Sunteți pe pagina 1din 45

Anatomia Omului

In cadrul stiintelor biologice, studiul fiintei umane ocupa un loc deosebit de important, omul reprezentand forma cea mai evoluata de organizare si functionare a materiei vii. Unitatea de baza structurala, functionala si genetica a tuturor organismelor vii este celula. Ea poate exista singura sau in grup, formand tesuturi. Toate celulele care intra in alcatuirea corpului omenesc provin, prin segmentare, din celula-ou. Treptat are loc diferentierea celulara care duce la formarea tesuturilor. Impreunarea mai multor tesuturi duce la formarea deorgane, care mai apoi, grupate fiind formeaza sistemele.

Organismul uman are in alcatiure urmatoarele sisteme: sistemul nervos cu analizatorii(vizual, auditiv, olfactiv, kinsetezic, gustative, vestibular, cutanat), sistemul osos, sistemul muscular, sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul limfatic, sistemul circulator, sistemul excretor, sistemul reproducator.

Sistemul nervos

1.Sistemul nervos central:

Corpul uman, supus capriciilor mediului nconjurator, si adapteaza, raspunsurile fiziologice la fluxul continuu al informatiilor care i parvin din exterior. Sistemul nervos central este sediul analizei si integrarii datelor senzoriale si motrice. Acest centru de comanda si control contine 2 parti: creierul propriu-tis(ambele emisfere, cerebel, trunchi cerebral si maduva spinarii).Emisfera dreapta si stnga comanda si percep senzatiile primite din partea opusa a creierului. Cele 2 emisfere cerebrale sunt interconectate printr-un pachet de fibre nervoase, denumite corp calos. Diencefalul, sau creierul mijlociu, este situat la jonctiunea celor doua emisfere. El contine talamusul, regiune a creierului ce filtreaza toate informatiile senzoriale ce provin de la ntregul organism. Sub talamus, hipotalamusul este centrul de reglare a foamei, a setei si a temperaturii: mpreuna cu hipofiza, el comanda secretiile hormonale. La baza creierului, trunchiul cerebral este implicat n controlul functiilor

vitale(functia cardiaca, respiratorie, digestiei...); cerebelul, n spatele trunchiului cerebral, coordoneaza miscarile si echilibrul. Maduva spinarii:

In sfrsit, maduva spinarii, este un cordon fin, albicios, cu o lungime de aproximativ 45cm, gazduit n coloana vertebrala. Ea contine fascicule de fibre nervoase care ajung la creier si se rentorc de aici, asigurnd transmiterea mesajelor motorii si senzitive. La nivelul sau se gasesc 31 de perechi de nervi spinali care deservesc ntregul organism. Maduva este de asemenea si organ autonom, capabil sa analizeze informatii simple si dea instructiuni rapide cu efect local. Atunci cnd ne ardem degetul, de exemplu, retragerea automata a mnii se face sub controlul maduvei spinarii. ntregul sistem nervos central este nvelit ntr-o pelicula numita meninge.Exista trei tipuri de meninge: duramater, groasa si fibroasa, care este situata direct sub tesutul osos; arahnoida, scaldata de lichidul cefalo-rahidian; pia mater, care adera la suprafata tesutului nervos. Lichidul cefalo-rahidian este un lichid nutritiv care joaca rolul unei perne pentru amortizarea socurilor. Doua tesuturi nervoase sunt specifice pentru sistemul nervos central. Substanta gri formeaza scoarta cerebrala sau cortexul, ca si mici aglomerari gri, nucleele gri sau bazale, localizati n profunzimea creierului. Se gaseste

de asemenea n interiorul maduvei spinarii. Substanta gri este constituita din corpurile celulare le neuronilor, celulelor nervoase. Ea interpreteaza mesajele senzitive si elaboreaza raspunsuri adecvate. Organizarea sa ntr-o retea complexa si evolutiva ofera fiintei umane puterea de a gndi. Substanta alba, situata n maduva spinarii si n interiorul encefalului, cuprinde lungile ramificatii ale celulelor nervoase, denumite axoni, nconjurate de o teaca de substanta grasoasa, responsabila de culoarea lor albicioasa, mielina. Axonii sunt cabluri care asigura conducerea influxului nervos. Interstitiile tesutului nervos sunt umplute cu celule nutritive ale tesutului interstitial sau nevroglii. Este tesut protector care aduce celulelor nervoase elemente le energetice. Cortexul este regiunea periferica a creierului. El este compus din substanta gri si prezinta faimoasele circumvolutiuni tipice creierului mamiferelor superioare. Exista 45 de zone specializate n tratamentul informatiilor: ariile senzoriale, bogate n celule rotunde, ariile motorii, ale caror celule sunt n forma piramidala, si ariile asociative, contin celule de diferite tipuri si care sunt centrii interpretarii mesajelor nervoase. De exemplu, ariile vizuale asociative ne permit sa recunoastem si sa denumim ceea ce vedem. La cortex se face aluzie evocnd faimoasa expresie materie cenusie. Griul este n caz culoarea nobletei... Organismul uman este parcurs de lungi cordoane albicioase, nervii, care formeaza sistemul nervos periferic spre deosebire de sistemul nervos central, constituit din creier si maduva spinarii. Tesuturile si organele sunt conectate n permanenta la centrele de comanda. Anumite organe au ca principal rol captarea informatiilor asupra mediului. Este vorba de organele de simt, dar si de mii de receptori sensibili la durere, presiune, temperatura, la tensiune musculara... Muschii, viscerele si glandele raspund instructiunilor primite de la sistemul nervos central. Planul de organizare a conexiunilor noastre nervoase este destul de complex. Lungi lanturi de celule nervoase, legate unele de altele si uneori ramificate, asigura legatura dintre organele centrale si cele periferice. Fiecare nerv cuprinde un fascicul de fibre conductoare, care snt fiecare prelungirea acestor celule nervoase, localizate n encefal sau maduva spinarii. Pe traiectul nervilor, ganglionii nervosi, un soi de aglomerare de neuroni, transfera informatia altor celule nervoase. Majoritatea organelor noastre joaca rol de intrare si de iesire. De exemplu, ochiul este si receptor si efector. Fibrele nervoase senzitive asigura transmiterea senzatiei vizuale, n timp ce fibrele nervoase motorii conduc mobilitatea ochiului. Astfel informatia circula n fibrele senzitive ale periferiei sistemului nervos, n directia maduvei sau a creierului. Un nerv poate fi transmitator de informatie ntr-un singur sens sau dublu sens. Se disting doua tipuri de fibre nervoase, dupa natura organului sau a tesutului deservit. Fibrele somatice leaga organele de simt, pielea, muschii scheletici si articulatiile de sistemul nervos central. Ele formeaza reteaua de informare a organismului constienta. Fibrele vegetative inerveaza viscerele si

glandele. Ele sunt implicate n viata autonoma a organismului si formeaza reteaua de coordonare a miscarilor involuntare. Toate aceste fibre nervoase se grupeaza ntr-un numar de nervi bine determinat. Din encefal pornesc direct 12 perechi de nervi, denumiti cranieni. Corpul contine n total 31 de perechi de nervi rahidieni din maduva spinarii. Fiecare dintre acesti nervi trimite n maduva 2 radacini: posterioara regrupeaza fibrele senzitive, iar radacina anterioara, fibrele motorii. Anumiti nervi rahidieni se grupeaza n puncte aflate n retele complexe denumite plexuri. Din plexul brahial porneste inervatia membrelor superioare, n timp ce plexurile lombar si sacral dau nastere membrelor inferioare.

