NEUROLOGIE CURS INTRODUCTIV

1. Semne şi simptome prezente în neurologie:

- atitudini particulare, tulburări de mers, cefalee, mobilitate activă si forţă
musculară, pareze, paralizii, vertij, hemipelgie, paraplegie, tetraplegie, hipertonie,
ataxie, convulsii, tremurături, atrofie musculară, dizartrie, afonie, dezorientare in

timp şi spaţiu, pierderea memoriei, incontinenţă de urină şi materii fecale, escare,

modificări R.O.T.

2. Principalele afecţiuni neurologice:

2.1. Sindrom de neuron motor central şi periferic.
2.2. Patologia musculară (miastenia, poliomiozitele)
2.3. Patologia nervilor periferici (polinevrite, nevralgia sciatică, paralizii
periferice izolate)

2.4. Cefaleea, nevralgiile

2.5. Patologia spinală
2.6. Epilepsia (definiţie, manifestări, principii de tratament)
2.7. Patologia vasculară cerebrală

2.8. Boala Parkinson

2.9. Procese expansive cerebrale
2.10. Come
2.11. Neuroinfecţii

Neurologia este disciplina medicală care studiază bolile organice ale sistemului nervos central şi
periferic.
Sistemul nervos coordonează atât funcţionarea tuturor organelor, precum şi relaţiile
organismului, ca întreg, cu mediul extern, iar rezultatul acestora se numeşte funcţie integrativ-
relaţională. Integrarea este o proprietate a tuturor etajelor sistemului nervos, dar organul de
integrare propriu-zisă, care subordonează şi funcţiile celorlalte etaje, este scoarţa cerebrală
(cortexul).
Structurile organice ce țin de domeniul neurologiei sunt creierul şi măduva spinării (care
reprezintă SNC - sistemul nervos central), alături de structurile anexe și vasele sanguine care le
hrănesc. Pe de altă parte, nervii cranieni, rădăcinile nervoase și ganglionii spinali, nervii
periferici, după ieșirea din canalul spinal, inclusiv legăturile cu mușchii scheletici reprezintă SNP
- sistemul nervos periferic.

NOŢIUNI de ANATOMIE şi FIZIOLOGIE

Organismul uman se comportă ca un complex unitar-funcţional datorită coordonării şi reglării

nervoase, proprietăţi ale sistemului nervos, format din totalitatea organelor alcătuite
predominant din ţesut nervos specializat în recepţionarea, transmiterea, stocarea şi prelucrarea
tuturor informaţiilor sau excitaţiilor culese din mediul intern sau extern. Sistemul nervos asigură
coordonarea, controlul şi conducerea funcţiilor izolate ale diferitelor organe de care depinde
funcţionarea organismului.
Unitatea morfo-funcţională elementară a sistemului nervos este neuronul, alcătuit din corpul
celular și prelungirile sale. Acestea sunt:
1. - axonul – prelungire de obicei unică și lungă, prin care influxul nervos pleacă de la celulă;
2. - dendritele – prelungiri scurte,
prin care influxul vine la celulă.
Fibra nervoasă este continuarea
axonului și este constituită dintr-un
fascicul de neurofibrile, numit
cilindrax, învelit sau nu de o teacă
de mielină. Prin intermediul fibrelor
nervoase se realizează legătura
între doi neuroni, legătură care
poartă denumirea de sinapsă.
Circulația influxului nervos la nivelul
sinapsei se face într-o singură
direcție, de la cilindrax, spre
dendrite și corpul celular. Energia care circulă de-a lungul fibrei nervoase se numește influx
nervos.

După sensul impulsului nervos se deosebesc:

- neuron aferent - care conduce impulsul de la periferie către centru (calea senzitivă)
- neuron eferent – care conduce impulsul de la centru spre periferie (calea motorie).
Rolul fiziologic al sistemului nervos:
- Face legătura dintre organism şi mediul înconjurător;
- Coordonează, controlează, conduce activitatea tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor ce
alcătuiesc organismul;
- Adaptează organismul la mediul extern şi dirijează funcţiile externe ale acestuia.
Excitaţiile provenite din ţesuturi şi organe ale corpului sau din contactul organismului cu
exteriorul sunt primite de către sistemul nervos sub forma influxului nervos ce este analizat
elaborându-se pe baza lui comenzi trimise sub formă de impulsuri spre toate organanele şi
sistemele. Aceste “răspunsuri” aparţin etajelor superioare ale sistemului nervos, organul care
conduce propriu-zis funcţiile acestora fiind scoarţa cerebrală.
Realizarea unităţii diferitelor organe şi sisteme ale organismului precum şi unitatea dintre
organism şi mediu este efectuată prin acte reflexe, unitatea structurală fiind arcurile reflexe
simple şi complexe.
Elementele componente ale actului reflex sunt:
Receptorii; Calea aferentă; Centrii nervoşi; Calee eferentă; Organele efectoare.
Receptorii
Sunt organe specializate pentru a înregistra modificările fizice, chimice din mediul intern
(interoceptori) sau externi (exteroceptori) pe care le transformă în influx nervos. Excitaţiile de la
nivelul muşchilor, tendoanelor, oaselor, ligamentelor sunt culese cu ajutorul proprioceptorilor.
Excitaţiile de la nivelul organelor interne sunt culese de visceroceptori.
Calea aferentă transportă influxul nervos la centrii nervoşi fiind alcătuită din unul sau mai mulţi
neuroni.
Centrii nervoşi - prelucrează informaţiile elaborând răspunsurile necesare. Sunt situaţi în
substanţa cenuşie a sistemului nervos central (SNC), măduva spinării, bulbul rahidian, puntea lui
Varollio, pedunculii cerebrali, diencefal, scoarţa cerebrală. Sunt alcătuiţi din grupe mari de
neuroni.

