Sunteți pe pagina 1din 53

Structura organismului

Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor și variatelor


organe ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe
baza modului în care unele organe și structurile asociate lor acționează împreună pentru
a îndeplini funcțiile specifice ale organismului. In final, toate sistemele - și celulele
minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor și țesuturilor - sunt
implicate în menținerea sănătății și a unei stări de echilibru intern ale organismului în
prezența unor factori constant variabili.

Organele

Prin structură se înțelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă
pentru a forma organe. în cazul corpului uman se poate vorbi despre această structură
enorm de complicată având în vedere elementele ei de bază și considerând modul în care
se potrivesc împreună. Acesta este, în esență, obiectul de studiu - descrierea formei și a
planului de organizare a corpului.

Funcțiile organismului uman

1. Funcțiile de relație
1.1 Sistemul nervos
1.2 Sistemul endocrin
1.3 Sistemul osos
1.4 Sistemul muscular

2. Funcțiile de nutriție
2.1 Sistemul digestiv
2.2 Sistemul circulator
2.3 Sistemul limfatic
2.4 Sistemul respirator
2.5 Sistemul excretor

3. Funcțiile de reproducere
3.1 Sistemul reproducător
1. FUNCTIILE DE RELATIE

1.1 SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială, percepţia durerii şi a


plăcerii, controlul mişcărilor şi reglarea funcţiilor corpului, ca de exemplu respiraţia.
Fiind cea mai complexă structură a organismului, este de asemenea vitală pentru
dezvoltarea limbajului, gândirii şi memoriei. În centrul său se găsesc creierul şi măduva
spinării, care, îin final, controleazpă tot ţesutul nervos din celelalte parţi ale corpului.

Celulele nervoase

Unităţile funcţionale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase


interconectate denumite neuroni. Funcţia lor este oarecum asemănatoare cu cea a
circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a
sistemului nervos şi le transmit alteia, unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a
determina o anumită acţiune. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri, în raport cu funcţia
lor: neuroni senzitivi, care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la
sistemul nervos central; neuroni integrativi (interneuroni), care proceseaza informaţia
primită; neuroni motori, care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare.
Neuronii au diferite forme şi mărimi, dar toţi au aceeaşi structură de bază. Au un
nucleu central situat într-o porţiune aproximativ sferică a neuronului numită corp celular.
Din corpul celular se desprind un număr de prelungiri fine, rarnificate. Acestea sunt
denumite dendrite. Din celula se desprinde o fibră unică, lungă, denumită axon,
principala fibră care asigură conducerea semnalului într-un nerv. La extremitatea sa,
axonul se divide şi el într-un număr de ramificaţii, fiecare terminându-se cu mici butoni.
Fiecare buton se gaseşte în imediata apropiere a unei dendrite de la un alt neuron, fară a o
atinge de fapt. Acest spaţiu este denumit sinapsă, prin care mesajele sunt transmise de
catre substanţe chimice numite mediatori neuronali. Fiecare neuron este delimitat de un
perete subţire, semipermeabil care are un rol important în transmiterea impulsurilor.
Impulsurile sunt declanşate întotdeauna de excitarea uneia sau a mai multor din
dendritele neuronului şi sunt trimise către corpul celulei. De aici se propagă de-a lungul
axonului. Pentru a mari viteza de transmitere a semnalelor, mulţi axoni au un înveliş de
mielină.
Când un semnal atinge butonii axonului, acesta poate, în anumite împrejurări, să
traverseze sinapsele către dendritele unui alt neuron adiacent şi astfel să se propage în
continuare. Neuronii nu sunt singurele tipuri de celule care se întalnesc în sistemul
nervos. Celulele denumite nevroglii sau celule gliale sunt prezente în număr mare în
sistemul nervos central, iar celulele Schwann se gasesc in cel periferic, ambele tipuri
leagă, protejează şi hrănesc şi, de asemenea, oferă suport neuronilor.
Sistemele nervoase