La nastere avem 10-20 de miliarde de celule nervoase, numar care scade apoi treptat. Neuronii sunt printre cele mai specializate celule ale corpului uman. Aspectul lor diferit reflecta larga paleta de functii pe care le integreaza. Un neuron care transmite senzatiile tactile nu seamana cu un neuron al creierului. Totusi amndoi poseda aceleasi atribute fundamentale si relizeaza conducerea influxului nervos. O celula nervoasa se compune dintr-un corp celular, multiple ramificatii, denumite dendrite, si o ramificatie principala sau fibra nervoasa principala, axonul. Corpul celular prezinta cel mai des o zona mai mare n care se afla nucleul. Ca orice alta celula, este sediul reactiilor chimice care alimenteaza activitatea neuronului. Dendritele care emana din corpul celular formeaza numeroase ramificatii. Extremitatile lor intra n contact cu celulele nervoase vecine. Axonul este un cordon lung, neted, cilindric care se termina prin cteva ramificatii. Poate conduce influxul nervos pe lungi distante, fara ca semnalul sa piarda din amplitudine. Propagarea semnalelor nervoase este deseori comparata cu cea a semnalelor sonore ale telefonului, convertite n impulsuri

electrice, cu exceptia faptului ca acest cablu nervos este viu. Deplasarile sarcinilor electrice sunt urmarea a modificarilor complexe ale membranei axonului. Atunci cnd se afla n repaus celula nervoasa este mai saraca n ioni de natriu dect mediul exterior. Cum sodiul este purtator al unei sarcini electrice pozitive, diferenta de concentratie antreneaza o diferenta de sarcina electrica de o parte si de alta a membranei celulare. n repaus neuronul este comparabil cu o baterie electrica, cu un pol pozitiv si unul negativ. Aceasta diferenta de sarcina constituie potentialul de repaus. Atunci cnd celula nervoasa este excitata, membrana sa reorganizeaza local; ea lasa sa treaca ionii de sodiu, care intra masiv n celula n cteva miimi de secunda. Aceasta antreneaza o reechilibrare a sarcinilor electrice si provoaca spontan o modificare a membranei: astfel se propaga influxul nervos, de-a lungul membranei pna la extremitatea fibrei. Diferenta de sarcini ce parcurg celula se numeste potential de actiune. nainte de a ajunge la destinatie, la extremitatea fibrei, alta celula e sa preia stafeta. Pentru a transmite mesajul celulele secreta substante chimice, neuromediatorii. Anumite semnale au de strabatut distante lungi si trec prin numeroase statii intermediare, cum sunt cele care pleaca de la picior la creier. Altele trebuie sa fie transmise de urgenta, de exemplu mesajele de durere. Morfologia diferitor celule nervoase reflecta specializarea lor ntr-una sau alta dintre functii. Dispozitivul lor de receptie a semnalelor are forme variate. Celulele situate n creier emit un numar mare de dendrite n mai multe directii, ceea ce le permite sa capteze informatia de pe cteva canale. n retina, de exemplu toate dendritele sunt grupate de aceeasi parte, astfel nct sa capteze ct mai bine lumina. Aspectul axonilor este diferit: ei formeaza fibre lungi n nervi, dar sunt mult mai scurti n creier. Cei mai mari axoni sunt nconjurati de o teaca mielinica, o substanta grasoasa. Cnd axonii sunt protejati astfel ei transmit mesajele mai rapid. Specializarea neuronilor se repercuteaza asupra terminatiilor nervoase. Fibrele nervoase motorii se grefeaza pe muschi prin intermediul ramificatiilor cu extremitati aplatizate, denumite placi motorii. n piele, terminatiile fibrelor senzitive se diferentiaza n receptori sensibil la atingere, la caldura, la frig sau la durere... n planul de ansamblu al circuitelor noastre nervoase, fiecare component fiecare neuron si are locul sau si, datorita acestei diversitati, sistemul nervos este o retea de comunicare foarte performanta. 2.Sistemul nervos periferic:

n greaca soma nseamna corp. Un corp atent n permanenta la modificarile mediului sau, un corp solicitat n permanenta de ceilalti. Un ntreg program pentru sistemul nervos somatic, al carui rol este de a centraliza datele adunate din mediul exterior, pentru a adapta, ct mai bine miscarile organismului. Sistemul nervos somatic trebuie sa ndeplineasca mai multe sarcini n paralel. Este cazul al situatiei cnd ne aflam la volanul masinii...A conduce implica nti de toate a privi, a auzi si a-ti coordona miscarile. Trebuie, n plus, sa-ti alegi itinerarul, sa evaluezi situatii, sa reactionezi la ntmplarile neprevazute... n cursul acestor secvente actiuni-reactii, neuronii senzitivi ne informeaza n permanenta despre crisparea minilor noastre pe volan. Concomitent sunt mobilizate si vazul si auzul. Oricare ar fi situatia ntlnita, sistemul nervos elabornd raspunsuri instantanee opereaza ntotdeauna n acelasi mod. Fibrele nervoase senzitive furnizeaza informatiile: ele colecteaza senzatiile tactile, dureroase cu ajutorul unor terminatii situate n piele. Perceptia pe care o avem asupra lumii exterioare se mbogateste si prin senzatii auditive, olfactive, gustative si vizuale, adunate de fibrele senzitive. Caile nervoase ascendente fac ca informatia sa urce pna la cortexul cerebral. Pe traiect, maduva spinarii, bulbul rahidian si talamusul efectueaza o prima taiere a mesajelor nervoase. Tot la nivelul maduvei spinarii sau al bulbului, caile nervoase trec de partea cealalta: senzatiile ce iau nastere n dreapta a organismului vor fi analizate de emisfera stnga a creierului li invers.

Perceptiile noastre sunt reglate de diverse regiuni specializate ale cortexului cerebral. Fiecarei portiuni din suprafata corporala i corespunde o zona precisa a cortexului senzitiv. Alte regiuni trateaza informatiile legate de vedere, de auz etc. n vecinatatea fiecarei arii senzitive si senzoriale exista arii de asociere. n numeroase coordonarea miscarilor necesita o reglare fina a motricitatii. Aceasta se bazeaza n mare parte pe cai descendente ele trec prin talamus, bulb si cerebel n comparatie cu caile sistemului piramidal. Controlul posturii, al echilibrului se efectueaza n bulbul rahidian, iar cerebelul corecteaza miscarile si permite realizarea lor cu precizie. Aceste cai extrapiramidale au un rol esential: fara interventia lor, miscarile ar fi mult mai putin precise, chiar dezordonate. Sistemul nervos vegetativ regleaza functiile involuntare ale corpului. Aceasta retea de cai nervoase, complementara sistemului nervos somatic, inerveaza inima, muschii tubului digestiv si al plamnilor, muschii netezi ai peretelui vaselor sanguine si ai glandelor. El actioneaza deci asupra circulatiei sanguine si a functiei cardiace, respiratiei, digestie si a excretiilor. Contractiile muschilor viscerali si secretiile glandelor sunt automate, dar sistemul nervos vegetativ, nu este mai putin important. Ca si sistemul somatic, cuprinde fibre senzitive ascendente si fibre descendente care deservesc organele. Fibrele ascendente sunt responsabile de sensibilitatea viscerala. Mult mai originala este organizarea cailor nervoase descendente, care regleaza activitatea viscerelor si a glandelor. Aceste fibre contin nervi motorii, vasomotorii sau secretori. Ei fac parte din ansambluri distincte: sistemul simpatic si parasimpatic. Fibrele nervoase apartin la unul dintre acesti sistem, unul stimuleaza activitatea, altul o inhiba. Sistemul nervos simpatic pune organismul n starea de alarma: face sa creasca consumul energetic pregatindu-se sa raspunda la diferite agresiuni. Stimuleaza activitatea cardiaca si respiratorie. Invers actioneaza sistemul parasimpatic, care intervine n trecerea n repaus a organismului. Caile nervoase simpatice si parasimpatice sunt ntotdeauna constituite din doua fibre nervoase care se conecteaza la un ganglion nervos. Piesele cele mai importante ale sistemului parasimpatic sunt nervii vagi, ale caror fibre deservesc inima, caile respiratorii etc. Reglarea contractiilor viscerale si a secretiilor rezulta dintr-un dozaj savant al activitatilor nervoase simpatice si parasimpatice. Acest dozaj se face prin controlul a doi centri: hipotalamusul si trunchiul cerebral. Hipotalamusul realizeaza schimburi de semnale nervoase cu sistemul limbic si cu talamusul; capteaza informatii pe cale sanguina, fiind sensibil la temperatura, presiune si componenta chimica a sngelui; coopereaza cu hipofiza pentru a regla activitatea hormonala. Actionnd n acelasi timp pe cale nervoasa si pe cale hormonala, ei controleaza ansamblul mecanismelor reglatorii ale functiilor organice. Trunchiul cerebral leaga encefalul si maduva spinarii. El intervine n

reflexe care asigura controlul functiilor principale si regleaza presiunea sanguina si ventilatia pulmonara. Sistemul nervos vegetativ este uneori denumit sistem nervos autonom. Totusi independenta sa de alte functii nervoase este relativa. Centrii somatici si vegetativi situati n encefal schimba informatii si colaboreaza strns. Armonizarea functiilor noastre vitale depinde de aceasta.Sistemul Nervos se imparte in mai multe analizatoare.Cele mai importante sunt cel vizual, auditiv si olfactiv.