Calea eferentă conduce comenzile (influx nervos) de la centrii nervoşi la organele efectoare.
Este alcătuită din unul sau mai mulţi neuroni.
Organele efectoare sunt reprezentate de musculatura scheletală şi viscerală (cu răspuns prin
contracţie) şi glandele cu secreţie internă şi externă (cu răspuns prin secreţie)

ORGANIZAREA GENERALĂ A SISTEMULUI NERVOS

În temeiul celor două funcţii principale ale sistemului nervos:
- de a menţine legătura între organism şi mediu,
- de coordona, controla şi conduce activitatea ţesuturilor, organelor şi sistemelor care alcătuiesc
organismul,
acesta este subîmpărţit în:

- Sistemul nervos somatic sau "al vieţii de relaţie";

 - Sistemul nervos vegetativ (sau "autonom")
Deosebiri între SNV şi cel somatic (SNS)
- SNV reprezintă partea sistemului nervos care
controlează funcţiile viscerelor şi nu se supune
controlului cortical, este relativ autonom, pe când
cel somatic este controlat de cortex.
- SNV inervează musculatura netedă a tuturor
organelor interne, pe când cel somatic –
musculatura scheletică.
- Centrii vegetativi au o repartizare strict
determinată în SNC, iar cei somatici sunt plasaţi în
diferite regiuni ale SNC.
Componenta sistemului nervos care
controlează funcțiile viscerelor se numește
sistem nervos autonom sau vegetativ. Acest
sistem controlează tensiunea arterială,
secreția și motilitatea gastro-intestinală,
evacuarea vezicii urinare, transpirația,
termoreglarea. SNV este activat de către
centrii din măduva spinării, trunchiul
cerebral și hipotalamus. Impulsurile vege-
tative eferente ajung la viscere prin două
subdiviziuni majore, numite sistem nervos
simpatic și sistem nervos parasimpatic.
SISTEMUL NERVOS SOMATIC (SNS)

Asigură legătura organismului cu mediul extern şi se împarte în: sistem nervos central (SNC) şi
sistem nervos periferic (SNP).
Sistemul nervos central (SNC)
Este alcătuit din :
1. Encefal - situat în cutia craniană;

2. Măduva spinării- situată în canalul vertebral.

Este învelit în meninge, cu rol trofic şi protector, alcătuit din 3 membrane:

Dura-mater Arahnoida Pia-mater

- membrană fibroasă - membrană subţire ce - membrană mulată pe

în contact direct cu căptuşeşte faţa internă a durei- substanţa cerebrală;
osul; mater;
- spaţiul dintre pia-mater şi
- spaţiul dintre dura- - spaţiul dintre dura-mater şi arahnoidă conţine lichid
mater şi os se arahnoidă este străbătut de vase cefalo-rahidian (LCR) şi se
numeşte spaţiul şi tracturi nervoase şi se numeşte subarahnoidian
epidural numeşte spaţiul subdural
Encefalul este situat în cutia craniană şi format din: cele două emisfere cerebrale, formaţiuni de
la baza craniului: diencefal şi corpii striaţi, trunchiul cerebral şi cerebelul.

Emisferele cerebrale (cortexul)

Reprezintă partea cea mai dezvoltată a sistemului nervos. Sunt separate printr-un şanţ adânc -
fisura interemisferică sau longitudinală. Fiecare emisferă cuprinde 4 lobi împărţiţi prin şanţuri în
circumvoluţii:
Frontal= cortex motor
Parietal= cortex senzitiv
Temporal= cortex auditiv
Occipital= cortex vizual
 Lobul parietal Lobul frontal
• Este sediul cortical al analizatorului 1. La nivelul circumvoluţiei frontal ascendente
sensibilităţii generale se află sediul neuronului motor central (sediul
• Dacă este lezat apar: mişcărilor voluntare)
- Tulburări privind aprecierea
volumului, formei, greutăţii diferitelor
2. Dacă este lezat apar:
a) Deficite motorii (paralizii)
obiecte
b) Tulburări în articularea vorbirii
- Prin distrugere totală rezultă
c) Tulburări de comportament
nerecunoaşterea prin atingere şi pipăit a
unui obiect (astereognozie)
Lobul temporal
- Este sediul cortical al analizatorului auditiv,
olfactiv, vestibular
- Dacă este lezat pot apărea:
Lobul occipital - Surditate verbală (pacientul aude, dar nu
• Este sediul cortical al analizatorului înţelege)
vizual - Cecitate verbală (pacientul nu înţelege scrisul)
• Dacă este lezat pot apărea: - Apraxia (incapacitatea de a executa corect
- Halucinaţii vizuale gesturile şi de a utiliza corect obiectele)
- Tulburări de orientare în spaţiu. - Tulburări de echilibru
- Halucinaţii auditive

Formaţiunile de la baza creierului

Diencefalul este format din : talamus - cu rol de releu pentru fibrele senzitive
ce ajung la scoarţa cerebrală; hipotalamus, care coordonează sistemul vegetativ
şi sistemul endocrin.
Corpii striaţi sunt nuclei de substanţă cenuşie, care coordonează mişcările
automate, tonusul muscular, şi a căror lezare determină sindromul
extrapiramidal.
Trunchiul cerebral este o punte de legătură între măduvă şi creier, situat sub
cortul cerebelului, format din:
- Bulb rahidian
- Protuberanţă (puntea lui Varollio)
- Mezencefal
Funcţiile sale sunt numeroase şi de importanţă vitală: prin trunchiul cerebral
trec toate căile ce leagă măduva spinării de etajele superioare ale SNC şi de
asemenea la acest nivel se află trunchii de nuclei de releu ai căilor ascendente şi
descendente precum şi nucleii de releu cu cerebelul;
La nivelul lui se află formaţiunea reticulată cu rol în reglarea tonusului
muscular, în controlul reflexelor spinale, al echilibrului, al posturii.
Conţine centrii de reglare ai unor funcţii vitale: activitatea cardiovasculară,
respiratorie şi digestivă.
În caz de leziune la nivelul trunchiului cerebral, pot apărea:
• Multiple afecţiuni neurologice;
• Blocarea scurgerii LCR;
• Tulburări cardiovasculare;
Cerebelul este situat în fosa cerebrală posterioară, legat de trunchiul cerebral prin pedunculii
cerebeloşi (inferiori, mijlocii şi superiori), este alcătuit din două emisfere cerebeloase şi vermis.
Îndeplineşte următoarele funcţii:

- Coordonarea motorie prin neocerebel

- Menţinerea echilibrului prin arhicerebel
- Reglarea tonusului muscular prin paleocerebel

Măduva spinării
Este situată în canalul rahidian, de la nivelul
primei vertebre cervicale până la nivelul
vertebrei a doua lombare unde se termină prin
conul medular şi formaţiunea filiformă - filum
terminale, având două protuberanţe: cervicală şi
lombară. Este învelită în meninge.
Caracteristici:
Lungime aproximativ 43-45 cm;

Diametrul aproximativ 1 cm;

Regiune cervicală= C1-C6;
Regiunea toracală= C6-T9;
Regiunea lombară=T9-T12;

Regiunea sacrală= T12-L2.

Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi
spinali:
a) 8 cervicali;

b) 12 toracali;
c) 5 lombari;
d) 5 sacrali;
e) 1 coccigian.

Rădăcinile din regiunea lombară, sacrală, coccigiană coboară vertical şi însoţesc filum
terminale alcătuind aşa numita “coadă de cal”.
Structura internă a măduvei spinării

1. Substanţa cenuşie este dispusă în secţiune sub forma literei H, în regiunea centrală, în jurul
canalului ependimar; prezintă două coarne anterioare întinse până la periferie (funcţii motorii)
şi două coarne posterioare (funcţii senzitive) legate între ele prin comisura cenuşie; între
coarnele anterioare şi cele posterioare în regiunea dorsală este situat cornul lateral cu funcţii
vegetative
2. Substanţa albă este alcătuită din: fibre nervoase mielinice, fibre nervoase amielinice,
nevroglii (ţesut de susţinere)
Prezintă:
a) - 2 cordoane anterioare – conţin fascicolul piramidal direct (funcţional,
conduce impulsul proprioceptiv conştient)

b) - 2 cordoane posterioare – conţin fascicolele Goll şi Burdach care conduc spre

etajele superioare sensibilitatea tactilă, sensibilitatea profundă, simţul
atitudinilor, simţul mişcărilor active/pasive şi sensibilitatea osoasă.
c) - 2 cordoane laterale – conţin fascicolele ascendente ce conduc impulsurile
primite de la piele, muşchi, tendoane, aponevroze la centrii encefalici.
Prin lezarea măduvei spinării sunt afectate funcţiile sale fundamentale de conducere şi centru
reflex determinând tulburări senzitive, motorii şi vegetative.
Sistemul nervos periferic (SNP)
Este alcătuit din nervii spinali şi nervii cerebrali sau cranieni.

Nervii spinali:
Conectează măduva cu receptorii
şi efectorii (somatici şi vegetativi).
Sunt în număr de 31 perechi (vezi
mai sus). Au dispoziţie metamerică
şi sunt formaţi din două rădăcini:
o Anterioară
(ventrală),
motorie,
o Posterioară
(dorsală),
senzitivă, care prezintă pe traiectul ei ganglionul spinal.

▪ Ramurile anterioare din regiunea

toracală formează cele 12 perechi
de nervi intercostali;
▪ Ramurile anterioare ale nervilor spinali din
celelalte regiuni se anastomozează formând 5
plexuri:
o Cervical
o Brahial

o Lombar
o Sacrat
o Sacrococcigian.
Distribuția şi funcția nervilor cranieni

Nervul Distribuția Funcția

I. Olfactiv (senzitivi) Mucoasa olfactaivă Sensibilitatea olfactivă

II. Optic (senzitivi) Retina Sensibilitatea vizuală

Mușchii globului ocular

III.Oculomotor Motilitatea globului ocular
Mușchii ciliali
(motori) Micșorarea pupilei
Mușchii irisului
 Mușchii oblici superiori ai
IV. Trohlear (motori) Motilitatea globului ocular
globului ocular

Mușchii masticatori Masticația

V. Trigemen (micști) Fața, dinții, alveolele dentare, Sensibilitatea cutanată,
gingiile, limba. tactilă, termică și dureroasă.

Mușchiul drept extern al globului

VI. Abducens (motori) Motilitatea globului ocular
ocular

Mușchii mimici Mobilitatea facială

VII. Facial (micști) Papilele gustative Sensibilitatea gustativă
Glandele salivare Secreția salivei și a lacrimilor

Celulele auditive din organul Corti

VIII. Vestibulocohlear Sensibilitatea auditivă
(senzitivi) Celulele senzitive din macule și
Echilibrul
creste

Mușchii superiori ai faringelui Deglutiția și fonația

IX.Glosofaringian
Mucoasa linguală Sensibilitatea gustativă
(micști)
Glanda parotidă Motricitatea viscerelor

Mușchii superiori ai faringelui

Deglutiția
Mușchii laringelui
X. Vag (micști) Sensibilitatea gustativă
Mucoasa linguală
Secreția salivară
Viscere toracale și abdominale

Mușchii trapezi și sternocleido- Motorie

XI. Spinal (accesorul mastoidieni Deglutiția
vagualului) (motori)
Mușchii faringelui și laringelui

XII. Hipoglos (motori) Musculatura limbii Deglutiția

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV (SNV)

Este partea integrantă a sistemului nervos care poate să îşi desfăşoare activitatea şi
independent de voinţă. Activitatea sa este reglată de segmentele superioare ale sistemului
nervos central și în mod special de scoarță Controlează şi reglează activitatea organelor interne,
vaselor sanguine, glandelor cu secreţie internă şi externă. Menţine homeostazia, constantele
lichidelor corpului, bătăile inimii, frecvenţa mişcărilor respiratorii, secreţia glandelor sudoripare.

Are două componente: SNV simpatic şi SNV parasimpatic. Cele două componente ale
sistemului nervos vegetativ exercită asupra fiecărui organ acțiuni antagoniste: unul stimulează,
celălalt inhibă.

Parasimpaticul Simpaticul
- Scade activitatea inimii (creşte - Intensifică activitatea inimii
anabolismul) (măreşte catabolismul)
- Intensifică mişcările peristaltice la - Inhibă mişcările peristaltice ale
nivelul tubului digestiv componentelor tubului digestiv

- Vasodilataţia glandelor salivare - Vasoconstricţia glandelor salivare

- Contractă muşchiul detrusor al vezicii
urinare şi relaxează sfincterul vezical
- Contractă muşchii netezi ai bronhiilor
- Are caracter de refacere şi conservator;
exemple:
- Prin scăderea frecvenţei cardiace scade
consumul de energie al inimii şi o apără
de efort
- Expunerea la lumină puternică determină
contracţia pupilei, rezultând protecţia ochiului
- Relaxează muşchiul detrusor al
vezicii urinare şi contractă
sfincterul vezical
- Relaxează muşchii netezi ai
bronhiilor
- Alături de medulosuprarenală
fortifică mijloacele de apărare ale
organismului:
- Creşte metabolismul bazal
- Măreşte glicemia
- Micşorează circulaţia periferică

