10.

Țesutul nervos

10.1. Introducere
Câteva dintre rolurile sistemului nervos sunt:

 coordonarea proceselor complexe care se desfășoară în mediul intern al

organismului;
 integrarea organismului în mediul extern, facilitând astfel simțuri precum
văzul, auzul, gustul sau simțul tactil și răspunde la stimuli.

În absența sistemului nervos, funcționarea celorlalte sisteme ale

organismului ar fi haotică, independentă una față de cealaltă, fără vreo
conexiune cu necesitățile organismului. Câteva exemple de astfel de situații:

 contracții dezorganizate ale mușchilor;

 temperatura corporală nu ar mai fi reglată;
 distribuția sangvină nu s-ar mai face conform nevoilor tisulare;
 s-ar înregistra absența proceselor cognitive și a emoțiilor.

10.2. Organizarea sistemului nervos

Sistemul nervos uman se compune din:

 sistemul nervos central (SNC);

 sistemul nervos periferic (SNP).

SNC se compune din encefal și măduva spinării. SNC este centrul de

control al întregului organism. Unele componente ale SNC au rolul de a
integra informațiile primite și de a favoriza reacțiile potrivite.
SNP se compune din receptorii care se află în organele de simț și nervii
care stabilesc comunicare dintre SNC și organele de simț. Astfel, SNP
prezintă 12 perechi de nervi cranieni și 31 de perechi de nervi spinali. Rolul lor
este de a transmite informații SNC privind modificarea condițiilor din interiorul
organismului și de la suprafața acestuia, iar apoi de a transmite răspunsul
elaborat de SNC către mușchi sau glande, formațiuni implicate în ajustarea
condițiilor modificate.
 Figura 10.1 Principalele componente ale sistemului nervos.
În acest fel, din punct de vedere funcțional, SNP este alcătuit din două tipuri
de nervi:

 nervi senzoriali (aferenți) – în traducere „înspre”, au rolul de a aduce

informațiile de la receptorii organismului către SNC;
 nervi motori (eferenți) - în traducere „dinspre”, au rolul de a transmite
mesajele SNC cu răspunsul stimulilor, către mușchi sau alte organe.

Partea motorie a SNP se subîmparte în:

 componenta somatică – exercită control asupra mușchilor scheletici;

 componenta autonomă (vegetativă) – exercită control asupra mușchilor
involuntari (mușchii netezi și mușchiul cardiac) și a glandelor.

Componenta vegetativă a SNP este compusă din două tipuri de nervi motori:

 nervi simpatici – responsabili cu transmiterea impulsurilor către organe care

determină răspunsuri în condiții de stres, cum ar fi reacția „luptă sau fugi”
(„fight or flight");
 nervi parasimpatici – responsabili de asigurarea unei stări de relaxare a
organismului, stimulează digestia.

Celulele gliale
Sistemul nervos este alcătuit din două tipuri unice de celule:

 neuroni (celule nervoase) – celule specializare în primirea și transmiterea

informației (semnalelor biochimice) în sistemul nervos;
 celule gliale (sau generic, nevroglii) – au rol de suport. Sunt de 10 ori mai
multe decât neuroni.

În SNC sunt mai multe tipuri de celule gliale, și anume:

 oligodendrocite – se înfășoară în jurul prelungirilor neuronilor și sintetizează

și formează teci de mielină (compus lipidic);
 astrocite – prezintă prelungiri citoplasmatice alungite care le dau un aspect
stelat; acestea intervin în formarea barierei hematoencefalice (sânge-
encefal) care împiedică sau limitează accesul substanțelor nedorite în țesutul
cerebral. Totodată, astrocitele intervin și izolează țesutul nervos lezat.
 microglii – celule gliale mici, distribuite în encefal și măduva spinării. În cazul
inflamațiilor sau leziunilor intervin, capătă mobilitate și fagocitează
microorganismele care au pătruns în țesutul nervos.

În SNP, celulele gliale sunt celule Schwann care se înfășoară în jurul

prelungirilor neuronilor din afara SNC și sunt responsabile de sinteza tecii de
mielină.

Figura 10.2 Relația neuroni-celule gliale din sistemul nervos central.