Analiztorul vizual

Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si in activitatile specific umane. Ochiul este alcatuit din organe anexe (de miscare - muschii globului ocular si de protectie) si glob ocular. A. Segmentul receptor: este inclus in globul ocular; globul ocular este alcatuit din: invelisuri, aparat optic si sistem receptor. a) Invelisurile globului ocular - trei tunici: 1.externa: sclerotica (o tunica fibroasa, alba, cu rol protector, de natura conjunctiva) si corneea transparenta 2.medie: formata din coroida ( tunica vasculara, pigmentata si vascularizata; are rol trofic), corp ciliar (format din procese ciliare si muschi ciliari care secreta umoarea apoasa si corpul vitros) si iris 3.interna: retina (prezinta cellule fotoreceptoare) b) Aparatul optic - are rolul de a focalize razele de lumina pe retina si de a forma o imagine mica, clara si rasturnata. Aparatul optic este alcatuit din: 1.cornee - transparenta, avasculara, bogat inervata

2.cristalin - lentila biconvexa acoperita de cristaloida care la extremitati se ingroasa si formeaza ligamentul suspensor care leaga cristalinul de corpul ciliar. 3.umoarea apoasa - este un lichid transparent secretat de procese ciliare; are rol in transportul substantelor plastic si energetice necesare corneei si cristalinului; se gaseste in camera anterioara(cornee-iris) si in camera posterioara(iris-cristalin). 4.corp vitros - este un gel transparent si se gaseste intre cristalin si retina. . c)Sistemul receptor - este localizat la nivelul retinei Retina prezinta posterior pata galbena cu o depresiune numita fovea centralis (zona de aciutate vizuala maxima) si pata oarba (zona lipsita de receptori).Retina este alcatuita din zece straturi celulare, dar numai cinci sunt celule nervoase (stratul neuronilor bipolari,multipolari, celule cu conuri si bastonase, celule orizontale, celule amacrine); pigmentul fotosensibil este iodopsina; celulele cu conuri au rol in vederea diurna, in perceperea culorilor si a formelor; celulele cu bastonase sunt 130 de milioane, sunt mai numeroase la periferie si mai putine in pata galbena; pigmentul fotosensibil este rodoxina; celulele cu bastonase asigura vederea la lumina slaba si cea nocturna. B. Segmentul de conducere - trei neuroni -neuronii bipolari din retina; neuronii multipolari din retina (axonii lor formeaza nervul optic); metatalamus C.G.laterali. C.. Segmentul central - este localizat in lobii occipitali ai emisferelor cerebrale, de o parte si de alta a scizurii calcarine. Defecte ale vederii: 1.Miopia - axul antero-posterior este prea lung; convexitatea cristalinului exagerata; imaginea se formeaza inaintea retinei; se corecteza cu cu lentil biconcave. 2.Hipermetropia - axul este prea scurt; imaginea se formeaza dupa retina; se corecteaza cu lentil biconvex. 3.Astigmatismul suprafetele corneii si cristalinului sunt neuniforme; se corecteza cu lentile cilindrice.

Analizatorul auditiv

A. Urechea externa: alcatuita din pavilionul urechii si conductul auditiv extern la capatul caruia se gaseste timpanul. B.Urechea medie (cutia timpanului): o cavitate plina cu aer sapata in osul temporar si care comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio, un conduct al carui rol costa in mentinerea unei presiuni egale intre urechea externa sic ea mijlocie. El este inchis aproape tot timpul si se deschide in momentul inghitirii, cascatului sau stranutului. Aceasta cutie comunica cu urechea interna prin doua orificii: fereastra rotunda si fereastra ovala; intre fereastra ovala si timpan se gaseste sistemul celor trei oscioare. C.Urechea interna: alcatuita dintr-o serie de cavitati sapate in stanca osului temporal si care alcatuiesc labirintul osos alcatuit din: trei canale semicircular osoase, vestibule osos si melc osos (cohlee osoasa).In labirintul osos se gaseste labirintul membranos alcatuit din: trei canale semicircular membranoase, vestibule membranos( utricila si sacula), melc membranos( canal cohlear).

1. Segmentul receptor -cohleea este un canal rasucit in jurul unui ax numit columela. Din columela se desprinde lama spirala osoasa spirala pe toata lungimea canalului. Lama spirala osoasa si membrana bazilara impart canalul spiral in 2 rampe: rampa vestibulara(comunica cu vestibulul) si rampa timpanaica( comunica cu fereastra rotunda). Rampele comunica prin helicotrema-orificiu situat la varful melcului. -canalul cohlear(melcul membranos) are peretele inferior alcatuit din lama spirala si membrana baziliara , iar peretele superior de membrana Reissner. In canalul cohlear, pe membrana baziliara se gaseste organul Corti, receptorul auditiv. -organul Corti e format din celule senzoriale, ciliate, dispuse de o parte si de alta a tunelului Corti pe 2-4 randuri. Ele sunt insotite de celule de sustinere. Cilii celulelor senzoriale, dupa ce strabat membrana reticulata sunt in contact cu membrana tectoria. Baza celulelor senzoriale e conectata cu dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. 2. Segmentul de conducere -primul neuron se gaseste in ganglionul Corti. Axonii acestuia formeaza ramura cohleara a nervului 8. -al doilea neuron se afla in nucleii cohleari din bulb. Axonii acestora se incruciseaza partial formand 2 fascicule ascendente si fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron in corpii geniculati mediali din metatalamus. Colaterale se desprind spre coliculii cvadrigemeni inferiori, spre nucleul facialului, spre nucleul oculomotorului, spre substanta reticulata si spre cerebel. 3. Segmentul central -se afla in girusul temporar superior.

Analizatorul olfactiv

La om mirosul este uneori considerat ca un simt minor, n timp ce la animale el este foarte important. Este totusi extrem se fin. Mirosul actioneaza efectund o analiza chimica a aerului ambiant si n particular a emanatiilor care se degaja din alimente. El completeaza astfel simtul gustului prin stimulari precise ale neuroreceptorilor. Perceperea unui miros se face n mai multe etape. Aerul plin de diversele sale mirosuri patrunde n nari si n cavitatile nazale. Moleculele emise de substantele odorizante, odata ajunse n nas, vor atinge un tesut denumit membrana olfatica. Aceasta membrana, acoperita de un mucus dens, se afla deasupra cavitatii nazale. Ea este compusa din numerosi cili microscopici care mpiedica intrarea prafului si a microbilor din aer. Cili iau, de asemenea, parte activa la aprecierea mirosurilor. Receptori olfactivi situati pe terminatiile lor au sarcina de a transmite mirosurile la creier. Nasul contine aproape 20 de milioane de receptori sensibili la aproape 30 de mirosuri primare (camfor, mosc, floral, mentolat, eterat, mtepator, putrid...). Celelalte substante odorizante sunt derivati ai acestora. Atunci cnd un miros ne gdila cilii, receptorii reactioneaza trimitnd impulsuri nervoase creierului. Fiecare tip de celula receptoare este sensibila la dimensiunile unei anumite molecule; datorita acestui fapt, ea se specializeaza ntr-un tip de miros. De aceea, atunci cnd un miros ajunge pe mucoasa

