină în sinapsele creierului. Folosirea Ritalin-ului este un
subiect controversat, deoarece unele şcoli şi unii medici s-au grăbit să diagnosticheze ADHD la copiii şcolari şi să le
prescrie acestora Ritalin (Hinshaw, 1994). Medicamentele stimulante au efecte secundare semnificative, incluzând:
insomnie, cefalee, ticuri şi greaţă (Gadow, 1991, 1992). Trebuie diagnosticată cu certitudine prezenţa ADHD la
copii înainte de a le prescrie medicamente stimulante. În concluzie, tratamentul medicamentos a redus severitatea
unor tipuri de tulburări mentale. Mulţi indivizi care, altfel, ar fi necesitat spitalizare, pot fi integraţi în comunitate cu
ajutorul acestor medicamente. Pe de altă parte, există limite ale aplicabilităţii tratamentului medicamentos. Toate
substanţele terapeutice pot produce efecte secundare nedorite. Mulţi indivizi cu probleme medicale, ca şi femeile
gravide sau care alăptează, adeseori nu pot lua medicamente psihoactive. În plus, mulţi psihologi consideră că aceste
medicamente ameliorează simptomele fără a solicita pacientul să îşi confrunte problemele personale care ar putea
contribui la tulburarea lui sau ar putea să fi fost provocate de această tulburare (ca, de exemplu, problemele conjugale
cauzate de comportamentele unei persoane cu tulburare maniacală).

Tratamentul electroconvulsiv

În terapia electroconvulsivă (ECT — electroconvulsive therapy), cunoscută, de asemenea, ca terapia prin electroşoc,
se aplică creierului un curent electric slab, pentru a produce un atac similar convulsiei epileptice. ECT a fost un
tratament popular între 1940 şi 1960, înainte ca medicamentele antipsihotice şi antidepresive să fie disponibile. Astăzi
se foloseşte mai ales în cazurile de depresie severă, când pacientul nu a răspuns la tratamentul medicamentos. ECT a
fost subiectul multor controverse. intr-o anumită perioadă era folosită fără discriminare în spitalele de boli mentale,
pentru a trata tulburări ca alcoolismul şi schizofrenia, motiv pentru care nu dădea rezultate benefice. Înainte de
dezvoltarea procedurilor mai rafinate, ECT era o experienţă înspăimântătoare pentru pacient, care era adeseori treaz
până când curentul electric declanşa atacul şi producea pierderea momentană a cunoştienţei. Pacientul suferea frecvent
de confuzie şi pierderi de memorie după aceea. Uneori, intensitatea spasmelor musculare care însoţeau atacul cerebral
provoca leziuni fizice.

Astăzi, ECT este mult mai sigură. Pacientului i se administrează un anestezic cu durată scurtă de acţiune și i se
injectează un miorelaxant. Un curent electric de scurtă durată şi foarte slab se aplică pe scalp, la nivelul tâmplei aflată
pe partea emisferei cerebrale nedominante. Se administrează curentul minim necesar producerii unui atac cerebral,
deoarece acesta, şi nu electricitatea, constituie factorul terapeutic. Miorelaxantul previne spasmele musculare
convulsive. Individul se trezeşte în câteva minute şi nu îşi aminteşte nimic despre tratament. Se administrează, de
obicei, patru până la şase tratamente perioadă de câteva săptămâni.
Cel mai problematic efect secundar al ECT este pierderea memoriei. Unii pacienţi raportează pierderi mnezice faţă de
evenimentele intâmplate cu până la şase luni înainte de ECT, ca şi deteriorarea capacităţii de a reţine informaţii noi
timp de o lună sau două după tratament. Totuşi, dacă se folosesc doze foarte mici de electricitate (cantitatea este
calibrată cu atenţie pentru fiecare pacient pentru a nu depăşi cantitatea necesară producerii atacului) şi se administrează
numai emisferei nedominante a creierului, problemele de memorie sunt minime (Schwartz, 1995). Nimeni nu ştie cum
reduc depresia atacurile induse electric. Atacurile cerebrale produc o eliberare masivă de norepinefrină şi serotonină
şi deficitul acestor neurotransmiţători poate fi un factor important în unele cazuri de depresie. În prezent, cercetătorii
in cearcă să determine similarităţile şi deosebirile dintre ECT şi medicamentele ant-depresive, în ceea ce priveşte felul
în care acestea afectează neurotransmiţătorii. Indiferent cum ar acţiona, ECT este eficientă în eliminarea stărilor de
depresie severă, imobilizantă, având o acţiune mai rapidă decât terapia medicamentoasă.