- Intensifică circulaţia centrală

SEMIOLOGIA BOLILOR NEUROLOGICE
Atitudini particulare
Atitudinea, ca noțiune semiologică, semnifică absența sau modificarea posibilității de
mișcare, deplasare sau de efectuare a gesturilor de igienă personală, de alimentație etc. De
asemenea, atitudinea reflectă și poziția pe care bolnavul tinde să o adopte în anumite suferințe.
1. Atitudinea activă – reprezintă posibilitatea pacientului de a se deplasa, de a se alimenta, de
a-și efectua igiena personală.
2. Atitudinea pasivă – diminuarea sau imposibilitatea de efectuare a acestor activități.
3. Atitudinile sau pozițiile forţate (impuse) – reprezintă diferite poziții impuse de anumite
suferințe pe care le adoptă bolnavul în vederea reducerii durerii sau efectuării unor funcții:

a) Atitudine antalgică – reprezintă poziții forțate de diverse dureri în evoluția unor boli. De
exemplu: poziția ghemuită în ulcerul gastro-duodenal, decubitul contralateral în pleurită
sau fracturi costale.
b) Atitudini forțate de contracturi musculare patologice:

- în meningită – "cocoș de pușcă", culcat lateral, cu capul în extensie și cu coapse și gambe

flectate;
- în tetanos: opistotonus – decubit dorsal, cu corpul sprijinit pe cap și cîlcâi, ca un arc - prin
contractura generalizată a mușchilor extensori;

- în tetanie se realizează “mâna de mamoș” (semnul Trousseau) caracterizat prin contractura

mușchilor mâinii cu opoziția policelui sau “spasmul carpo-pedal”, respectiv același gen de
contractură la nivelul labei piciorului;
- în hernia de disc lombar – poziția corpului este deviată lateral datorită scoliozei, prin
contractura musculaturii paravertebrale unilateral (“atitudinea de baionetă”)

- "trismusul" definește o atitudine cu gura încleștată prin contractură musculară.

- “grifa cubitală” din paralizia de nerv cubital: hiperextensia primei falange şi semiflexia
celorlalte falange la nivelul ultimelor două degete;

- ”grifa mediana” din paralizia de nerv median: la tentativa de închidere a pumnului indexul nu
se flectează , iar mediusul realizează doar o semiflexie;
- în torticolis apare rotaţia şi latero-flexia capului.

- mâna în “gât de lebădă” din paralizia de nerv radial: la ridicarea braţului, mâna "atârnă" în
flexie pe antebraţ, iar degetele sunt semiflectate.
Tulburările de mers
Examinarea mersului implică nu numai coordonarea mișcărilor, dar și echilibrarea acestora.
Mersul are unele caractere care precizează adesea diagnosticul unei afecțiuni neurologice.

Mersul cerebelos ("ebrios") apare în leziuni cerebeloase; cu bază largă de susținere, membrele
superioare depărtate de corp, cu tendința de deviere în toate direcțiile.
Mersul cosit apare în sindromul piramidal în fază spastică (sechelară); este datorat spasmului
cu predominanță pe extensori la nivelul memebrelor inferioare, care nu mai permite flexia
gambei (inerțială, nu activă), ceea ce se compensează printr-o mișcare de circumducție a
membrului afectat (pacientul nu poate face flexia genunchiului pentru a ridica piciorul de pe sol
și atunci înaintează prin rotirea laterală a întregului membru inferior, mișcare similară cu
mișcarea coasei)

Mersul legănat ("de rață") apare în distrofii musculare progresive; cauzat de atrofia
musculaturii centurii pelviene, cu înclinarea trunchiului de partea opusă la fiecare pas.
Mersul pendulant apare în sindroame bipiramidale (leziuni pe ambele emisfere); cu două cârje,
alternând sprijinul pe acestea cu sprijinul pe memebrele inferioare și spasticitate accentuată.
Mersul stepat apare în paralizia nervului sciatic politeu extern; cu imposibilitatea flexiei dorsale
a piciorului și aplicarea plantei pe sol începând cu vârful. Poate exista și o înclinare
compensatorie a bazinului de aceeași parte.
Mersul talonat apare în stări cu tulburări mari de sensibilitate profundă; pacientul ridică
dezordonat picioarele azvârlindu-le înainte, calcă pe călcâi.

Amețeala şi vertijul
Ameţeala este o senzaţie de falsă deplasare a persoanei în raport cu reperele din mediul
înconjurător (sau a acestora faţă de ea), de dezechilibru, debalansare, de pulsiune laterală,
verticală sau rotativă, de dezorientare statică.
Este o alterare a simţului spaţial, a mişcării şi echilibrului, asociată cu:
- sentimentul de nesiguranţă, de nelinişte legat de iminenta cădere;
- fenomene vegetative (greţuri, vărsături, palpitaţii, transpiraţii).
Examenul echilibrului se face în ortostatism, cerând bolnavului să-și lipească picioarele: dacă-și
pierde echilibrul în timp ce stă cu ochii deschiși, tulburarea este de natură cerebeloasă; dacă își
pierde echilibrul numai la închiderea ochilor (semnul Romberg pozitiv), leziunea este fie
vestibulară, fie spinală (tabes, sindrom neuro-anemic).
Cauzele ameţelilor sunt multiple şi heterogene:
a) - fiziologice, ocazionale: schimbări bruşte de poziţie, atitudine, direcţie, deplasări cu viteze
variabile în regim alternant de accelerare şi decelerare, privitul de la înălţime, ascensiuni bruşte,
expunerea la zgomote intense;
b) - patologice: care perturbă sistemul vestibular, reflex sau prin intermediul
modificărilor ischemice şi metabolice (afecţiuni neurologice diverse, traumatisme otice,
compresiune cervicală, insolaţie, sindroame ischemice vertebro-bazilare, HTA, hipotensiunea
arterială, ateroscleroză cerebrală, afecţiuni care asociază stază cerebrală, surmenaj, intoxicaţie
tabagică, intoxicaţie alcoolică, intoxicaţie cu gaze toxice, afecţiuni oculare – vicii de refracţie,
glaucom)
Vertijul este o formă clinică severă a ameţelii, cu predominenţa senzaţiei de pulsiune giratorie
("învârtire"), particulară ca mod de instalare şi recurenţă, intensitate şi amploare a fenomenelor
asociate.
Este o ameţeală de mare intensitate, violentă, brutală, cu instalare paroxistică şi evoluţie
recurentă (în accese) şi care asociază deseori greţuri, vărsături, transpiraţii şi o marcată stare de
anxietate. Survine, practic, în aceleaşi circumstanţe patologice.