 Neuronii
Neuronul reprezintă unitatea structurală și funcțională a sistemului nervos.
Din punct de vedere structural, neuronii se împart în:

 neuroni multipolari – au numeroase prelungiri scurte, denumite dendrite și o

prelungire unică, lungă, denumită axon; numeroși neuroni din SNC sunt de tip
multipolar;
 neuroni bipolari – au o dendrită și un axon; se întâlnesc în retină, urechea
internă și mucoasa olfactivă;
 neuroni pseudounipolari – prezintă o singură prelungire care se divide într-o
dendrită și un axon; majoritatea neuronilor senzoriali fac parte din această
categorie.

Figura 10.3 Tipuri de neuroni și structura unui neuron.

Din punct de vedere funcțional, neuronii se împart în:

 neuroni senzoriali (aferenți) – transmit informația de la receptori spre SNC;

 neuroni motori (eferenți) – transmit mesajele, comenzile SNC către mușchi,
inimă și glande;
 neuroni de asociație (interneuroni) – fac legătura între neuronii senzoriali și
cei motori și între alți neuroni de asociație între ei; interneuronii se află
numai în SNC; interneuronii integrează informațiile primite de la neuronii
senzoriali și reacționează prin trimiterea de mesaje pe calea neuronilor
motori.
 Din alcătuirea neuronului face parte corpul celular care constituie doar un
mic procent din întregul volum al celulei.
În corpul celular al neuronului se află:

 nucleul;
 organite celulare: mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomi;
 organit specific neuronului: corpii Nissl (în alcătuirea lor intră reticulul
endoplasmatic rugos la nivelul căruia are loc sinteza proteică).

Prelungirile foarte ramificate ale corpului celular se numesc dendrite și sunt

specializate în recepționarea impulsurilor nervoase și transmiterea lor către
corpul celular. Pe suprafața dendritelor se află mii de formațiuni
spinoase prin intermediul cărora dendritele stabilesc joncțiuni cu alți
neuroni sau cu receptori senzoriali.
În transmiterea impulsurilor dinspre corpul celular intervine axonul. Acesta
începe cu o porțiune îngroșată a corpului celular care poartă numele de con
de emergență. Axonul prezintă la interior citoplasmă (axoplasmă) delimitată
de o membrană celulară (axolemă).
Lungimea axonului poate să atingă și 1 m (axonii din porțiunea inferioară a
măduvei spinării și ajung la nivelul labei piciorului pot atinge o lungime de 1,2
m), însă diametrul său are dimensiuni microscopice. În general, axonii a
numeroși neuroni sunt numiți uzual fibre nervoase și se reunesc
formând nervi.
Capătul distal al neuronului este marcat prin prezența a mii de ramificații
microscopice, denumite terminații axonale care prezintă dilatări,
denumite butoni terminali. La nivelul lor, neuronii eliberează substanțe
chimice denumite neurotransmițători. Aceștia intervin în transmiterea
impulsurilor nervoase de la neuron la mușchi, glande sau alți neuroni.
Teaca de mielină
Teaca de mielină este o membrană stratificată, izolatoare, sintetizată de celule,
denumite:

 oligodendrocite (în SNC) – care emit prelungiri ce se înfășoară în jurul

axonilor sau dendritelor;
 celule Schwann (în SNP) – corpul acestora se înfășoară în jurul prelungirilor
neuronului.

Între două prelungiri succesive ale oligodendrocitelor, cât și între două celule
Schwann, se află spații, numite nodurile lui Ranvier, la nivelul cărora axonul
este lipsit de mielină.
 Mielina – caracteristici:

 este o substanță bogată în lipide, de culoare albă;

 constituie principala componentă a membranei celulelor Schwann și a
membranei oligodendrocitelor;
 are rolul de a izola reacțiile electrochimice care conduc impulsurile nervoase
de-a lungul axonului (teaca de mielină izolează axonul);
 conducerea impulsului prin fibrele mielinice este mai rapidă, comparativ cu
cele amielinice care conduc impulsurile mai lent; SNC prezintă axoni mielinici
și axoni amielinici;
 mielina dă culoarea substanței albe din măduva spinării și encefal;
 intră în alcătuirea nervilor periferici mielinici;
 deteriorarea sa în SNC poate duce la instalarea unei afecțiuni – scleroză
multiplă;
 partea externă a tecii de mielină (dispusă în jurul axonilor sau dendritelor)
poartă numele de neurilemă cu rol în regenerarea neuronilor lezați.