Bibliografie 9.
Dragoș Cîrneci – Demascarea secolului.
Ce face din noi creierul. Introducere în
neuroștiințele dezvoltării, p.246-256;
Biochimia anxietății

Acidul gama amino butiric (GABA) se sintetizează din

precursorul său – acidul glutamic – de către o enzimă
specifică numită decarboxilaza acidului glutamic (GAD)
existentă în neuronii GABAergici, precum și în câateva
alte celule din afara SNC. GABA acționează asupra a trei
clase de receptori din membrana neuronilor-țintă (și asupra
neuronilor GABAergici înșiși, care se numesc
autoreceptori): GABAA, GABAB și GABAC. Cei mai
numeroși sunt receptorii GABAA. Aceștia mediază
potențialul și curentul inhibitor postsinaptic prin creșterea
conductanței membranei datorită deschiderii canalelor de
clor. Efectul predominant al curentului inhibitor
postsinaptic constă în hiperpolarizarea neuronilor
postsinaptici ca rezultat al influxului ionilor de clor.
GLUTAMATUL

Este principalul neurotransmițător excitator și este larg răspândit în creier. Împreună cu sistemul GABAergic, menține
un echilibru între stările excitative și inhibitive. El contribuie la arousal și anxietate, știut fiind faptul că antagoniștii
glutamatului sunt anxiolitici. (Noyes și Horen-Saric, 1998). Este necesar în achiziționarea memoriilor și în
achiziționarea condiționărior afective, precum și în
extincția lor (Davis, 1992). Rolul său în condiționarea aversivă se realizează prin intermediul LTP la nivelul nucleilor
laterali ai amigdalei.

NORADRENALINA

Sistemul noradrenergic (NA) îşi are originea în nucleul locus coeruleus din trunchiul cerebral. Locus coeruleus este
conectat cu sistemul nervos simpatic, ambele primind inputuri de la nucleul paragigantocelular, o zonă cheie în
controlul activitătii simpatice. Locus coeruleus trimite proiecţii către cortex, hipocampus, talamus, trunchi cerebral,
cerebel şi măduva spinării. Activitatea acestui nucleu creşte nivelul de arousal şi sporeşte discriminarea senzorială.
Astfel, semnalele relevante sunt întărite iar activitatea neurală nerelevantă este suprimată în anumite regiuni ale
creierului (apud Noyes şi Hoehn-Saric, 1998). Există o clară relaţionare între rata de descărcare a locus coeruleus şi
performanţă. Maimuţele cu rate scăzute sunt neatente şi somnolente, cele cu rate intermediare sunt atente şi
performante în sarcini, iar cele cu rate crescute sunt distractibile şi dezorganizate într-o activitate (Posner şi colab.,
1999). Activitatea locus coeruleus este, de asemenea, redusă în timpul unor activităţi care nu necesită alocarea de
atenţie asupra mediului, precum groomingul şi mâncatul. Cele mai înalte niveluri de activitate apar în timpul
comportamentului de orientare sau când comportamentul este întrerupt de un stimul (Posner şi colab., 1999). Neuronii
din locus coeruleus sunt uşor de condiţionat, astfel putând ajunge să răspundă chiar la stimuli de intensitate scăzută.
Sistemul noradrenergic interacţionează strâns cu alte sisteme, în special cel serotonergic, o moclificare într -unul
producând modificări şi în celălalt. O activitate anormal de ridi cată a locus coeruleus, sau a structurilor care trimit
inputuri spre el, duce la atacuri de panică (apud Noyes şi Hoehn-Saric, 1998).

SEROTONINA

Sistemul serotonergic (5-hidroxitriptamina sau 5-HT) îşi are originea în nucleii rafeului dorsal şi trimite proiecţii spre
sistemul nigrostriatal, limbic şi cortex. Este un sistem foarte complex având cel puţin 14 receptori diferiţi, grupaţi în
7 familii (Buck, 1999). Afectarea sistemului serotonergic, produce creşteri în răspunsul la pedeapsă la animale. La
oameni, blocarea receptorilor serotonergici produce anxietate. Studiile făcute pe animale sugerează faptul că, în geneza
anxietăţii sunt implicaţi diferite subtipuri de receptori serotonergici. Similar, la oameni, receptorul 5-HT1a are efect
anxiolitic în timp ce 5-HT1c, 5-HT2 şi 5-HT3 efecte anxiogene. Receptorul 5-HT4 care are cea mai mare densitate în
sistemul limbic are, de asemenea, efecte anxiolitice. Receptorul 5-HT1a a fost cel mai intens studiat. La nivel
presinaptic el se găseşte mai ales în nucleii rafeului median orsal iar postsinaptic în sistemul limbic şi partea anterioară
a creierului (Noyes Hoehn-Saric, 1998). Receptorii presinaptici sunt autoreceptori ce descresc activitatea neuronilor
serotonergici şi au efecte anxiolitice, în timp ce receptorii postsinaptici produc efecte anxiogene. Serotonina afectează
eliberarea noradrenalinei şi dopaminei în hipocampus şi cortexul prefrontal. Astfel, serotonina reduce sau creşte
anxietatea fie direct fie alterând funcţionarea altor neurotransmiţători. Prin efectul asupra locus coeruleus ea
stabilizează arousalul şi previne atacurile de panică. Ea poate atenua activitatea prefrontală reducând astfel
manifestările cognitive ale anxietăţii (Harris şi Hoehn -Saric, 1995). Atât Gray (1987) cât şi Cloninger (1987) au
implicat sistemul serotonergic în evitarea pericolelor şi în anxietatea ca trăsătură, dar Gray afirmă că serotonina
mediază în anxietate în primul rând efectul de inhibiţie comportamentală şi nu pe cel de arousal. La pacienţii cu atac
de panică, nivelul serotoninei este sub cel normal, unul dintre cele mai folosite medicamente - Prozacul - acţionând
tocmai în sensul creşterii 5-HT la nivel sinaptic. Prozacul este un inhibitor selectiv al re-uptake-ului 5-HT (SSRI) şi
inhibă proteina responsabilă de transportul 5-HT înapoi în neuronul presinaptic, făcând 5-HT mai mult timp
disponibilă în spaţiul sinaptic. Medicamentele de tip SSRI acţionează asupra hipotalamusului reducând secreţia de
CRH şi deci de cortizol, şi asupra amigdalei (nucleul lateral) reducând inputurile excitatorii serotonergice primite de
la cortex şi talamus (Gorman şi colab., 2000).