Vertijul Ménière se caracterizează prin asocierea stării de ameţeală critică severă cu acufene
(zgomote în urechi), hipoacuzie de recepţie (remisibilă după criză), nistagmus spontan lateral şi
fenomene vegetative şi psihice importante.
Tendinţa de cădere laterală, exagerată la mişcările capului şi închiderea ochilor este o altă
particularitate evolutivă a vertijului Ménière.
Modificările tonusului muscular
Tonusul muscular reprezintă starea de contracție parțială, permanentă şi modulată a mușchilor
scheletici, ajustată astfel încât să permită diferite posturi sau mişcări adecvate
comportamentului în fiecare moment al existenței omului.
Fibrele musculare nu prezintă grade diferite de contracție, nu pot fi decât fie contractate, fie
relaxate. De aceea, un număr mai mic sau mai mare de fibre musculare sunt contractate la un
moment dat la nivelul fiecărui mușchi scheletic. În mod fiziologic, pentru a se evita epuizarea
metabolică, aceste fibre care sunt contractate se schimbă în permanență. Reglarea tonusului
muscular se face prin intermediul reflexelor miotatice și miotatice inverse. În plus, un rol
important îl au motoneuronii de la nivelul cornului anterior medular care inervează miofibrilele
din fusurile neuromusculare.
Tonusul muscular poate suferi un fenomen de diminuare (hipotonie) sau exagerare (hipertonie).
Hipotonia
Semnifică diminuarea tonusului muscular, şi poate fi generalizată sau focală. Se manifestă prin
creşterea amplitudinii mişcărilor pasive şi scăderea rezistenţei la efectuarea acestor mişcări.
Apare în:
- leziuni primare musculare miopatice;
- leziuni de arc reflex (nervi periferici, plexuri, rădăcini anterioare şi/sau posterioare, leziuni
intramedulare);

- leziuni piramidale masive şi brutal instalate in faza iniţială; după 3-6 săptămâni se instalează
spasticitatea;
- leziuni neostriate (extrapiramidale);
- leziuni cerebeloase: cel mai frecvent se întâlnește de o singură parte, în leziunile cerebeloase
unilaterale, cauzată de faptul că cerebelul are un rol facilitator asupra tonusului muscular.
Hipertonia
Hipertonia musculară se caracterizează prin amplificarea și menținerea contracției musculare.
Tonusul muscular este crescut, masele musculare sunt consistente și se lasă greu deformate,
opunându-se mișcărilor pasive.

1. Poziţiile antalgice determină hipertonie musculară in diferite afecțiuni:

- contractura abdominala prin iritațăie peritoneală;
- poziția din sindromul meningean;
- contractura maselor musculare paravertebrale în discopatii.

2. Torticolis - reprezintă contractura mai mult sau mai puțin dureroasă a mușchilor gâtului, care
limitează mișcările de rotație a capului. Există diferite varietăți de torticolis, clasate după cauzele
lor:
a) Torticolisul obișnuit sau banal apare uneori după o mișcare brutală și forțată a
gâtului sau după o poziție forțată în timpul somnului.
b) Torticolisul congenital este cauzat de o dezvoltare insuficientă a unuia dintre
mușchii sternocleidomastoidieni (situați de o parte și de alta a gâtului).
c) Torticolisul spasmodic, de cauză necunoscută, intra in cadrul afectiunilor în
decursul cărora contracturile provoacă poziții anormale ale corpului. Se observă
accese de dureri și de redoare a gâtului, în timpul cărora survin contracturi
succesive. Capul poate fi în rotație (torticolis), în înclinație pe o parte (laterocolis),
în flexie spre în față (antecolis) sau în extensie spre spate (retrocolis).
 d) Torticolisul simptomatic este unul dintre simptomele unei boli, leziuni ale coloanei
vertebrale cervicale sau ale regiunii cefei pot provoca un torticolis.
3. Spasticitatea piramidală este o formă de de hipertonie cauzată de întreruperea influenţei
inhibitorii de repaus a sistemului piramidal asupra neuronului motor spinal. Este interesată
întreaga musculatură la nivelul unui segment. Din acest motiv, grupele musculare mai puternice
determină poziţia segmentului respectiv: în cazul membrului superior grupele dominante sunt
cele ale muşchilor flexori iar in cel al membrului inferior cel al extensorilor. Afectează deci
grupele musculare „antigravitaționale” (flexorii membrului superior și extensorii membrului
inferior). Rezultă:
a) - fixarea membrelor inferioare în extensie;
b) - fixarea membrelor superioare in flexie.

Se caracterizează prin următoarele:

1. Încercarea de mobilizare pasivă determină iniţial o rezistenţă puternică, dar,
aceasta odată învinsă, mişcarea poate fi realizată usor.
2. Tonusul muscular variază în funcție de gradul de întindere musculară (cedează „în
lamă de briceag”, de exemplu: când antebrațul e complet flectat pe braț, tonusul
este foarte crescut și pe măsură ce antebrațul se extinde pasiv, tonusul scade).
3. Afectarea tonusului se spune că este „elastică”, în sensul că după modifi-carea
pasivă a poziției segmentelor afectate de spasticitate, acestea revin relativ rapid,
dar nu brusc, la poziția inițială.

Spasticitatea la nivelul membrului inferior duce și la o formă patologică de mers, și anume

„mersul cosit” (descris la capitolul "Tulburări de mers").
4. Rigiditatea prin decerebrare apare în leziunile grave de trunchi cerebral (mezencefalice şi
pontine), însoţită de tulburări grave ale stării de conştienţă; apare hipertonie în extensie a
membrelor inferioare şi în extensie şi pronaţie la membrele superioare, iar stimularea
nociceptivă determină amplificarea ei.
5. Semnele de iritaţie meningeană sunt caracteristice sindroamelor menin-geene. Apare
contractura întregii musculaturi paravertebrale datorită iritării arcului reflex: se evidenţiază în
primul rând la nivelul musculaturii cefei (redoarea cefei). Se examinează prin anteflexia pasivă a
capului pe torace. În mod normal mentonul atinge partea superioară a toracelui ; în cazul
prezenţei redorii cefei anteflexia pasivă este dificilă şi incompletă.
Motilitatea activă şi deficitul motor
Motilitatea activă reprezintă mișcările care se finalizează cu deplasarea voluntară a unui
segment anatomic și mișcările care au rolul de a stabiliza poziția unui segment.
Deficitul motor reprezintă diminuarea vitezei, amplitudinii şi forţei mișcării voluntare a unui
segment anatomic sau abolirea acesteia.
Acest tip de afectare se clasifică în funcție de intensitate, localizare și numărul membrelor
afectate. Astfel, dacă intensitatea deficitului este completă, totală (la nivelul segmentului
respectiv lipsește orice fel de mișcare voluntară), se vorbește de plegie ("deficit plegic") sau
paralizie.
Dacă deficitul motor este numai parțial, independent de gradul afectării, se folosește termenul
de pareză sau "deficit paretic".
Dacă deficitul motor afectează numai un membru este denumit monopareză, iar dacă afectează
două membre, hemipareză (membrele de aceeași parte) sau hemipareză cruciată (un membru
superior de o parte și cel inferior contralateral)

Dacă sunt afectate ambele membre inferioare, este denumit parapareză.