Figura 10.4 Formarea tecii de mielină.

Pe măsură ce celula Schwann se înfășoară în jurul axonilor, aceasta contribuie
la sintetizarea mielinei.
Nervii și ganglionii
Nerv – în alcătuirea sa intră mai multe fascicule de axoni și/ sau dendrite. La
exteriorul nervului se află țesut conjunctiv fibros, denumit epinerv cu rolul de
a solidariza (uni) fasciculele între ele.
În jurul fiecărui fascicul nervos se află o teacă denumită perinerv.
Ganglion – grupare de corpuri celulare neuronale. Numeroși ganglioni se află
în afara măduvei spinării, de la nivelul cărora pleacă axoni și/ sau dendrite spre
alte zone ale organismului.
 10.3. Fiziologia nervilor
Coordonarea acelor activități care implică un răspuns ca urmare a unor stimuli,
se face de către sistemul nervos. Succesiunea activităților este următoarea:

 recepția – are loc captarea informațiilor din mediul înconjurător;

 transmiterea – pe calea neuronilor senzoriali, informația este livrată SNC;
 integrarea – în cursul ei este află reacția (răspunsul) potrivit/ă;
 răspunsul – neuronii motori trimit răspunsul către efectori;
 efectori – aceștia reacționează în concordanță cu stimulul. În organism,
principalii efectori sunt: mușchii și glandele.

Activitatea nervoasă
Neuronii senzoriali, motori și interneuronii sunt organizați în circuite
neuronale și implicați în producția de impulsuri nervoase pentru a transmite
informații. Circuitul neuronal presupune ca axonul unui neuron să se termine
aproape de dendrita următorului neuron, dar fără a se atinge de aceasta.
Această joncțiune (apropiere) dintre 2 neuroni alăturați poartă numele
de sinapsă.
Arcul reflex este baza anatomică a actului reflex. Actul reflex reprezintă un
exemplu simplu de activitate nervoasă. Exemple de acte reflexe ar fi:

 reflexul rotulian – exemplu tipic; prin percutarea ligamentului patelar, are loc
extensia gambei;
 reflexul de retragere – aplicarea unui stimul dureros unui deget, determină
retragerea imediată a acestuia.

Componentele arcului reflex

Componenta Descriere Funcție
poate fi capătul receptor al unei
Receptor dendrite sau o celulă receptoare sensibil la schimbări interne sau externe
specializată dintr-un organ de simț
Neuron dendrita, corpul celular și axonul unui de la receptor către măduva spinării sau
senzorial neuron senzorial (aferent) encefal, transmite impulsuri nervoase
dendrita, corpul celular și axonul unui funcționează ca centru de procesare;
Interneuron neuron aflat în encefal sau măduva transmite impulsul nervos de la neuronul
spinării senzorial la cel motor
Neuron dendrita, corpul celular și axonul unui de la măduva spinării sau encefal la
motor neuron motor (eferent) efector, transmite impulsul nervos
răspunde la stimularea primită de la
Efector mușchi sau glandă din afara SNC neuronul motor și determină acțiunea
reflexă
Prin recepționarea unui stimul de către un neuron senzorial, apare un
reflex. În acest fel este generat un impuls nervos condus pe calea nervilor
 senzoriali către interneuronii din SNC, care funcționează ca centru de
procesare. Aceștia la rândul lor comunică mai departe cu neuronii motori,
generând un impuls transmis către efector (mușchi sau glandă), care va
acționa corespunzător.
De exemplu, în cazul reflexului de retragere, se aplică un stimul dureros la
nivelul labei piciorului. Astfel, în receptorii dureroși se formează impulsuri care,
pe calea nervilor senzoriali, ajung la măduva spinării. Aici, interneuronul
interpretează impulsul primit și pe calea neuronului motor transmite o
comandă mușchilor efectori de a îndepărta laba piciorului de stimulul dureros.

Figura 10.5 Un arc reflex tipic - reflexul de retragere.