DOPAMINA

Sistemul dopaminergic (DA) se împarte în patru subdiviziuni, cel mezolimbic şi nigrostriat fiind importante în
contextul de faţă.

1.Sistemul mezolimbic işi are originea în aria ventrală tegmentală din mezencefal şi inervează ariile tuberculilor
olfactivi, nucleul accumbens, amigdala şi septumul.

2.Sistemul nigrostriat îşi are originea în substanţa neagră mezencefalică şi proiectează în ariile corticale, incluzând
prefrontalul. Sistemul mesolimbic este implicat în special în motivaţie şi comportamentul explorator, iar cel
nigrostriatal în funcţii cognitive superioare precum memoria de lucru (Previc, 1999).

Stresul conduce la eliberarea de dopamină în cortexul prefrontal, dar acest lucru nu este asociat neapărat cu anxietatea,
dopamina fiind responsabilă mai degrabă în creşterea motivaţiei şi dobândirea de strategii de coping (Noyes şi Hoehn-
Saric, 1998). Receptorii dopaminergici D1 mediază condiţionarea aversivă, iar unii autori sugerează că simptomele
anxioase consecutive administrării de droguri psihostimulante (amfetamină şi cocaină) se datorează amplificării
activităţii DA la nivelul nucleilor mediani ai amigdalei (Gelowitz şi Kokkinidis, 1999). Receptorii D1 şi D2 au rol în
controlul inhibitor al cortexului median prefrontal asupra nucleului bazolateral amigdalian, influenţând astfel extincţia
condiţionării aversive.

ACETILCOLINA ŞI SOMATOSTATINA

Acetilcolina (Ach) este principalul transmiţător implicat în funcţiile perceptive şi în memoria de lucru. Studii din anii
'90 au evidenţiat o interacţiune strânsă la nivelul hipocampului şi amigdalei între ACh şi o neuropeptidă numită
somatostatină (SS14). Acţiunea lui SS14 la nivelul receptorului colinergic muscarinic duce la o facilitare a efectului
ACh, crescând de pănă. la 4 ori amplitudinea curentului M (apud Bloom, 1995). Această dinamică dintre ACh şi
somatostatină prezintă interes în contextul activităţii la nivelul amigdalei şi a output-urilor amigdalei, care trimite
proiecţii colinergice către straturile bogate în somatostatină din neocortex. În plus, SS14 coexistă la nivelul sinapselor
cu GABA, iar răspunsul GABAergic postsinaptic este unul dintre mecanismele medicaţiei anxiolitice (Bloom, 1995).

SISTEMUL HISTAMINERGIC

Este implicat în arousal prin intermediul receptorului H1, activitatea neuronilor histaminegici fiind maximă în starea
de veghe. Stresul creşte nivelul de histamine în creier. Antihistaminele induc sedare şi au efecte anxiolitice (apud
Noyes şi Hoehn-Saric, 1998).

SISTEMELE OPIACEE

Opiaceele endogene cuprind beta endorfinele, enkefalina şi dynorfinele. Stresul alterează concentraţia lor la nivelul
hipotalamusului, corpilor striaţi şi ariilor tegmentale mezencefalice. Aceasta sugerează că sistemele opiacee
modulează răspunsul la stres posibil prin influenţarea secreţiei altor neuropeptide cum ar fi CRH. De asemenea, ele
atenuează activitatea locus coeruleus şi eliberarea de noradrenalină. Injectarea de opioide (ca şi de GABA şi
neuropeptidă Y) în nucleii amigdalieni duce la suprimarea condiţionării aversive şi a altor efecte anxioase (Bloom,
1995). Separarea mamei de pui conduce la scăderea dramatică a concentraţiei de opioide în cortexul cingulat,
orbitofrontalul drept şi septum, iar anticiparea acestei separări provoacă panică (Buck, 1999). S-a observat că pacienţii
cu atac de panică sunt mai puţin predispuşi la a declanşa aceste crize în prezenţa persoanelor iubite sau foarte familiare
(Gorman şi colab., 2000), când secreţia de opioide este crescută iar acestea pot ţine sub control activitatea amigdalei
şi a locus coeruleus.