Termenul de dipareză este folosit cu referire la deficitul motor al ambelor membre superioare
sau în teritoriul ambilor nervi faciali (dipareză brahială, dipareză facială). Tripareza semnifică
afectarea a trei membre, iar tetrapareza desemnează deficitul motor la nivelul tuturor celor
patru membre.

Dacă intensitatea deficitului justifică termenul de plegie, avem de a face cu monoplegie,

hemiplegie, paraplegie, tetraplegie. Localizarea deficitului motor se denumește brahială pentru
membrul superior, crurală, în cazul membrului inferior, stângă sau dreaptă, în funcție de partea
afectată.

Exemple de deficite motorii denumite corect:

- hemiplegie stângă,
- monopareză crurală stângă,
- parapareză.
Paraplegia poate fi flască sau spastică.
A) Paraplegia flască este produsă fie de lezarea neuronului motor central (forma
centrală), fie de lezarea neuronului periferic (forma periferică). Semnele comune sunt deficitul
motor (paraplegie), dispariția reflexelor și diminuarea tonusului muscular.

1. Forma periferică se caracterizează prin absență semnului Babinski și a tulburărilor

sfincteriene și prin apariția rapidă a atrofiilor musculare. Apare în poliomielită poliradi-
culonevrite polinevrite și tumori „de coadă de cal” (deficit motor, mers în stepaj, tulburări
sfâncteriene, urinare și genitale).
2. Forma centrală se caracterizează prin mari tulburări sfmcteriene, prezența semnului Babinski,
absența atrofiilor musculare. Poate evolua către paraplegia spastică. Apare în fracturile de
coloană vertebrală.

B) Paraplegia spastică este datorită, întotdeauna, lezării neuronului motor central.

Semnele clinice sunt: diminuarea forței musculare la nivelul membrelor inferioare, hipotonie,
reflexe osteotendinoase exagerate, semnul Babinski prezent, tulburări sfincteriene. Se întâlnește
în morbul Pott, cancerul vertebral, tumori medulare, scleroză în plăci, scleroza laterală
amiotrofică, siringomielie, sindroame neuro-anemice, ca și în meningioa-mele paracentrale.
Un neuron motor şi fibrele musculare pe care le inervează constituie o unitate motorie.
Sinapsa dintre un neuron motor şi fibrele sale musculare se numeşte placă motorie şi este
mediată de acetilcolină.

Un deficit motor poate fi rezultatul lezarii NMC, NMP, al unei disfuncţii la nivelui sinapsei sau
într-o boală musculară.
Motilitatea involuntară
Mişcările involuntare (sau "diskineziile") sunt mişcări care apar independent de voinţa
bolnavului. Se observă în repaus, în timpul menţinerii unei posturi sau în mişcare.

1. Tremorul reprezintă succesiunea rapidă de mişcări involuntare oscilatorii, ritmice, de

amplitudine şi frecvenţă variabilă.
a) - Tremorul din boala Parkinson este rar (4-6 oscilaţii/sec), amplu, regulat, este prezent
în repaus şi menţinerea unei posturi, dispare la mişcările voluntare, dispare în somn; la nivelul
membrului superior imită mişcarea de "numărare a banilor", iar la membrul inferior pe cea de
pedalare. Iniţial apare unilateral.
b) - Tremorul cerebelos: este intenţional, accentuându-se la sfârşitul mişcării. Este amplu,
neregulat, rar (4-6 oscilaţii/sec)
c) - Alte tipuri de tremor: alcoolic, basedowian, senil, nevrotic, febril.
2. Mişcările coreice sunt bruşte, aritmice, asimetrice, neregulate, dezordonate,
antrenează ample deplasări ale segmentelor de membre, în poziţii bizare, ilogice. La faţă apar
grimase, generează tulburări de fonaţie şi deglutiţie. Mersul devine "ţopăit".

3. Mişcările atetozice sunt mai lente, de amplitudine mai redusă, neregulate, distale, au
caracter torsionant al extremităţilor, dispar în somn. Apar în leziuni de neostriat. Uneori se
asociază cu mişcările coreice, situaţie numită coreoatetoză.
4. Mişcările pseudoatetozice sunt mai lente decât atetoza, mai variabile ca traiectorie şi
se intensifică la închiderea ochilor. Apar în leziuni ale căilor proprioceptive.
 5. Hemibalismul este o diskinezie brutală, care afectează un hemicorp, de "azvârlire" a
unui membru (de obicei superior) din porţiunea sa proximală. Apare în leziuni ale corpului
subtalamic Luys.

6. Miocloniile sunt contracţii bruşte de scurtă durată ale unui muşchi sau ale unui grup
muscular. Pot duce sau nu la deplasarea segmentului de membru respectiv. Nu dispar în somn.
Pot fi ritmice sau aritmice, permanente sau intermitente. Apar în epilepsie, encefalopatii
(infecţioase, metabolice).

7. Fasciculaţiile constau în contracţii sincrone limitate la fibre musculare aparţinând unei

unităţi motorii, traducând un proces iritativ cronic la nivelul pericarionului NMP. Sunt rapide,
neregulate, nu duc la deplasarea segmentului de membru. Nu dispar în somn. Clinic apar ca
nişte mişcări vermiculare. La percuţia muşchiului (cu ciocanul de reflexe) se accentuează.

8. Convulsiile sunt contracţii musculare care realizează imobilizarea segmentelor de

membru (convulsii tonice) sau deplasarea acestora (convulsii clonice). Ele pot fi generalizate (în
grand mal) cănd bolnavul îşi pierde starea de conştienţă şi localizate (crize jacksoniene) care se
pot generaliza secundar.
9. Ticurile sunt mişcări cu caracter stereotip şi pseudo-gestual. Pot fi suprimate temporar
voluntar (exemplu: clipit, grimase, etc).
10. Crampele funcţionale sunt contracţii tonice, trecătoare, limitate la un grup muscular care
participă la un act profesional, întotdeauna acelaşi (crampa scriitorului, înotătorului, pianistului
etc.). Caracterul funcţional al crampei este relevat prin faptul că orice alte mişcări, cu excepţia
actului profesional, se fac în condiţii perfecte.
Tulburările de coordonare, ataxia
Tulburările de coordonare constau în trei semne cardinale: dismetria, hipermetria şi
adiadocokinezia.