Pe imaginea de mai sus se remarcă dispunerea corpului celular al neuronului
senzorial în afara măduvei spinării (în afara SNC), la nivelul unui ganglion, iar
corpul neuronului motor se află în măduva spinării (în SNC). Dendrita
neuronului senzorial este lungă, ajunge la receptorii cutanați pentru durere.
Reflexul - caracteristici:

 constituie cea mai simplă activitate pe care o îndeplinește SN;

 poate fi automat și inconștient (nu include encefalul sau o activitate mentală);
 intervine în menținerea homeostaziei organismului în cursul unor activități,
cum ar fi: strănut, tuse, înghițit.
 Impulsul nervos
În numeroase situații, inițierea activității nervoase este dată de stimularea unui
receptor de la suprafața corpului. Printre cei mai cunoscuți receptori ar fi
neuronii din organele senzoriale (cum ar fi ochiul, nasul). Alți receptori de
la nivelul pielii răspund la presiune, atingere, căldură, frig. Odată ce un
receptor a fost stimulat, are loc transmiterea mesajului neuronal către SNC
printr-un neuron senzorial. Originea impulsului nervos este dată de un proces
electrochimic care constă în modificarea distribuției ionilor în celula nervoasă.
În stare de repaus, neuronul nu transmite impulsuri și prezintă o
încărcătură electrică pozitivă la nivelul suprafeței externe a membranei
celulare și o încărcătură electrică negativă la interior, a citoplasmei. Prin
urmare, în repaus, neuronul este polarizat, deoarece sarcinile electrice de pe
cele două fețe ale membranei sunt opuse. Diferența (dezechilibrul) dintre cele
două sarcini electrice aflate de o parte și de alta a membranei celulare, se
numește potențial de repaus. Dacă această diferență se modifică, sarcinile
electrice vor determina o acțiune.
Potențialul de repaus într-un neuron aflat în repaus este de circa 70 mV
(milivolți). Prin convenție, acesta se exprimă ca fiind -70 mV (electronegativ),
deoarece suprafața internă a membranei celulare are o sarcină electrică
negativă, comparativ cu exteriorul ei.
Potențialul de repaus este rezultatul:

 unui exces de ioni cu sarcină pozitivă, în exteriorul membranei celulare

(comparativ cu interiorul);
 unui ușor exces de ioni cu sarcină negativă în citoplasmă (includ ionii fosfat
organic);
 numărul mare de ioni negativi din interiorul celulei este justificat și de
proteinele citoplasmatice care au sarcină electrică negativă;
 concentrației ionilor de sodiu de 10 ori mai mare în exteriorul celulei,
comparativ cu interiorul; deci suprafața externă va avea sarcină pozitivă.

Dezechilibrul ionic din celulele nervoase este dat de mai mulți factori, printre
care:

 pompa sodiu-potasiu - foarte efecientă: transportă activ 3Na în exteriorul

+

celulei și introduce în celulă 2K ; funcționează împotriva gradientului de

+

concentrație, deci cu consum mare de ATP pentru a furniza energie suficientă;

în exteriorul celulei se pompează un număr mai mare de sarcini pozitive
comparativ cu interior și astfel apare un potențial electric negativ în interior
(intracelular);
 difuziunea ionilor din zone cu concentrație mai mare spre zone cu
concentrație mai scăzută, prin canale membranare; unele dintre aceste canale
sunt alcătuite din proteine membranare care sunt modificate structural ca să
se poată deschide atunci când membrana este stimulată. Canalele de acest fel
se numesc canale cu poartă, „gated channels” deoarece funcționează ca niște
porți și sunt specifice pentru variate tipuri de ioni. Exemple: canalele de sodiu,
canalele de potasiu.