COLECISTOK1NINA

Este o neuropeptidă răspândită in cortex, amigdală şi hipocampus şi poate provoca anxietatea şi atacurile de panică.,
ea crescând rCBF în zona posteromediană a nucleului accumbens. Acest efect este contrabalansat de benzodiazepine
(Noyes şi Hoehn-Saric, 1998).

HORMONUL ELIBERATOR AL CORTICOTROPINEI

CRH este un factor coordonator important al axei hipotalamus-glandă hipofiză-glande adrenale (HPA). Ca răspuns la
stres, CRH este eliberat din nucleul periventricular hipotalamic (PVN) şi activează receptorii de CRH ai hipofizei
anterioare, ceea ce produce fosforilarea factorului de transcripţie CREB şi eliberarea în circulaţia sangvină de hormon
adrenocorticotropic (ACTH). ACTH la rândul său activează receptorii săi din cortexul adrenal astfel crescând sinteza
şi eliberarea de glucocorticoizi - cum este cortizolul. Receptorii CRH - numiţi CRH1 şi CRH2 - sunt răspândiţi în tot
sistemul nervos şi la periferie. CRH are o afinitate mai ridicată pentru CRH1 iar urocortinul (Ucn) - o peptidă înrudită
cu CRH - este ligandul CRH2 (Bale şi colab., 2000). CRH1 are rol anxiogen, iar CRH2 rol anxiolitic (Kishimoto şi
colab., 2000). CRH creşte activitatea locus coeruleus şi duce la simptome anxioase, iar administrarea de antagonişti
ai CRH are efecte anxiolitice (apud Noyes şi Hoehn-Saric, 1998). CRH este implicat în reacţia de disperare cauzată
de izolarea de persoanele relevante (în special la vârste foarte fragede) şi cu simptomele de „burnout", precum şi cu
simptomatologia relaţionată cu sevrajul după diferite droguri precum alcool, cocaină, opiacee şi canabis (Buck, 1999).

NEUROBIOLOGIA PRINCIPALELOR TULBURĂRI ANXIOASE

După DSM-IV, sunt clasificate 13 tulburări de anxietate: atacul de panică, fobia specifică, fobia socială, tulburarea
obsesiv-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul acut, anxietatea generalizată, tulburarea anxioasă datorată unei
condiții medicale generale, tulburarea anxioasă indusă de o substanță și tulburarea anxioasă fără alt specificație.

Inițial s-a crezut că atacul de panică are o origine pur psihogenă, dar studii mai recente folosind PET au condus la
concluzia că există o bază neurobiologică a acestei tulburări. Reiman şi colab. (1986) (apud Bigler şi Clement, 1997)
au demonstrat iregularităţi ale rCBF (regional cerebral blood flow - fluxul sangvin cerebral regional) în regiunea
parahipocampică, ca şi alte aberaţii metabolice la pacienţii cu atac de panică. De asemenea, s-a observat că pacienţii
care au alte patologii ce implică lobul temporal drept prezintă simptome de anxietate şi atac de panică. Anxietatea a
fost asociată cu leziuni ale emisferei drepte, în timp ce anxietatea asociată cu depresia - cu leziuni ale emisferei stângi.
Un studiu folosind RMN funcțional a evidenţiat anomalii de funcţionare a lobului temporal medial drept la pacienţii
cu atac de panică (Ontiveros şi colab., 1989; apud Bigler şi Clement, 1997). Alte formaţiuni implicate în atacurile de
panică sunt locus coeruleus, chemoreceptorii medulari centrali şi nucleul rafeului dorsal din mezencefal. O
hipersensibilitate a chemoreceptorilor medulari faţă de CO2 duce la o stimulare excesivă a locus coeruleus facilitând
o stare de panică (Cutler şi Marcus, 1999). Neuronii serotonergici medulari sunt stimulaţi de creşterea concentraţiei
de CO2. Ei sunt poziţionaţi ideal pentru a depista nivelul de CO2 din sânge, având rolul de a menţine homeostaza
semnalizând creierului orice creştere peste nivelul normal al CO2 (Bradley şi colab., 2002). Senzaţia de sufocare şi
hiperventilaţia sunt simptome centrale ale atacului de panică. În coordonarea manifestărilor atacului de panică mai
sunt implicate amigdala, talamusul, nucleul periapeductal cenuşiu, nucleul parabrahial şi hipotalamusul (Gorman şi
colab., 2000). Aşa cum am mai arătat (vezi SEROTONINA) la pacienţii cu atac de panică, nivelul serotoninei este
sub cel normal, unul dintre cele mai folosite medicamente - Prozacul acţionând tocmai în sensul creşterii 5-HT la nivel
sinaptic. Predispoziţia spre atac de panică se transmite genetic, gemenii monozigoţi având şanse mai mari de a
dezvolta această tulburare (aprox. 31%) comparativ cu cei dizigoţi sau cu fraţii obişnuiţi (Gorman şi colab.,
2000).