1. Dismetria constă în abaterea mişcării de la traiectoria propusă. Mişcarea rectilinie sau

curbilinie este înlocuită cu o mişcare în zig-zag
2. Hipermetria constă în depăşirea ţintei datorită intervenţiei frenatoare tardive a
muşchilor antagonişti.

3. Adiadocokinezia consta în inabilitatea de a face mişcări rapide de sens contrar,

alternativ şi repetitiv.
Dismetria şi hipermetria se examinează prin probele:
- index-nas: se cere bolnavului sa ducă vârful indexului la vârful nasului alternativ, cu fiecare
mână
- călcâi-genunchi: bolnavul în decubit dorsal este invitat să atingă cu călcâiul unui membru
genunchiul celuilalt membru, alternativ cu fiecare membru inferior.
Ambele probe se pracică cu ochii închişi şi deschişi.

În cazul dismetriei bolnavul face o mişcare în zig-zag.

În cazul hipermetriei bolnavul depăşeşte nasul, respectiv genunchiul.
Adiadocokinezia se examinează prin proba marionetelor: efectuarea rapidă, alternativă a
mişcărilor de pronaţie şi supinaţie cu braţele întinse înainte; proba baterii tactului.

Ansamblul tulburărilor de coordonare se numeşte ataxie. Aceasta prezintă două forme

clinice mai importante:
-1. Ataxia cerebeloasă se însoţeşte de tulburări de ortostatism şi mers, hipotonie
musculară, tremor intenţional final, pendularism rotulian, tulburări de scris (cu litere mari,
inegale), de vorbire. Nu se accentuează la închiderea ochilor.
-2. Ataxia tabetiformă se însoţeşte de tulburări de ortostatism şi mers, hipotonie musculară,
ROT abolite. Este mai exprimată la membrele inferioare. Se accentuează la închiderea ochilor.

Tulburări trofice şi vegetative

Leziunile sistemului nervos vegetativ central (hipotalamus) şi periferic (simpatic şi

parasimpatic) determină tulburări funcţionale şi trofice la nivelul diferitelor aparate şi sisteme.

1 - Tulburări funcţionale

- sistem respirator: tahi/bradipnee (tahipneea – semn de prognostic grav dacă nu se datorează

unei infecţii pulmonare)
- sistem cardio-vascular: tahi/bradicardie, modificări ale TA (hipoTA ortostatică în DZ), tulburări
vasomotorii;

- sistem digestiv: greaţă, vărsături (matinale, în jet în HIC), tulburări de tranzit, gastropareza;
- aparat genital: tulburări de erecţie şi ejaculare, frigiditate;
- tulburări de sudoraţie;
- sistem urinar: tulburări sfincteriene: retenţia de urină şi incontinenţa urinară.

Incontinenţa urinară reprezintă incapacitatea parțială sau totală a controlului sfincterian vezical.
Rezultatul este pierderea involuntara a urinei. Poate fi:
• continuă, "adevarată": pierderea completă a controlului sfincterian. Urina se scurge în mod
continuu prin orificiul uretral iar vezica urinară este goală. Poate fi dobandită - prin leziuni
neurologice la diferite niveluri, sau congenitală - prin malformații neurologice sau vezico-
uretrale.
• de efort; pierderea involuntară de urină in timpul creșterii presiunii intrabdominale (tuse,
efort fizic, strănut, etc.). Se poate întalni în sarcină, după operațiile de prostată, la persoanele în
vârstă sau în ruptura de perineu cu afectarea sfincterelor vezicale.

• incontinența nocturnă - "enurezis" este cauzată de anumite defecte de dezvoltare a centrilor

micțiunii situați la nivelul sacrat. Apare cel mai frecvent la copii cu vârsta sub 3 - 4 ani, dar
uneori și la copii mari și adulți. Se asociază adesea cu spina bifida, o malformație vertebro-
medulară caracterizată prin lipsa de închidere a arcurilor vertebrale la una sau mai multe
vertebre.

2 - Tulburări trofice musculare: amiotrofii (atrofii musculare)

a) amiotrofii primare (miogene) b) amiotrofii secundare (neurogene)

- proximale - distale
- simetrice - simetrice sau asimetrice
- ROT sunt prezente timp - ROT diminuate sau abolite
îndelungat
- fasciculaţii prezente
- fasciculaţii absente

3 - Tulburări trofo-vegetative
Se întâlnesc la nivelul a două sisteme:

a) - sistemul osteo-articular: osteoporoză cu fracturi spontane nedureroase, artropatii

deformante (la nivelul membrelor superioare în siringomielie şi la
membrele inferioare în tabes)
b) - tegument şi anexe : atrofii tegumentare, hiperkeratoză, ulceraţii şi escare.
Escarele de decubit sunt leziuni profunde a
ţesuturilor cauzate de irigarea insuficientă
prin compresiunea îndelungată între
proeminenţele osoase şi un plan dur.
Escarele pot să apară în câteva ore sau în
câteva zile în funcţie de factorul de risc şi de
toleranţa pielii la tensiune îndelungată.

Escara este cea mai frecventă complicaţie a

unor afecţiuni cronice neurologice, care
determină imobilizarea: vârstnici cu
afecţiuni neuro-psihice, bolnavii cu
accidente vasculare cerebrale repetate,
traumatisme cranio-cerebrale sau vertebro-
medulare.
Regiunile predispuse cel mai frecvent la escare de decubit sunt:

Regiunea occipitală.
Regiunea omoplaţilor.
Regiunea sacrală.
Regiunea fesieră.

Regiunea coatelor.
Regiunea călcâielor.
Regiunea trohanteriană.
Regiunea maleolară.
Regiunea ischiatică.

Tulburări ale stării de conştiență

Prin conștiență înțelegem păstrarea stării de veghe care permite orientarea unei persoane
asupra propriei identități (cine este?), asupra locului și a timpului în care se află (păstrarea
clarității minții prin care o persoană este orientată auto- și allo-psihic).
Lipotimia (leşinul) reprezintă pierderea reversibilă a conștienței, de scurtă durată (secunde,
minute), cu deficit de tonus postural (persoana cade), dar cu menținerea funcțiilor vitale și
memoria parțială a evenimentelor (își amintește parțial ce s-a întîmplat în timpul episodului).