Figura 10.6 Dezechilibru (diferență) ionic între interiorul și exteriorul unei

celule nervoase.
Un stimul de natură electrică, mecanică sau chimică modifică potențialul de
repaus prin deschiderea canalelor de sodiu care vor permite influxul de ioni de
sodiu în celulă, proces care are loc la generarea unui potențial de acțiune
(impuls nervos). Prin intrarea ionilor de sodiu în celulă, membrana
neuronului se depolarizează. În cursul depolarizării, valoarea potențialului de
repaus urcă până la circa -55 mV care constituie intensitatea prag a unui
impuls nervos. Acesta este momentul în care canalele voltaj-dependente se
deschid și astfel are loc un influx și mai mare și rapid de ioni de sodiu în
celulă. Durata acestui influx este de o miime de secundă, după care are loc
închiderea canalelor. Polaritatea este inversată temporar, deoarece,
valoarea potențialului de repaus își continuă creșterea până la aprox. +35 mV
("pozitiv").
O zonă activată a unui neuron are o sarcină pozitivă datorită influxului de
ioni de sodiu - ea este depolarizată.
În cazul în care potențialul de acțiune este suficient de puternic încât să
depolarizeze zona învecinată a membranei, deschizând mai multe canale de
sodiu voltaj-dependente, zona respectivă se va depolariza și procesul se
repetă. În acest fel, o undă de depolarizare se propagă ca o reacție în lanț.
Unda se transmite („călătorește”) în lungul neuronului și constituie potențialul
de acțiune (impulsul nervos).
În momentul în care potențialul de acțiune a părăsit zona inițială, are
loc repolarizarea membranei. În acest fel, canalele de sodiu se închid,
canalele de potasiu se deschid, favorizând ieșirea potasiului din celulă care
duce la pozitivarea sarcinilor în exteriorul membranei (membrana se
repolarizează) și pregătirea ei astfel pentru declanșarea unui nou impuls
nervos. Durata întregului ciclu de depolarizare-repolarizare se desfășoară
în mai puțin de o milisecundă.
În secundele ulterioare, are loc reîntoarcerea la starea de repaus care implică
expulzarea sodiului în exteriorul neuronului. În stare depolarizată, neuronul
este refractar, adică poate transmite un alt potențial de acțiune doar dacă
stimulul aplicat este foarte puternic. După ce ionii de sodiu au fost pompați în
exteriorul celulei și a avut loc restabilirea potențialului de repaus, neuronul
poate să genereze un nou potențial de acțiune.
 Figura 10.7 Transmiterea potențialului de acțiune la nivelul unei celule
nervoase. În primul exemplu aplicarea unui stimul la nivelul membranei
axonului și astfel ionii de sodiu pătrund în celulă. Membrana își pierde
polaritatea (se depolarizează) și generează astfel un potențial de acțiune. În al
doilea exemplu, membrana adiacentă (din apropiere) este depolarizată, iar
potențialul de acțiune se propagă ("călătorește"), iar între timp, zona inițială se
repolarizează prin acumulare de ioni de potasiu în exteriorul celulei și este
pregătită pentru un nou impuls. În al treilea exemplu se remarcă direcția de
propagare a potențialului de acțiune de-a lungul axonului odată cu
depolarizarea zonelor succesive ale membranei.
 În acest fel, celula nervoasă urmează legea „totul sau nimic”, care se traduce
prin:

 un stimul suficient de puternic să depolarizeze neuronul la pragul critic, duce

la generarea unui impuls nervos;
 un stimul mai puternic are ca rezultat același impuls nervos generat;
 neuronul transmite sau nu impuls nervos;
 intensitatea impulsului nervos nu prezintă variații.

Cu toate acestea, un stimul foarte puternic poate genera câteva impulsuri

nervoase sau potențiale de acțiune succesive.
Prezența tecii de mielină la nivelul axonilor și/ sau dendritelor favorizează o
transmitere mai rapidă la acest nivel a impulsului nervos. Teaca de mielină este
întreruptă din loc în loc de nodurile Ranvier care constituie totodată
și singurul loc prin care ionii pătrund sau ies din neuron. Drept urmare,
impulsul nervos nu se distribuie constant în lungul neuronului, ci „sare” de la
un nod la altul. Fenomenul este denumit conducere (propagare) saltatorie.
Acest tip de conducere mărește mult viteza de transmitere a impulsurilor și
permite astfel reacții mai rapide la stimuli. De exemplu, pentru a avea o viteză
de reacție mai mare, răspunsurile reflexe necesită neuroni mielinici în SNP.