Bazele neurobiologice ale tulburării obsesiv-compulsive (OCD) au fost de asemenea investigate folosind
neuroimagistca funcțională. Aceste studii s-au centrat pe două formaţiuni: lobii frontali şi nucleul caudat. Studii PET
au demonstrat un metabolism crescut în cortexul orbital şi în capul nucleului caudat. De asemenea, s-a observat prin
studii SPECT un rCBF crescut în partea prefrontală mediană. Unele teorii postulează o disfuncţie iniţială la nivelul
formaţiunilor striate şi secundar o hiperactivitate corticală. Astfel, disfuncţia ar fi undeva în circuitul frontal-
subcortical ce leagă orbitofrontalul de nucleul caudat şi globus pallidus (Insel, 1992; apud Cutler şi Marcus, 1999). O
altă structură implicată este cortexul cingulat. Stimulări electrice ale acestuia produc mişcări stereotipe, iar studii PET
au arătat o creştere metabolică în activitatea cortexului cingulat anterior bilateral la pacienţii cu această tulburare (apud
Cutler şi Marcus, 1999). Gehring şi colab. (2000) folosind ERPs au observat o negativitate relaţionată cu erorile -
adică un potenţial al creierului ce reflectă procesul de monitorizare al unei anume activităţi - mai crescută la indivizii
cu tulburare obsesiv compulsivă. Magnitudinea acestei creşteri e relaţionată cu severitatea simptomelor, iar locusul
acestui fenomen corespunde cu zona prefrontală mediană, posibil cortexul cingulat anterior. Comportamentele
compulsive sunt analoge cu unele comportamente animale precum groomingul sau îngroparea de mâncare -
comportamente ce se amplifică atunci când animalul este într-un conflict. Acestea sunt comportamente primitive
adaptative ce sunt activate neadecvat în tulburarea obsesiv compulsivă. Cortexul cingulat anterior semnalează erorile
(care sunt sinonimul unui conflict cognitiv) şi trimite semnale de corectare a lor cortexului dorsolateral prefrontal,
precum şi semnale către ganglionii bazali pentru a pregăti mişcările de implementare a unei acţiuni de corectare
(Gehring şi colab., 2000). Din punct de vedere biochimic, pacienţii cu tulburare obsesiv compulsivă răspund diferit la
SSRI (inhibitoarele recaptării serotoninei) ceea ce sugerează faptul că această tulburare are un substrat biochimic
diferit de celelalte tulburări anxioase (Roosevelt, 1992). La pacienţii cu stres posttraumatic (PTSD) apar unele
disfuncţii fiziologice precum o creştere a activităţii simpatice, o creştere a activităţii axei hipotalamus/ hipofiză/glande
adrenale, o disfuncţie a sistemelor de opioide endogene (Cutler şi Marcus, 1999), o distrucţie a masei neuronale din
zona CA3 hipocampică (Sapolsky, Uno, Rebert şi Finch, 1990; apud Bigler şi Clement, 1997) precum şi o
disfuncţionalitate a unor structuri precum orbitofrontalul, cortexul cingulat anterior şi amigdala (Schore, 2001b).
Copiii maltrataţi cu PTSD secretă mai mult cortizol şi catecolamine, iar aceste simptome corelează cu durata traumei
şi cu gândurile intruzive, hiperaousalul şi comportamentul evitativ. De asemenea, copiii maltrataţi şi adolescenţii care
au dezoltat PTSD prezintă o reducţie a volumului intracranian şi cerebral de 7-8%. Ventriculii drept, stâng şi lateral
însă sunt disproporţionat mai mari la aceştia. Volumul intracranian corelează pozitiv cu vârsta la care s-a instalat
tulburarea şi negativ cu durata abuzului. Simptome precum gânduri intruzive, comportament evitativ, hiperaroausal şi
disociere corelează negativ cu volumul intracranian şi mărimea corpului calos (DeBellis, 1999). Unele studii făcute
pe veterani din Vietnam au pus în evidenţă faptul că cei care au dezvoltat PTSD experienţiaseră mai multe evenimente
traumatice anterioare, incluzând abuzuri fizice sau sexuale în copilărie, comparativ cu veteranii ce nu aveau PTSD,
iar rata de apariţie a tulburării era mai mare printre gemenii monozigoţi (apud Bigler şi Clement, 1997). De asemenea,
statisticile arată că doar 35% dintre femeile care sunt violate dezvoltă PTSD (Anagnostaras şi colab., 1999). Se poate
deci vorbi de o predispoziţie înnăscută sau formată în prima perioadă de viaţă spre a dezvolta această tulburare. Aşa
cum am mai arătat, copiii şi adolescentii cu anxietate generalizată (GAD) au un volum crescut al amigdalei drepte şi
al cortexului cingulat anterior drept (Schore, 2001b).
O modificare în sensul hiperexcitabilităţii hipocampului la stimuli senzoriali de tipul informaţiei spaţiale este văzută
ca şi cauză a agorafobiei (Roosevelt, 1992). Procesul denumit „kindling" a fost propus pentru a explica anxietatea
apărută la alcoolici după mai mulţi ani de consum de alcool. Aceştia, după mai multe episoade de renunţare la alcool
dezvoltă un efect de kindling - o creştere a sensibilităţii neuronale produsă de stimulări repetate de tip epileptic ale
unor structuri din lobul temporal median (Cutler şi Marcus, 1999). Unele droguri psihostimulante precum cocaina şi
amfetamina activează căile centrale ale fricii provocând anxietate. Gelowitz şi Kokkinidis (1999) sugerează că această
expresie a anxietăţii consecutivă consumului de droguri este mediată de activitatea dopaminergică mezolimbică., care
este crescută de către aceste droguri. Cercetările făcute pe şoareci au arătat că administrarea cronică de psihostimulante
are o influenţă excitativă asupra condiţionării aversive, iar administrarea pe termen lung de amfetamină produce
fenomene de kindling la nivelul amigdalei şi a ariei ventrale tegmentale. Astfel s-ar explica simptomele de paranoia
ale celor care sunt dependenţi de cocaină.
Bibliografie 10.