Apare de obicei printr-un mecanism reflex, ca urmare a scăderii oxigenării cerebrale, în

condițiile staționării prelungite în ortostatism, în aglomerație, încăperi aglomerate și neaerisite;
mai poate apărea în condiții de stres psihic sau fizic, în suprasolicitări, insolații, hipoglicemii etc.
Această stare este reversibilă spontan chiar și fără nici un ajutor din exterior.

Episodul deseori este precedat de somnolență, căscat irepresibil, amețeală, vedere neclară,
după care se instalează:
1. Stare de rău generală
2. Cădere ușoară

3. Transpirații profuze
4. Paloarea tegumentelor (la victima care are culoarea pielii bronzată sau închisă, paloarea
poate fi observată pe fața internă a buzelor)
5. Hipotensiune și bradicardie.
Afectează îndeosebi pe tinerii adolescenți în circumstanțe emoționale – examene, recoltări de
sînge, spații neaerisite, ortostațiune prelungită.
Lipotimia nu trebuie confundată cu amețeala, care este o senzație de nesiguranță în deplasare,
de întunecare a vederii, vedere neclară, tranzitorie, persoana fiind conștientă în tot cursul
evenimentelor.

Prim ajutor:
-dacă este posibil, victima va fi prinsă în brațe, pentru a nu se lovi în cădere;
-se va așeza culcat, cu fața în sus și cu capul într-o parte;
-se vor elibera hainele strâmte, cravata din jurul gâtului;

-se vor ridica membrele inferioare mai sus decât trunchiul;

-se stropește victima cu apă rece pe față;
-se supraveghează până ce-și recapătă conștiența;
Sincopa reprezintă o pierdere bruscă şi de scurtă durată (secunde, minute) a conştienţei şi
locomoţiei, cu abolirea funcţiilor vitale, însoţită de cădere. Ea se sfârşeşte fie prin revenirea la
normal, fie prin deces. Este consecinţa unei ischemii tranzitorii cerebrale sau a unei schimbări în
compoziţia sângelui care irigă creierul.
Cauzele sincopelor sunt numeroase: cauze vasculare: sincope vaso-presoare (sincopa vaso-
vagală), sincopa prin hipotensiuneortostatică (posturală), sincopa sinocarotidiană, sincopa
tusigenă; cauze cardiace: stenoza aortică, mixomul atrial, embolia pulmonară,
tahiaritmii paroxistice, bloc AV gradul III; alte cauze: crize de isterie, hipoxia, diminuarea CO 2
(prin hiperventilaţie), hipoglicemia.
Torpoarea se caracterizează prin scăderea tonusului volitiv-emoţional, lipsă de iniţiativă,
indiferenţă, apatie, se comportă ca şi oamenii "somnoroşi"; există o întârziere a răspunsului la
diverşi stimuli, dar răspunsurile se desfăşoară corect. Apare în surmenaj, boli febrile, intoxicaţii.
Obnubilarea: funcţiile psihice sunt încetinite, pragul percepţiei este crescut, întrebarea nu este
înţeleasă, răspunsul este absent sau neadecvat; bolnavul dă impresia unui om "rătăcit".
Survine în perioada febrilă a unei boli infecţioase (febră tifoidă, tifos exantematic), intoxicaţii
acute cu alcool, cu monoxid de carbon, cu unele medicamente etc.

Stupoarea este caracterizată printr-o completă indiferenţă la tot ce este în jur, dezorientare
temporo-spaţială; bolnavii stau nemişcaţi cu privirea fixă şi nu percep decât în mod foarte
restrâns ce se întâmplă în jur.
Se întâlneşte în boli infecţioase grave, stări toxice grave, schizofrenie, melancolie.

Coma este o tulburare gravă a conştienţei, caracterizată prin pierderea completă sau parţială şi
de lungă durată a conştienţei, motilităţii voluntare şi a sensibilităţii, cu păstrarea funcţiilor
vegetative (circulaţia şi respiraţia), care sunt modificate. Dă impresia unui somn profund, stare
din care nu poate fi scos decât uneori şi cu excitanţi foarte puternici (înţepare, ciupire), la care
reacţionează prin mişcări reflexe sau gemete. (se va detalia la capitolul "Comele")

Modificările reflexelor osteo-tendinoase (ROT)

Reflexul reprezintă un răspuns involuntar motor, secretor sau vasomotor, obținut prin
intermediul sistemului nervos. Pentru ca să se producă un reflex este necesară continuitatea
arcului reflex între nervul aferent și cel eferent, cu alte cuvinte, o suprafață receptoare (piele,
mușchi, tendoane), un nerv senzitiv, care constituie fibra aferentă, o celulă intermediară situată
în ganglionul spinal posterior, o celulă motorie (în cornul anterior al măduvei) și o terminație
motorie în mușchii (vezi Arcul reflex elementar – pag. 6).
Reflexele osteotendinoase (ROT) sunt reflexe spinale, formate din doi neuroni – unul senzitiv,
care recepționează excitația de la nivelul unui tendon excitat prin întindere și unul motor
(neuronul motor periferic), care execută răspunsul motor.
Ciocan de reflexe: Dejerine, Taylor şi Buck

Reflexele osteotendinoase se examinează prin percuția tendonului cu ciocanul de reflexe, care

provoacă la omul normal contracția mușchiului respectiv. Cele mai importante reflexe
osteotendinoase sunt următoarele:

- reflexul ahilian - care constă

în flexia plantară a piciorului
prin percuția tendonului
ahilian;

- reflexul rotulian – care

constă în extensia gambei pe
coapsă prin percuția
tendonului cvadricepsului;
- reflexul bicipital – se
examinează percutând
tendonul bicepsului la plica
cotului și provoacă flexia
ușoară a antebrațului;

- reflexul tricipital – în care prin percuția tricepsului în vecinătatea olecranului se produce

extensia ușoară a antebrațului etc.
În timpul cercetării reflexelor, bolnavul trebuie să fie în relaxare musculară completă.
Reflexele osteotendinoase în situații patologice pot fi exagerate, ceea ce traduce o lezare a căii
piramidale.
În alte situații, pot fi diminuate sau abolite, cum e cazul sindromului de neuron motot periferic,
comă, atrofii, tabes.
Modificările ROT se pot însoți de reflexe patologice, din care cel mai relevant este semnul
Babinski, în sindromul piramidal.