nazala, molecula odorizanta se fixeaza direct pe receptorul corespondent, declansnd formarea unui influx nervos. Toate influxurile ajung n final la bulbul olfactiv, o extensie a cortexului, situata imediat deasupra foselor nazale. Datorita unor structuri denumite glomeruli, aflate n bulbi, influxurile nervoase ajung la creier ntr-un mod ordonat. Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este astfel condus la creier, care l interpreteaza. Mii de mirosuri diferite pot fi astfel identificate. Simtul mirosului si cel al gustului se completeaza; functionarea este independenta, dar ele interfereaza. n timpul unei mese, mirosul alimentelor excita narile si accentueaza deci deseori n sinergie, iar creierul nostru le asociaza automat efectele. Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoare la proprietatile chimice ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de organism. 1.Segmentul receptor - este format din epiteliul olfactiv, contituit din celule receptoare si din celule de sustinere incluse in mucoasa olfactiva; mucoasa olfactiva are o suprafata de 2-3 cm si este dispusa in regiunea superioara a foselor nazale. Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi. Dendritele acestora prezinta butoni olfactivi de la care pleaca 6-8 cili olfactivi receptori, care depasesc celulele de sustinere si patrund in mucusul secretat de celulele glandulare ale mucoasei olfactive. 2. Segmentul de conducere - axionii neuronilor olfactivi, care constituie protoneuronul caii, strabat in manunchiuri lama ciuruita a etmoidului si patrund in cutia craniana, formand nervii olfactivi cu traseu pana la bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale, care reprezinta deutoneuronii caii olfactive. Axonii acestora se despart: o parte trec in bulbul contralateral, iar cealalta parte formeaza tracturile olfactive, care se proiecteaza in cortex. 3. Segmentul central - este reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de protectie primara a aferentelor olfactive.

Sistemul osos

Sistemul osos este format din totalitatea oaselor dintr-un organism. Oasele sunt organe dure si rezistente care alctuiesc scheletul corpului. Scheletul corpului este format din: scheletul capului ( neurocraniu care adaposteste encefalul si viscerocraniu care adaposteste oasele fetei), scheletul trunchiului (format din 33-34 de vertebre, stern, coaste), schetelul membrelor inferioare si superioare. Scheletul capului: 1.Neurocraniu - 8 oase: doua perechi (temporale si parietale); patru perechi (frontal, occipital, etmoid, sfenoid) 2.Viscerocraniu - 14 oase: doua neperechi (vomer si mandibula); 6 perechi (2 nazale, 2 lacrimale, 2 zigometice, 2 palatine, 2 maxilare, 2 cornete nazale inferioare) Scheletul trunchiului: coloana vertebrala, coaste, stern. a.coloana vertebrala - este alcatuita din 33-34 vertebre: 7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrale sudate formand osul sacrum, 4-5 coccigiene sudate formand osul coccis. Alcatuirea unei vertebre: corp vertebral, arc vertebral cu apofize (musculare-2 transverse, 1 spinoasa si de articulatie-2 superioare, 2 inferioare).

b.coastele - oase late; 12 perechi: 7 perechi adevarate (se prind direct de stern), 3 perechi false (se prind de stern prin intermediul cartilajului coastei a 7-a), 2 perechi flotante. c.sternul - os lat impar asezat pe linia mediana a toracelui; este alcatuit din: manubriu, corp sterna, apendice xifoid.

Scheletul membrelor superioare: a.oasele centurii scapulare - clavicula si omoplatul b.oasele membrului liber - humerus, Radius si Ulna (Cubitus), carpiene, metacarpiene, falange

Oasele membrelor inferioare: a.centura pelviana - formata din doua oase coxale sudate posterior cu sacrumul si anterior la nivelul simfizei pubiene formand bazinul b.oasele membrului liber - femur, tibia si rotula, tarsiene, metatarsiene, falange Tipuri de oase -lungi: femur, humerus -scurte: carpiene, metacarpiene, tarsiene -late: sternul, coxalul, omoplat -neregulate: mandibula, etmoid, sfenoid, vertebre -pneumatice: frontal, maxilar, sfenoid, etmoid -sesamoid: rotula (in grosimea tendonului muschiului cvadriceps).

Sistemul muscular

Muschii trunchiului Muschii regiunii toracale: pectoral mare, mic, dintat mare sau anterior, subclavicular, intercostal, interni si externi. Muschii regiunii abdominale: peretele abdominal este alcatuit din 5 perechi de muschi (muschii drepti abdominali, piramidalii abdominali, oblicii abdominali externi si interni, muschii transversi ai abdomenului). Muschii regiunii spinarii: muschii superficiali (trapez, muschiul dorsal mare, muschii romboizi, muschiul ridicator al spatelui, muschiul dintat posterointeriori, muschiul dintat postero-exteriori); muschii profunzi ai spinarii (tractul median si tractul lateral). Muschii membrelor superioare Muschii umarului: deltoid, supraspinos, infraspinos, rotund mic, rotund mare, subscapular. Muschii bratului: biceps, muschiul brahial, triceps brahial (triceps brachii). Muschii antebratului: muschii regiunii laterale a antebratului, muschiul brachio radial. Muschii palmei. Muschii membrelor inferioare

Muschii soldului: muschii regiunilor ventrale si dorsale ale soldului, muschii glutei mari, medii si mici, muschii piramidal, muschiul obturator intern si extern si muschii regiunii laterale a soldului, muschiul adductor mare, mediu si mic. Muschii coapsei: muschii regiunii ventrale a coapsei, muschiul croitor, muschiul quadriceps, muschii regiunii dorsale a coapsei, muschiul biceps femural, muschiul semitendinos, muschiul semimembranos. Muschii gambei: muschii regiunii ventrale a gambei, muschiul tibial ventral (anterior), muschiul extensor propriu al halucelui, muschiul extensor comun al degetelor, muschiul fibular ventral, muschii regiunii laterale a gambei, muschiul fibular lung si scurt, muschii regiunii dorsale a gambei, muschiul triceps sural, muschiul plantar subtire, muschiul flexor lung comun al degetelor, muschiul tibial posterior, muschiul flexor lung al halucelului, muschiul popliteu. Muschii labei piciorului. Tipuri de muschi: 1.dupa forma si dimensiune: -lungi (la membre) -lati (la nivelul trunchiului) -scurti (la falange) -orbiculari/circulatori -fusiformi (biceps, triceps) -cupola -de trapez 2.dupa numarul capetelor care se desprind pe os: -cu un singur capat pe os (muschii pielosi) -cu doua capete (biceps) -cu trei capete (triceps) -cu patru capete (cvadriceps) 3.dupa asezare: -superficiali-cutanati -profunzi 4.dupa numarul articulatiilor peste care trec: -uniarticulari (toti muschii scurti) -biarticulari (muschiul Croitor) -poliarticulari. Proprietatile muschilor: -contractivitatea -excitabilitatea -extensibilitatea -tonicitatea

Sistemul digestiv

Aparatul digestiv este alcatuit din tub digestiv si glande anexe (glandele salivare, ficatul, pancreasul); sistemul digestiv (digestia) are loc intrun tub lung de 9m ,in tubul digestiv care incepe cu cavitatea bucala (pe aici intra hrana) si se termina cu rectul (pe aici se indeparteaza substantele neasimilate). Partile principale sunt: cavitatea bucala, faringele, esofagul, stomacul si intestinele. Gura, prima portiune a tubului se afla in cavitatea bucala. Aici au loc cele mai importante subprocese ale digestiei, incepnd cu descompunerea moleculelor mari in molecule mai mici, dizolvabile. Cavitatea bucala este