Figura 10.8 Diferența între axonii amielinici și cei mielinici din punct de vedere
al propagării impulsurilor.
Sinapsa
Joncțiunea dintre 2 neuroni sau dintre un neuron și un efector (mușchi sau
glandă) se numește sinapsă. Atunci când sinapsa se stabilește între un neuron
și o celulă musculară, se numește sinapsă neuromusculară (placă motorie).
Sinapsa prezintă la interior un spațiu denumit fantă sinaptică. Odată ajuns la
capătul axonului, impulsul nervos nu poate sări peste fanta sinaptică. Astfel,
pentru a transmite mesajul către următorul neuron, mușchi sau glandă, este
necesar un mecanism chimic: impulsul nervos ajuns la butonii terminali ai
axonului, stimulează eliberarea de substanțe chimice,
numite neurotransmițători. Aceștia difuzează rapid prin fanta sinaptică și
determină modificări ale permeabilității următorului neuron. În cazul în
care moleculele de neurotransmițători sunt suficiente, are loc depolarizarea
dendritelor următorului neuron și propagarea mai departe a impulsului nervos
nou format.
Neurotransmițătorii se află în butonii terminali ai axonilor, stocați în
vezicule delimitate de o membrană, denumite vezicule sinaptice. Sinteza
neurotransmițătorilor este continuă. Atunci când impulsul nervos ajunge la
butonul terminal al axonului, se deschid canalele de calciu voltaj-
dependente și are loc un influx de ioni de calciu în interiorul axonului, proces
care la nivelul membranei presinaptice declanșează eliberarea
neurotransmițătorilor din veziculele sinaptice prin exocitoză.
După difuzarea neurotransmițătorilor în fanta sinaptică, aceștia o traversează
și apoi se leagă la nivelul receptorilor aflați pe membrana dendritelor
următorului neuron (membrana postsinaptică). Receptorii de la acest nivel
sunt molecule proteice care alcătuiesc canale ionice care se deschid și
favorizează intrarea în dendrită a ionilor de sodiu. În condițiile existenței unui
influx de sodiu suficient, are loc depolarizarea și generarea unui nou impuls
nervos.
 Figura 10.9 Activitatea sinaptică (butonii terminali ai axonilor conțin
mitocondrii).
Sunt numeroase tipuri variate de neurotransmițători (sunt peste 50 de tipuri),
dintre care cel mai cunoscut este acetilcolina. Eliberarea ei are loc la nivelul
joncțiunii neuromusculare, de către neuronii care inervează mușchii scheletici,
cu scopul de a declanșa contracția musculară.
Totodată, acetilcolina este eliberată și de unii neuroni vegetativi ai SNP și de
unii neuroni din encefal. După legarea ei de receptori, este descompusă
de colinesterază (o enzimă) în interiorul sinapsei. În acest fel stimulul are o
durată scurtă. Cu scopul de a fi refolosiți, alți neurotransmițători sunt
recuperați prin procesul de endocitoză (nu și acetilcolina).
Noradrenalina (norepinefrina), alt neurotransmițător bine cunoscut, este
eliberată de către neuronii simpatici (intervine în declanșarea reacției „luptă
sau fugi”), de numeroși neuroni din encefal și măduva spinării.
Adrenalina (epinefrina) și dopamina sunt alți neurotransmițători, care
împreună cu noradrenalina fac parte din clasa de substanțe organice
denumite catecolamine.
Serotonina, glutamat, glicina și endorfinele – sunt alți neurotransmițători.
Câteva caracteristici ale neurotransmițătorilor ar fi:

 unii sunt inhibitori;

 unii sunt identici cu hormonii secretați de glandele endocrine;
 sunt produși în zone diferite ale SN: de exemplu, glutamatul este sintetizat
în special în cortexul cerebral; glicina este produsă mai ales în măduva
spinării;
 unii excită neuronul postsinaptic și determină depolarizări și impulsuri
nervoase, numite potențiale postsinaptice excitatorii (PPSE);
 unii inhibă apariția impulsurilor nervoase în neuronul postsinaptic, menținând
canalele de sodiu închise; astfel, prin această inhibare apar potențiale
postsinaptice inhibitorii (PPSI);

Proprietățile unor neurotransmițători sunt cuprinse în tabelul de mai jos:

Neurotransmițător Localizare Acțiune
joncțiuni neuromusculare, excită mușchii, încetinește ritmul
Acetilcolina sistemul nervos vegetativ (SNV), cardiac, transmite diverse semnale în
encefal SNV și în encefal
Noradrenalina sistemul nervos simpatic (SNS), reglează activitatea viscerelor și
(norepinefrina) encefal unele funcții cerebrale
implicată în controlul unor funcții
Dopamina encefal
motorii
poate fi implicată în funcții mentale,
Serotonina encefal, măduva spinării ritmul circadian, reglarea somnului și
a stării de veghe
Acid gama-
encefal, măduva spinării inhibă variați neuroni
aminobutiric
Glicina măduva spinării inhibă variați neuroni