Christian Jarett – Great Myths of the Brain,

p.154-160;

5.Myths About the Physical Structure of the Brain

Myth #25: Mirror Neurons Make Us Human (and Broken

Mirror Neurons Cause Autism)

Back in the 1990s Italian neuroscientists identified cells in the

brains of monkeys with an unusual response pattern. These neurons
in the premotor cortex were activated when the monkeys
performed a given action and, mirror-like, when they saw another
individual perform that same movement. It was a fortuitous
discovery. Giacomo Rizzolatti and his colleagues at the University
of Palma were using electrodes to record the activity of individual
cells in macaque monkey forebrains. They wanted to find out how
the monkeys use visual information about objects to help guide
their movements. It was only when one of the research team,
Leonardo Fogassi, happened one day to reach for the monkeys’ raisins, that the mirror neurons were spotted. These
cells were activated by the sight of Fogassi’s reaching movement and when the monkeys made that reaching movement
themselves. Since then, the precise function and influence of these neurons has become perhaps the most hyped topic
in neuroscience.

The Myth

In 2000, Vilayanur Ramachandran, the charismatic University of California at San Diego neuroscientist, made a bold
prediction: “mirror neurons will do for psychology what DNA did for biology: they will provide a unifying framework
and help explain a host of mental abilities that have hitherto remained mysterious and inaccessible to experiments.”
Ramachandran is at the forefront of a frenzy of excitement that has followed these cells ever since their discovery.
They’ve come to represent in many people’s eyes all that makes us human (ironic given they were actually discovered
in monkeys). Above all, many see them as the neural essence of human empathy, as the very neurobiological font of
human culture. Part of Ramachandran’s appeal as a scientific communicator is his infectious passion for neuroscience.
Perhaps, in those early heady years after mirror neurons were discovered, he was just getting a little carried away?
Not at all. For his 2011 book aimed at the general public, The Tell-Tale Brain, Ramachandran took his claims about
mirror neurons even further. In a chapter titled “The Neurons that Shaped Civilization,” he claims that mirror neurons
underlie empathy; allow us to imitate other people; that they accelerated the evolution of the brain; that they help to
explain a neuropsychological condition called anosognosia (in which the patient denies his or her paralysis or other
disability); that they help explain the origin of language; and most impressively of all, that they prompted the great
leap forward in human culture that happened about 60 000 years ago, including the emergence of more sophisticated
art and tool use. “We could say mirror neurons served the same role in early hominid evolution as the Internet,
Wikipedia, and blogging do today,” he concludes. “Once the cascade was set in motion, there was no turning back
from the path to humanity.” In 2006,44 with co-author Lindsay Oberman, he made a similar claim more pithily:
“Mirror neurons allowed humans to reach for the stars, instead of mere peanuts.”

Ramachandran is not alone in bestowing such achievements on these brain cells. Writing for The Times(London) in
2009 about our interest in the lives of celebrities, the eminent philosopher A. C. Grayling traced it all back to those
mirror neurons. “We have a great gift for empathy,” he wrote. “This is a biologically evolved capacity, as shown by
the function of ‘mirror neurons.’” In the same newspaper in 2012, Eva Simpson wrote on why people were so moved
when tennis champion Andy Murray broke down in tears. “Crying is like yawning,” she said, “blame mirror neurons,
brain cells that make us react in the same way as someone we’re watching (emphasis added).” In a New York Times
article in 2007, about one man’s heroic actions to save another who’d fallen onto train tracks, those cells featured
again: “people have ‘mirror neurons,’” Cara Buckley wrote, “which make them feel what someone else is
experiencing, be it joy or distress (emphasis added).” Science stories about the function of mirror neurons often come
with profound headlines that also support Ramachandran’s claims: “Cells that read minds,” was the title of a New
York Times piece in 2006;45 “The mind’s mirror” introduced an article in the monthly magazine of the American
Psychological Association in 2005.46 But the hype is loudest in the tabloids. Try searching for “mirror neurons” on
the Daily Mail website. To take one example, the paper ran an article in 2013 that claimed the most popular romantic
films are distinguished by the fact they activate our mirror neurons. Another claimed that it’s thanks to mirror neurons
that hospital patients benefit from having visitors. In fact, there is no scientific research that directly backs either of
these claims, both of which represent reductionism gone mad.