separata de fosele nazale prin bolta palatina, alcatuita din palatul dur si valul palatin. Limba este un organ musculos, alcatuit dintr-o radacina si un corp liber. Dintii sunt organe dure, fixate in cavitati numite alveole dentare. Colul face legatura dintre coroana si radacina. In consumarea alimentelor un rol important il au dintii. In partea din fata opt incisivi (patru in dantura superioara, patru in cea inferioara), patru canini (cte unul in partea superioara si inferioara, pe ambele laturi), opt premolari si doisprezece molari. Saliva este secretata de trei perechi de glande salivare. Faringele este locul de incrucisare a caii aerului cu calea digestiva. Esofagul este un conduct lung de 25-30 cm; se deschide in stomac prin orificiul Cardia. Stomacul este un sac in forma de J, asemanator cu cimpoiul, ce se imparte in trei parti functionale: gura stomacului - cardia, fundul stomacului si portiunea terminala. Aceste parti produc sucuri gastrice diferite. Producerea sucului gastric este controlata in mare parte de nervi si in parte de hormoni. Pancreasul exocrin secreta sucul pancreatic (un lichid limpede si incolor), care este condus prin doua canale in duoden. Situat in spatele stomacului, imediat sub acesta, seamana cu o sticla culcata. Pancreasul incepe sa produca sucul imediat dupa ce hrana a fost introdusa in gura. O alta functie principala a pancreasului uman este producerea celor doi hormoni pancreatici, insulina si glucagonul. Ficatul, cea mai mare glanda (1,5 - 2kg), este situat in partea dreapta superioara a abdomenului, sub diafragma. Pe fata superioara a ficatului se observa lobul drept si lobul stng. Lobul drept este mai mare , ocupnd toata partea dreapta de sus a abdomenului. La exterior exista o capsula conjuctiva fibroasa din care pornesc spre interior pereti, care separa ficatul in lobuli. Ficatul produce zilnic aproximativ 1 litru de bila, care alimenteaza in permanenta vezica biliara. Este un adevarat centru de reciclare, in special pentru globulele sanguine rosii moarte. Durata normala de viata a globulelor sanguine rosii este de aproximativ 100 zile. Vezica biliara este un sac in forma de para atasat de partea de jos a ficatului, functia ei fiind de a depozita bila care se produce in ficat si de a o elimina la nevoie. Bila este un lichid galbenverzui, avnd in compozitia sa in cea mai mare parte apa, plus colesterol, saruri biliare si acizi biliari. Bila se elimina prin canalul biliar comun in duoden unde se amesteca cu chimul gastric. Corpul uman are nevoie de bila pentru a digera grasimile. Intestinul subtire este partea din tubul digestiv care face legatura dintre stomac si intestinul gros. Este un tub elastic si moale de muschi si membrane intestinale, care sta strns rasucit in cavitatea abdominala, si care intins poate ajunge la o lungime de 6m. In intestinul subtire se disting trei parti: duodenul, jejunul si ileonul. Duodenul are forma literei C si este asezat in spatele abdomenului prin

muschiul peritoneal, celelalte parti fiind acoperite de peritoneu numai pe fata lor anterioara. Intestinul gros are o lungime de 1,5m si o latime de 6,5 cm. Este impartit in 4 sectiuni principale: cecum, colon, rect si canalul anal. Prima portiune a intestinului gros este colonul, care incepe in partea dreapta a abdomenului. Ileonul se varsa in colon deasupra capatului sau inferior. Segmentul inchis de sub aceasta jonctiune - cecum, de forma unei pungi din care se prelungeste apendicele. Colonul traverseaza abdomenul pe sub stomac, inainte sa se curbeze din nou brusc in jos. Partea din colon care ajunge la pelvis se numeste rect- o portiune de trecere de aproximativ 12 cm lungime, care se termina in canalul anal. Unit cu partea superioara a stomacului, duodenul este portiunea initiala a intestinului subtire cu rol in digestia eficienta a hranei. Are o forma de potcoava ce inconjoara capul glandei pancreatice. Peretele duodenului are doua straturi musculare care se contracta si se relaxeaza alternativ, contribuind la deplasarea continutului alimentar in timpul digestiei. Deasupra stratului muscular se gaseste submucoasa ce contine multe glande care secreta mucusul protectiv. Aceasta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de catre compusi acizi reveniti din stomac. In stratul superficial al duodenului, mucoasa, se gasesc glande care secreta un suc alcalin ce contine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. Sucul actioneaza, de asemenea, pentru a neutraliza secretia gastrica acida. Celulele mucoasei necesita o reinoire constanta. Ele se multiplica mai rapid decat oice alte celulue ale organismului: din o suta de celule, una este inlocuita la fiecare ora pe tot parcursul vietii. Digestia Hrana partial digerata care ajunge in duoden contine mult acid clorhidric. In duoden, aciditatea este neutralizata de catre secretiile proprii ale duodenului si de actiunea bilei si a sucurilor pancreatice, care se varsa in duoden din vezicula biliara si pancreas. Duodenul primeste sucurile digestive de la pancreas si cantitatile importante de bila, care este produsa in ficat si stocata in vezica biliara, pana cand este nevoie de ea. Secretia sucului pancreatic este declansata de doi hormoni. Secretia stimuleaza producerea unor cantitati mari de sucuri alcaline care neutralizeaza aciditatea chimului partial digerat. Enzimele pancreatice se produc ca raspuns la eliberarea unui al doilea hormon, pancreozimina. Bila este, de asemenea, eliberata in duoden din vezicula biliara, pentru a fragmenta particulele de grasimi. Enzimele pancreatice ajuta la digestia hidratilor de carbon si a proteinelor pe langa cea a grasimilor. Aceste enzime includ tripsina, care desface peptonele in componente mai mici, peptidele; lipaza care desface grasimile in molecule de glicerol si acizi grasi; amilaza care desface hidratii de carbon pana la maltoza. Hrana digerata patrunde apoi in jejun si ileon, portiuni ale intestinului subtire situate in continuarea duodenului, unde au loc stadiile finale ale

modificarilor chimice. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentatii numite criptele Lieberkuhn. Cea mai mare parte a absorbtiei are loc in ileon, care pe peretele interior prezinta milionae de proeminente minuscule, denumite vilozitati.. Fiecare vilozitate contine un capilar si o mica ramura limfatica, chilifer. Cand hrana digerata vine in contact cu vilozitatile, glicerolul, acizii grasi si vitaminele dizolvate intra in chilifere si sunt transportate in sistemul limfatic si, apoi, in fluxul sangvin. Aminoacizii rezultati din digestia proteinelor si zaharurilor din hidratii de carbon, plus vitamine si minerale importante cum ar fi calciu, fier, iod, sunt absorbite direct in capilarele vilozitatilor Aceste capilare duc la vena porthepatica, care transporta hrana direct la ficat. Acesta, la randul lui, retine unele substante pentru necesitatile proprii si pentru stocare, iar restul acestora sunt trecute mai departe in circulatia generala a organismului. Mezenterul Este o membrana care sustine jejunul si ileonul. Este alcatuita din doua straturi de peritoneu. Are o lungime de aproximativ 15 cm si este atasata de peretele posterior al abdomenului. Adancimea mezenterului, masurata de la baza pana la intestit, este de aproximativ 20 cm, ceea ce permite atat jejunul, cat si ileonul sa se miste relativ liber in cavitatea abdominala. Jejeunul Jejunul reprezinta sediul de absorbtie al alimentelor nutritive utilizabile din hrana, lasand sa treaca apa si produsii de degradare. Procesul de absorbtie este finalizat de ileon. Jejunul are o lungime de aproximativ 2,5 m inainte de jonctiunea cu ileonul. Pentru a indeplini acest rol, jejunul are o structura specializata, pentru a asigura o suprafata maxima de contact cu lumenul, astfel incat sa poata asigura o absorbtie crescuta. Mucoasa jejunala prezinta o serie de pliuri circulare. Observand la microscop suprafata interna, se vede ca intreaga suprafata este alcatuita din mici proeminente digitiforme, denumite vilozitati. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. Suprafata de contact cu hrana digerata creste si mai mult, deoarece invelisul celular al fiecarei vilozitati are o structura specifica, cu "margine in perie". Ileonul Reprezinta portiunea terminala a intestinului subtire, in care hrana ajunge, in drumul ei, de la stomac la colon. Are o lungime de 3,5 m conectand duodenul si jejunul cu intestinul gros - si reprezentand aproximativ jumatate din lugimea totala a intestinului subtire. Ileonul are o structura asemanatoare cu celelalte doua segmente ale intestinului subtire. Suprafata externa este protejata de peritoneu - o membrana care captuseste cavitatea abdominala. Peretele este alcatuit, in principal, din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei

digertae si straturi mucoase care delimiteaza lumenul. Bila Este un fluid consistent, amar, de culoare galben-verzuie, produs in ficat si stocat in vezicula biliara. Este eliberat din vezicula in intestinul subtire, ca raspuns la prezenta alimentelor, si este esentiala pentru digerarea grasimilor. Face parte, de asemenea, din sistemele excretorii ale corpului, deoarece contine produsii de degradare a celuleor uzate. In fiecare zi, ficatul produce aproximativ 1 litru de bila. Desi contine peste 95 % apa, a in compozitie o gama larga de substante chimice ce includ saruri minerale, colesterol si pigmenti biliari ce ii confera culoarea caracteristica. Bila ramane in vezicula biliara pana cand devine necesara in procesul de digestie. Pe masura ce hrana patrunde din stomac in duoden, acesta produce un hormon denumit colecistochinina. Acest hormon ajunge pe cale sangvina la vezicula biliara si determina contractia peretilor acesteia, astfel incat bila este eliminata. Dupa aceea, bila se scurge printr-un alt duct, ductul biliar comun (coledoc) si printr-un orificiu ingust, sfincterul Oddi, care permite sa patrunda in intestinul subtire. Culoarea bilei se datoreaza pigmentului denumit bilirubina.

Sistemul respirator

Sistemul respirator se compune din: caile aeriene si plamani. 1.Caile aeriene: fosele nazale, faringele, laringele, traheea si bronhiile. a. Fosele nazale sunt 2 conducte situate inapoia piramidei nazale, de la orificiile nazale pana la coane. La interior sunt acoperite de mucoasa nazala care are in partea superioara mucoasa olfactiva. Regiunea respiratirie a mucoasei este mult mai extinsa datorita celor 3 cornete nazale. b. Faringele - la nivelul faringelui are loc incrucisarea caii aeriene cu cea digestiva. In faringe se deschid orificiile trompelor lui Eustachio si esofagul. c. Laringele - aerul intra si iese din laringe prin orificiul sau superior, glota. Glota este acoperita in timpul deglutitiei cu un capacel cartilaginos, epiglota. Laringele este oragnul fonatiei. Mucoasa care il captuseste formeaza 2 perechi de plici, una superioara si una inferioara, numite corzile vocale. Plicile inferioare au rol in vorbire. d.Traheea este un organ in forma de tub, cu o lungime de 10-12 cm; peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava. Traheea este captusita cu un epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. e. Bronhiile - traheea se imparte in 2 bronhii principale care patrund in plamani prin hiluri si se ramifica intrapulmonat formand arborele bronsic. Structura lor este asemantoare traheei. 2. Plamanii -plamanii alcatuiesc organele respiratorii propriu-zise, in care au loc

schimbarile de gaze dintre organism si aerul atmosferic. Ei sunt asezati in cavitatea toracica. -fiecare plaman este invelit de pleura. Pleura prezinta o foita parietala care adera la peretii toracelui, si o foita viscerala, care adera la plamani. Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid pleural, secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica inspiratiei. -consistenta plamanilor este elastica, spongioasa. Pe fata externa se gasesc scizuri care impart plamnii in lobi: plamanul drept in 3 lobi, iar plamanul stang in 2 lobi. Pe fata intrena se afla hilul plamanului, pe unde ies si intra bronhia principala, vasele sangvine, limfatice si fibrele nervoase. Baza plamanului vine in raport cu diafragma. Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele pulmonare. a. Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare, care se distribiue la lobii pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiile lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele, formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonar este unitatea morfofunctionala a plamanului. b. Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati schimburilor gazoase. Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m. In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare.

Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza n capilare datorita diferentei de presiune partiala care exista ntre alveola si vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul n care presiunea gazoasa este mai mare spre cel n care aceasta e mai mica. Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer si transportat de snge la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este consumat de celule. Deseurile gazoase fac drumul invers, trecnd de la globulele rosii la alveole, si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat. Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si expansiunii cutiei toracice. Diafragma, un muschi curbat, foarte subtire, situat sub plamni, comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. n timpul unui inspiratiei, diafragma si muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, n timp ce diafragma coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior. Plamnii se umfla. n expiratie, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se apropie, n timp ce diafragma si recapata pozitia curbata, cu convexitate n sus. Cutia toracica si reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care l contine este expulzat: plamnii se golesc. n timpul respiratiei, plamnii sunt lubrifiati de pleura, o membrana transparenta care i nveleste n ntregime. Cele doua foite pleurale produc o secretie seroasa, denumita lichid pleural, care reduce frecare. Fiecare plamn prezinta scizuri care l mpart n lobi. Plamnul stng are scizura oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamnul drept mai voluminos. Plamnul stng este mai mic, pentru a lasa loc inimii. Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati n bulbul rahidian. Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si muschii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea produce 12-18 de respiratii pe minut, inspirul si expirul durnd n total aproape 5 secunde. Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi modificate de diferite elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...) care inhiba neuronii mplicati.

Sistemul limfatic

Fiecare celula a organismului este scufundata intr-un lichid din care isi arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabile pentru a garanta starea buna si functionarae perfecta a celulelor. Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemullimfatic. Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sange, care se acumuleaza in tesuturi, si il adduce la inima. Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate n diverse regiuni ale corpului. Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii. Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment n mai multi foliculi limfatici bogati n globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care patrunde n ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi. Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, n care abunda celulele de aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se ntmpla frecvent ca ele se umfle, n timpul unei angine. Celulele lor sunt n acest caz angajate ntr-o lupta ncrncenate mpotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul gtului, ceea ce nseamna ca vin n ajutorul amigdalelor. Apendicele este situat ntre intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are si el foliculi limfatici, care i permit sa ajute organismului la combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului. Alt organ limfoid, splina este situata n partea de sus a abdomenului si cntareste cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea globulelor rosii utilizate, dar ea joaca un rol important n sistem imun. Splina cuprinde minusculi foliculi repartizati n doua grupe: unii sunt compusi din limfocite imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigura functiile imune ale splinei, producnd anticorpi. Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre snge, prin intermediul valvelor si datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captata n tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete l strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce n ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deverseaza limfa n snge la nivelul venelor situate la baza gtului. Limfa dreneaza astfel mediul intern, jucnd rolul de supapa de preaplin.

Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde n acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, n sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, n timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului. Reteaua limfatica este constituita n primul rnd din vase prezente n toate tesuturile, ntre celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic. Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de usi care se deschid si se nchid n functie de presiunea existenta n compartimentul interstitial. Aceste valvule mpiedica refluarea limfei. Odata ajunsa n capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se ndreapta spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde. Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gtului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intra n actiune ganglionii care-si ncep activitatea de epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou spre alte vase limfatice nainte de a ajunge n circulatia venoasa. Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se mparte n doua canale. Cele doua canale deverseaza limfa filtrata n circulatia venoasa, la baza gtului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie. Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi pompata. Aceasta e pusa n miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul n functie de presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa n mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care nvelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice, comunicnd acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei. Contractiile muschilor netezi, situati n peretii canalelor limfatice, favorizeaza revarsarea finala a limfei n circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sngele. O activitate fizica nu poate dect sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive. Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin. Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului ntr-altul. Ambele dispun de mecanisme de aparare mpotriva infectiilor.

Sistemul circulator

Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor. Rolul sau nu este nsa mai putin important. Ea asigura circulatia sngelui n ntregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, n forma de para, situat n partea mediana a cavitatii toracice, ntre plamni. Nu mai mare dect pumnul, greutatea sa medie este de 260 g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o latime de aproximativ 9 cm. Vrful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este usor orientat spre stnga. Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul, acoperita si protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o leaga de diafragm, de stern si de vasele mari, iar n interiorul de endocardmembrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este constituit cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care i confera capacitatea de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace. n interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga ntre ele celulele musculare si formeaza fascicule care se ntrepatrund n spirala. Aceasta retea de fibre dense si elastice ntareste peretele intern al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de irigare arterele coronare care i aduc substante nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si ncercuiesc inima. Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua inferioare, ventriculele. n atrii patrunde sngele mai sarac n oxigen, dupa ce a circulat prin organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa realmente la activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea ventriculelor a 3 linguri de snge. Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre ele se prelungeste, n partea sa superioara, printr-un corp plat si plisat., urechiusa, care i mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene ale inimii, se deschid n urechiusa stnga. Ventriculele sunt cavitati n forma de con, a caror baza este dirijata n sus. Ele sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular, si constituie punctul de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sngele spre plamni pentru a permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stng trimite sngele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica. Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru valvule. Datorita acestor patru valve, sngele circula n sens unic prin cele patru