A brief search on Twitter also shows how far the concept of powerful empathy-giving mirror neurons has
spread into popular consciousness. “‘Mirror neurons’ are responsible for us cringing whenever we see someone
get seriously hurt,” the @WoWFactz feed announced to its 398 000 followers with misleading confidence in
2013. “Mirror neurons are so powerful that we are even able to mirror or echo each other’s intentions,” claimed self-
help author Dr Caroline Leaf in a tweet the same year. If mirror neurons grant us the ability to empathize with others,
it only follows that attention should be drawn to these cells in attempts to explain why certain people struggle to take
the perspective of others – such as can happen in autism. Lo and behold the “broken mirror hypothesis.” Here’s the
prolific neuroscience author Rita Carter in the Daily Mail in 2009: “Autistic people often lack empathy and have been
found to show less mirror-neuron activity.” It’s a theory to which Ramachandran subscribes. After attributing the great
leap forward in human culture to these cells, he claims in his 2011 book: “the main cause of autism is a disturbed
mirror neuron system.” You won’t be surprised to hear that questionable autism interventions have risen on the back
of these claims, including synchronized dance therapy and playing with robot pets. Mirror neurons have also been
used by some researchers to explain smokers’ compulsions (their mirror neurons are allegedly activated too strongly
by others smoking-related actions); as part of a neurobiological explanation for homosexuality (gay people’s mirror
neurons are allegedly activated more by the sight of same-sex aroused genitalia); and to explain many other varieties
of human behavior. According to New Scientist, these clever cells even “control [the] erection response to porn”!

The Reality
There’s no doubt that mirror neurons have fascinating properties, but many of the claims made about them are wildly
overblown and speculative. Before focusing on specifics, it’s worth pointing out that the very use of the term mirror
neurons can be confusing. As we heard, the label was originally applied to cells in motor parts of the monkey brain
that showed mirror-like sensory properties. Since then, cells with these response patterns have been found in other
motor parts of the brain too, including in the parietal cortex at the back of the brain. These days experts talk of a
distributed “mirror neuron system.”

The term “mirror neurons” also conceals a complex mix of cell types. Some motor cells only show mirror like
responses when a monkey (most of this research is with monkeys) sees a live performer in front of them; other cells
are also responsive to movements seen on video. Some mirror neurons appear to be fussy – they only respond to a
very specific type of action; others are less specific and respond to a far broader range of observed movements.

There are even some mirror neurons that are activated by the sound of a particular movement. Others show mirror
suppression – that is, their activity is reduced during action observation. Another study found evidence in monkeys of
touch-sensitive neurons that respond to the sight of another animal being touched in the same location (Ramachandran
calls these “Gandhi cells” because he says they dissolve the barriers between human beings).

Also, there are reports of entire brain systems having mirror-like properties. For example, the brain’s so-called pain
matrix, which processes our own pain, is also activated when we see another person in pain. In this case experts often
talk of “mirror mechanisms,” rather than mirror neurons per se, although the distinction isn’t always clear. So, not
only are there different types of mirror neuron in motor parts of the brain (varying in the extent and manner of their
mirror-like properties), there are networks of non-motor neurons across the brain with various degrees of mirror-like
properties. To say that mirror neurons explain empathy is therefore rather vague, and not a whole lot more meaningful
than saying that the brain explains empathy.

Let’s zoom in on the ubiquitous idea that mirror neurons “cause” us to feel other people’s emotions. It can be traced
back to the original context in which mirror neurons were discovered – the motor cells in the front of the monkey
brain that responded to the sight of another person performing an action. This led to the suggestion, endorsed by many
experts in the field including Vittorio Gallesse and Marco Iacoboni, that mirror neurons play a causal role in allowing
us to understand the goals behind other people’s actions. By representing other people’s actions in the movement
pathways of our own brain, so the reasoning goes, these cells provide us with an instant simulation of their intentions
– a highly effective foundation for empathy. It’s a simple and seductive idea. What the newspaper reporters (and over-
enthusiastic neuroscientists like Ramachandran) don’t tell you is just how controversial it is.

The biggest and most obvious problem for anyone advocating the idea that mirror neurons play a central role in our
ability to understand other people’s actions is that we are quite clearly capable of understanding actions that we are
not able to perform ourselves. A non-player tennis fan who has never even held a racket doesn’t sit baffled as Roger
Federer swings his way to another victory. They understand fully what his aims are, even though they can’t simulate
his actions with their own racket-swinging motor cells. Similarly, we understand flying, slithering, coiling, and any
number of other creaturely movements, even if we don’t have the necessary flying or other cells to simulate the act.
From the medical literature there are also numerous examples of comprehension surviving after damage to motor
networks – people who can understand speech, though they can’t produce it; others who recognize facial expressions,
though their own facial movements are compromised. Perhaps most awkward of all, there’s evidence that mirror
neuron activity is greater when we view actions that are less familiar – such as a meaningless gesture – as compared
with gestures that are imbued with cultural meaning, such as the victory sign.