cavitati ale inimii. Valvele se deschid si se nchid ca niste clapete, straturile lor externe fiind sensibile la variatiile presiunii sanguine. Sngele urmeaza ntotdeauna acelasi traiect n inima, de la dreapta, spre stnga: sarac n oxigen, intra n urechiusa dreapta apoi n ventriculul drept, traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la plamni, unde se oxigeneaza. Sngele mbogatit cu oxigen se rentoarce apoi spre urechiusa stnga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stng, apoi este ejectat de aorta, care l distribuie n corp prin ramificatiile sale. Venele aduc atunci sngele sarac n oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se nchide sistemul... Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se contracta si se relaxeaza n permanenta, ntr-un ritm regulat. Este compus n cea mai mare parte din miocard. Contractia muschiului este complet independenta de vointa noastra. Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de impulsuri electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale miocardului, una singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerari tisulare globuloase, ansambluri de fibre nervoase paralele. Nodul sinusal se gaseste n peretele urechiusei stngi. Minuscul, el ofera cea mai rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, cca 70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul sinusal ce traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se propage n ntreg sistem de conducere a inimii. Contractia ventriculara are loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid atunci si sngele este ejectat n vase. n timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub denumirea de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. n timpul primei faze, diastola, peretele atriilor si ventriculelor se relaxeaza, iar sngele umple cavitatile. Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea sa de continut. n cursul diastolei, presiunea e mica, sngele umple atriile relaxate, trecnd apoi n ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt nchise. n timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot sngele este ejectat n ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimnd sngele prezent n cavitatile lor si crescnd n acelasi timp presiunea ventriculara. Valvele atrio-ventriculari se nchid brusc pentru a mpiedica orice reflux al sngelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitnd ejectia sngelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele se destind si presiunea ventriculara scade sensibil. Sngele ramas n aorta si trunchi reflueaza atunci spre ventricule,

care si nchid automat valvele. Dupa nchiderea valvelor, ncepe un nou ciclu, o noua diastola.

Circulatia sangvina Circulatia sngelui este un mecanism complet n a carui reglare intervin diverse sisteme ale organismului: sistemul nervos, hormonal si sistemul umoral. Trei parametri caracterizeaza aparatul circulator: debitul sanguin, presiunea sanguina al rezistenta periferica. Debitul sanguin este definit de volumul de snge care se scurge n sistemul vascular ntr-o perioada precisa de timp. El este constant atunci cnd corpul este n repaus, dar poate varia n orice moment, dupa starea sau nevoile organismului. Presiunea sanguina desemneaza, n ceea ce o priveste, forta pe care sngele o exercita asupra peretilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sngele circula datorita diferentelor de presiune care l propulseaza n sistemul vascular. Acest lichid se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de nalta presiune, cum este aorta, spre o regiune de joasa presiune, cum sunt marile vene. Propulsarea sngelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al volumului sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii implicnd fibre simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra frecventei si asupra volumului de snge ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca. Ambele actioneaza elibernd substante chimice care exercita sau inhiba celulele cardiace. Atunci cnd organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Cnd corpul este n repaus, sistemul parasimpatic ncetineste ritmul cardiac elibernd aceticolina. Circulatia sngelui este frnata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea ce se numeste rezistenta periferica. Vscozitatea sngelui, diametrul sau lungimea vaselor pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O vscozitea crescuta, ca si ngustimea unui vas pot ncetini sensibil scurgerea sngelui. O usoara crestere a diametrului sau este suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea arteriala. Atunci cnd ventriculul stng se contracta, sngele este expulzat spre sorta cu o forta care i permite sa curga cu foarte mare viteza, destinznd peretii aortei. n mod obisnuit, sunt masurate doua feluri de presiune arteriala. Presiunea sistolica sau maximala, care se masoara n timpul unei contractii cardiace si se situeaza n medie ntre 10 si 14 cm de mercur.Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge minima n timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza ntre 6 si 9 cm de mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul, dumneavoastra atunci cnd ca ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sngelui variaza dupa tesuturile pe care le deserveste, fiecare organ avnd propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenta periferica variaza n functie de vscozitatea sngelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici necesita un debit sanguin adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care ndeplineste mai multe functii,

printre care reglarea temperaturii corporale, necesita un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un debit sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde astfel exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.

Sistemul excretor

Sistemul urinar este o veritabila masina pentru epurarea corpului. El extrage deseurile din snge si le elimina n urina. Aceasta operatie se efectueaza n rinichi. Urina se scurge apoi prin doua canale, ureterele, pna la vezica. Odata plina, aceasta evacueaza lichidul printr-un canal numit uretra. Rinichii sunt situati in partea dorsala a abdomenului, in spatele

stomacului si ficatului, de o parte si de alta a sirei spinarii, protejati de coastele inferioare(rinichiul stng mai sus dect cel drept). Fiecare rinichi are o lungime de aproximativ 10 cm, o latime de 6 cm si cntareste circa 150 gr. Rinichiul este conectat la principalul sistem sangvin prin intermediul arterei renale, care transporta sngele spre rinichi si prin vena renala, care transporta din rinichi sngele filtrat si curatat. Rinichiul este acoperit la exterior de o capsula fibroasa, sub care se gasesc doua zone: zona corticala (de culoare brun-galbuie, la exterior) si zona medulara (de culoare rosu-inchis, la interior). Piramidele renale sunt alcatuite din tuburi colectoare si vase de snge. Unitatea structurala si functionala a rinichiului este nefronul. Artera renala se ramifica pna la nivel de arteriole, care patrund cte una in capsula nefronului si formeaza glomerulul. Pelvisul renal se continua cu uretrele. Uretrele sunt conducte (25-30cm) care ies din partea concava a fiecarui rinichi. Vezica urinara este un organ cavitar, in care se depoziteaza urina, situata in partea inferioara a cavitatii abdominale. Peretele muscular are trei straturi de muschi si este captusit cu o mucoasa cutata. Uretra, aflata in continuarea vezicii urinare, este canalul de evacuare a urinei in mediul extern. Sngele uzat soseste prin vasele mari. Interiorul rinichilor se mparte n trei parti: cortexul, medulara si bazinetul. Cortexul, deschis la culoare si granulat, nconjoara medulara. Acest strat superficial are ca functie esentiala formarea urinei, datorita prezentei a milioane de unitati filtrare, care se numesc nefroni. Fiecare nefron este prevazut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care sintetizeaza urina primara, pornind de la snge. O structura, numita tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea si glucoza prezente n urina. Primele deseuri trec ntr-un tub n forma de U, care recupereaza apa si sarurile din lichidul filtrat n glomerul. Deseurile sunt apoi canalizate si concentrate de un canal colector care se prelungeste n medulara, partea centrala a rinichiului unde se ntind structuri albicioase, piramidele lui Malpighi. Canalele si partea inferioara a piramidelor se termina n cavitatea interna a rinichiului. Aceasta este prevazuta cu un tub n forma de plnie, bazinetul, care este legat de ureter. Peretii bazinetului sunt tapetati cu tesut muscular neted, care se contracta, facilitnd expulzarea urinei. Sngele care iese din rinichi este curatat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plamni si pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substantelor n exces. Dar toxinele, deseurile azotate si reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controleaza si continutul apei, de saruri si de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzeaza n urina elementele n exces si le retrimit n snge pe cele de care organismul are nevoie. Datorita actiunii lor de filtrare si purificare, rinichii participa la echilibrul mediului intern si constituie unul dintre stlpii homeostazei. Ureterele, uretra si vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar. Ureterele sunt doua tuburi musculare foarte fine care transporta urina

din rinichi spre vezica. Ele se anchi automat cnd vezica e plina, astfel ca lichidul, ncarcat de deseuri, sa nu reflueze spre rinichi. Situata n partea inferioara a abdomenului, vezica are peretii musculari extensibili. Acest organ este un fel de sac recuperator al urinei. n forma de para atunci cnd este goala, ea poate contine pna la 500ml. Atunci cnd vezica este plina. si varsa urina n uretra, care o evacueaza n exterior. Datorita contractiilor sfincterului, alcatuit din inele musculare si care o nconjoara la iesire, uretra poate controla fluxul urinar.

Sistemul reproducator
1.Aparatul reproducator feminin:

Individul nu este etern; doar reproducerea sexuala poate perpetua viata. Fiecare individ sexuat are aparatul genital constituit din ansamblul de organe care intervin n sexualitate si n producerea de celule sexuale.Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adaposteste viata n devenire.

El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca si caile genitale, adica trompele uterine, uterul si vaginul. Aceste organe sunt localizate foarte jos n bazin, sub intestine. Sub control hormonal, aspectul si functionarea aparatului genital se modifica de-a lungul vietii. ntre pubertate si menopauza, modificarile corpului au loc n ritmul ciclului menstrual, care se manifesta prin aparitia de menstruatii la aproximativ 28 de zile. Adaposteste n abdomen de o parte si de alta a uterului, doua glande mici, ovarele, guverneaza fecunditatea femeii. Rolul principal este de a asigura dezvoltarea si expulzarea ovulelor. Ele regleaza, de asemenea, derularea ciclului menstrual si sarcina, producnd hormonii sexuali feminini. Ovarele, care nu masoara mai mult de 2.5-4cm, sunt fixate de peretele bazinului prin mai multe ligamente. Netede si de consistenta moale la tnara fata, ele se rigidizeaza si au un aspect sidefat si ridat la femeie. Sunt constituite din doua straturi: n centrul ovarului, zona medulara , formata dintrun tesut conjunctiv bogat vascularizat; ea este nconjurata de un nvelis exterior gros, care ocupa doua treimi din glanda. Aceasta are multiple alveole, foliculi, n care se maturizeaza ovulele. n fiecare luna, un folicul eclateaza si elibereaza, nti dintr-unul, apoi din celalalt ovar, un ovul ajuns la maturitate; va fi transportat pna n uter prin una din trompele uterine. Denumite de asemenea trompele lui Fallope, acestea sunt dotate cu un mare pavilion cu margini franjurate, plasat ntre ovare, care se continua printr-un conduct strmt si lung de 10 cm. Ovulul colectat la nivelul pavilionului este antrenat de contractiile muschilor netezi care constituie peretele trompelor. El ajunge la uter, organ cavitar n forma de plnie, de lungimea de 6-8cm. Partea superioara a uterului adaposteste cavitatea uterina, care primeste oul fecundat. n partea de jos se termina tubul printr-un tub ngust care iese n vagin colul uterin. La majoritatea femeilor, uterul este aproape orizontal. Trei perechi de ligamente l leaga de abdomen. Peretele uterin, este foarte gros, este constituit dintr-o tunica de muschi netezi. Deosebit de extensibil, acest perete se deformeaza, fara a se rupe, n timpul sarcinii. Fata interna este tapetata cu o mucoasa bogata n glande si vase sanguine, ce constituie endometrul. Dupa pubertate, n fiecare luna, endometrul creste n grosime n timp ce uterul se pregateste sa primeasca un ou. n absenta fecundarii, stratul superficial, al endometrului se desprinde n final si este evacuat n momentul menstruatiei. Mucoasa colului uterin secreta glera cervicala, substanta vscoasa care obtureaza orificiul sau extern. Este un mediu de supravietuire pentru spermatozoizii care ajung la el dupa ce trec prin vagin. Acesta primeste penisul n timpul actului sexual si sperma dupa ejaculare. Intervine deci n acelasi timp n sexualitate si n functie de reproducere. Vaginul are un perete suplu, acoperit pe fata sa interna de o mucoasa fina. Avnd o profunzime de 7-10 cm, el formeaza un fund de sac mprejurul colului uterin. La cealalta extremitate, vulva regrupeaza partea externa a organelor genitale ale femeii. La femeia virgina, o membrana fina, himenul, separa vaginul de vulva. El este rupt la primele raporturi sexuale.

Deschiderea vulvei este o fanta care se ntinde de la muntele lui Venus la anus. Vulva este marginita de doua pliuri ale mucoasei interne, buzele mici, care sunt partial acoperite de buzele mari. Anterior, buzele mici se unesc pentru forma capusonul clitorisului. n timpul raporturilor sexuale, doua perechi de glande secreta un lichid care lubrifiaza interiorul vulvei. Buzele mici si cele mari se umfla, ca si clitorisul, care este un mic organ erectil. n fine, n timpul nasterii, vulva trebuie sa se destinda pentru a lasa sa treaca fatul.

2.Aparatul reproducator masculin:

La barbat, organele de reproducere toate sunt , n principal externe. Rolul lor n sexualitate este att evident, nct aproape uitam ca anatomia lor raspunde n primul rnd exigentilor reproducerii si perpetuarii speciei. Aparatul genital masculin cuprinde glande sexuale sau testicule, care produc spermatozoizi destinati fecundarii ovulelor feminine, cai genitale, care permit transportarea lor si care sunt nsotite se organe anexe, ca si un organ copulator, penisul. Situate la fat n abdomen, testiculele coboara n pungi externe bursele nainte de nastere sau la putin timp dupa. Aceste doua mici glande ovoide cntaresc 20 de grame. Ele cuprind 200-300 de mici lobi conici, lobulii, separati de pereti subtiri. Fiecare lobul contine mici insule de celule celulele lui Leybdig care produc un hormon masculin, testosteronul. Celulele produc acest hormon din timpul vietii intrauterine, apoi si ntrerup activitatea pna la pubertate,. n aceasta perioada, reluarea productiei hormonale induce aparitia caracterelor sexuale masculine secundare (pilozitate, musculatura, timbrul vocii, libido). Testosteronul guverneaza, de asemenea . geneza spermatozoizilor. Acestia sunt elaborati n tubii seminiferi, canale foarte fine prezente n numar mare n testicule. Fiecare tub este nconjurat de o teaca tapetata de celule

contractile, celulele lui Sertoli. Celulele sexuale se ascund ntre celulele lui Sertoli. Ele sunt produse la periferia tubului seminifer, n stare imatura. mpinse de contractiile celulelor lui Sertoli, migreaza prin peretele tubului spre lumenul central maturizndu-se progresiv. La finalul acestui proces, care este continuu si se rennoieste nencetat, spermatozoizii sunt eliberati n cavitatea tubului. Tubii seminiferi converg pentru a forma o retea de mici conducte sinuoase care colecteaza spermatozoizi. De aici pleaca 10 pna la 12 canale care ajung la canalul colector unic, adapostit ntr-un mic organ alungit de marimea testiculului: epididimul. Aici sunt stocati spermatozoizii. Dupa ce ramn un timp n epididim, spermatozoizii trec ntr-un alt conduct: canalul deferent. Lung de 40cm, acesta se termina printr-o umflatura, la nivelul careia primeste secretiile unei mici vezicule seminale. El se continua apoi prin canalul ejaculator, care se deschide n uretra. Ansamblul conductului format de canalul epididimului, canalul deferent si cel ejaculator este denumit si spermiduct. La barbat aparatul genital si cel urinar sunt asociate. De fapt uretra este un conduct care colecteaza urina n vezica si o evacueaza la exterior. Ea traverseaza prostata, o glanda mica n forma de castana. n momentul ejacularii, reflex provocat de stimularea sexuala. Canalul ejaculator deverseaza n uretra un lichid seminal n care se afla spermatozoizi. Prostata secreta un lichid acid care contine zinc, acid citric si albumina si care se amesteca cu lichidul seminal pentru a forma sperma. Uretra se prelungeste pe aproximativ 8 cm n penis pentru a se deschide la extremitatea glandului. Este inserata n tesut spongios si ncadrata de doua tuburi laterale denumite corpi cavernosi. Proprietatile corpilor cavernosi confera penisului proprietati de erectie. Acest mecanism de origine vasculara are loc sub controlul nervos, n general n cursul stimularii sexuale. Arterele penisului se dilata si sngele aflueaza n corpul cavernos, care se umfla si se ntareste. ntreruperea erectiei se poate produce cnd stimularea nceteaza sau dupa ejaculare. n cele doua cazuri, sngele reflueaza si se rentoarce n circulatia generala.