Mirror neuron advocates generally accept that action understanding is possible without corresponding mirror neuron
activity, but they say mirror neurons bring an extra layer of depth to understanding. In a journal debate published in
2011 in Perspectives in Psychological Science, Marco Iacoboni insists that mirror neurons are important for action
understanding, and he endorses the idea that they somehow allow “an understanding from within” whatever that
means. Critics in the field believe otherwise. Gregory Hickok at the University of California Irvine thinks the function
of mirror neurons is not about understanding others’ actions per se (something we can clearly do without mirror
neurons), but about using others actions’ in the process of making our own choice of how to act. Seen this way, mirror
neuron activity is just as likely a consequence of action understanding as a cause.

What about the grand claims that mirror neurons played a central role in accelerating human social and cultural
evolution by making us empathize with each other? Troublesome findings here center on the fact that mirror neurons
appear to acquire their properties through experience. Research by Cecelia Heyes and others has shown that learning
experiences can reverse, abolish, or create mirror-like properties in motor cells. In one pertinent study, Heyes and her
co-workers had participants respond to the sight of another person’s index finger movement by always moving their
own little finger. This training led to a change in their usual mirror activity. Twenty-four hours later, the sight of
another person’s index finger movement triggered more excitatory activity in the participants’ own little finger muscle
than in their own index finger muscle. This is the opposite to what happened pre-training and shows how easily
experience shapes mirror-like activity in the brain. The reason these findings are awkward for the bold claims about
mirror neurons is that they imply experience affects mirror neuron activity as much as mirror neuron activity affects
the way we process the world. In other words, it can’t reasonably be claimed that mirror neurons made us imitate and
empathize with each other, if the way we choose to behave instead dictates the way our mirror neurons work. On their
role in cultural evolution, Heyes says mirror neurons are affected just as much, if not more, by cultural practices, such
as dancing and music, compared with how much they likely influenced these practices. Contradicting Ramachandran
and others, she wrote in 2011: “mirror mechanisms are not at one end of a causal arrow between biology and culture
– they owe at least as much as they lend to cultural processes.”

More evidence that mirror neurons are not always positioned at the start of a causal path comes from studies showing
how the activity of these cells is modulated by such factors as the monkey’s angle of view, the reward value of the
observed movement, and the overall goal of a seen movement, such as whether it is intended to grasp an object or
place it in the mouth. These findings are significant because they show how mirror neurons are not merely activated
by incoming sensory information, but also by formulations developed elsewhere in the brain about the meaning of
what is being observed. Of course these results don’t detract from the fascination of mirror neurons, but they do show
how these cells are embedded in a complex network of brain activity. They are as much influenced by our perception
and understanding as the cause of it.

Finally, what about the suggestion that mirror neurons play a role in autism? It’s here that the hype about mirror
neurons is probably the least justified. As Morton Ann Gernsbacher put it in 2011: “Perhaps no other application of
mirror neuron hypothesizing has been characterized by as much speculation as that of the relation between mirror
neurons and the autistic phenotype.” Gernsbacher goes on to review the relevant literature, including numerous
findings showing that most people with autism have no problem understanding other people’s actions (contrary to the
broken mirror hypothesis) and that they show normal imitation abilities and reflexes. What’s more, for a review paper
published in 2013, Antonia Hamilton at the University of Nottingham assessed the results from 25 relevant studies
that used a range of methods including fMRI, EEG, and eye-tracking to investigate mirror neuron functioning in
people with autism. She concluded, “there is little evidence for a global dysfunction of the mirror system in autism,”
adding: “Interventions based on this theory are unlikely to be helpful.”

Motor cells that respond to the sight of other people moving are intriguing, there’s no doubt about that. It’s likely they
play a role in important social cognitions, like empathy and understanding other people’s intentions. But to claim that
they make us empathic, and to raise them up as neuroscience’s holy grail, as the ultimate brain-based root of humanity,
is hype. The evidence I’ve mentioned is admittedly somewhat selective. I’ve tried to counteract the hyperbole and
show just how much debate and doubt surrounds exactly what these cells are and what they do. In fact, it’s worth
finishing this section by noting that the very existence of mirror neurons in the human brain has only been confirmed
tentatively. The first direct evidence for mirror neurons came from the recording of individual cells in the brains of
epileptic patients in a paper published as recently as 2010. Roy Mukamel and his colleagues identified a subset of
cells at the front of the brain that responded to the sight of various facial expressions and head gestures, and to the
execution of those same gestures (but not to words describing those expressions and gestures). However, bear in mind
that the previous year, another human study using fMRI found no evidence that cells in postulated mirror neuron areas
showed signs of adaptation. That is, they didn’t exhibit reduced activity to continued stimulation after executing and
then viewing (or vice versa) the same hand movements, which is what you’d expect them to do if they had mirror
properties. “There is no meaningful evidence for … a mirror neuron system in humans,” the lead author Alfonso
Caramazza at Harvard University told me at at the time. His comments are a reminder of where we are at in the study
of these cells. We are still trying to confirm whether they exist in humans, and if so, where they are and what exactly
they do.

Mirror neurons are fascinating but, for now at least, they aren’t the answer to what makes us human.