Sistemul nervos periferic

Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii, care leagă sistemul
nervos central de alte părți ale corpului, și ganglionii nervoși, grupe de celule nervoase
situate în diverse puncte ale sistemului nervos.
Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii și senzitive, împreună cu
țesutul conjunctiv și vasele sanguine. Nervii principali, în număr de 43 de perechi, își au
originea în sistemul nervos central: 12 perechi se desprind din porțiunea inferioară a
creierului (nervii cranieni) și 31 perechi din măduva spinării (nervii spinali).
Nervii cranieni inervează, în principal, organele de simț și mușchii capului, deși
un nerv cranian foarte important, vagul, inervează organele digestive, inima și căile
respiratorii din plămâni. Unii nervi cranieni, cum ar fi nervul optic, conțin doar fibre
senzoriale.
Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării și conțin
întotdeauna atât fibre motorii, cât și senzitive. Ei inervează toate regiunile corpului
situate mai jos de gât. Fiecare nerv spinal este atașat de măduva spinării prin intermediul
a două rădăcini, una alcătuită din fibre motorii și cealaltă din fibre senzitive. După unirea
rădăcinilor, cele două tipuri de fibre se alătură pentru a forma nervul, deși fiecare
acționează independent de cealaltă, ca două fire ale unui cablu electric. (În timp ce la
nervii cranieni, de asemenea atașați de regiunea inferioară a creierului prin rădăcini,
fibrele senzitive și motorii formează, de regulă, nervi separați).
La mică distanță de măduva spinării, fiecare nerv spinal se divide în ramuri care,
la rândul lor, se divid în numeroase ramuri mai mici, formând o rețea care inervează tot
corpul.
Atât fibrele senzitive, cât și cele motorii sunt doar parți ale neuronilor senzitivi și
motorii. Fibrele motorii și senzitive sunt prelungirile cele mai lungi ale neuronilor
respectivi. De exemplu, o fibră motorie a unui neuron din măduva spinării se poate
intinde fără întrerupere până la un mușchi al piciorului.

Sistemul somatic, respectiv autonom

Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic,
care se gasește sub control conștient, și sistemul nervos autonom, care este sub control
subconștient.
Sistemul nervos somatic are un rol dublu. În primul rând, colectează informații
din mediul extern de la organele de simț, cum ar fi ochii, care conțin celule receptoare
specializate. Semnalele de la acești receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos
central, prin fibrele senzitive. În al doilea rând, transmite mesaje prin fibrele motorii de la
sistemul nervos central la mușchii scheletici, inițiind astfel mișcarea.
Sistemul nervos autonom are, în principal, rolul de a menține funcțiile automate,
fără un efort mental deliberat din partea noastră, ale unor organe cum ar fi inima,
plămânii, stomacul, intestinul, vezica urinară, organele sexuale și vasele sanguine. El este
alcătuit în intregime din nervi motori aranjați în releu pornind de la măduva spinării către
diferiți mușchi.
Sistemul nervos autonom este compus din două parți, denumite simpatic și
parasimpatic. Fiecare folosește un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă
ajunge la organul țintă fiecare are o autonomie diferită și are efecte diferite asupra
organelor pe care le deservește. De exemplu, nervul parasimpatic ce inervează căile
aeriene, bronhiile pulmonare determină construcția acestora, micșorându-le calibrul.
Nervii simpatici din aceeași zonă produc mărirea calibrului, adică dilată bronhia.
Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus.
Acesta primește informații despre orice variație în, de exemplu, componentele chimice
ale corpului își ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. Dacă, de
exemplu, nivelul oxigenului scade în urma efortului, hipotalamusul comanda sistemului
autonom creșterea frecvenței cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat.

Sistemul nervos central

Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea


mesajelor între sistemul nervos central şi muşchii capului, glande şi organe de simţ.
Practic, nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor
motorii. Ambele activitaţi şi multe altele apar în sistemul nervos central.
Creierul şi maduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează
impulsurile. Ele primesc mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori,
le selectează şi analizează şi, după aceea, transmit impulsurile de-a lungul fibrelor
motorii, producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor.
Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi
ce se desfăşoară în maduva spinării, dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o
înaltă complexitate, implicând participarea a mii de neuroni diferiţi. Deşi mulţi neuroni
senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier, majoritatea neuroniior
cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra, analiza şi stoca informaţiile.
Intregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge, care
furnizează oxigenul şi substanţele nutritive. El este de asemenea protejat de două tipuri de
învelişuri. Primul este osos: craniul, care adăposteşte creierul, şi coloana vertebrală, care
adaposteşte măduva spinării. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase
denumite meninge. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării.
Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede, apos, care circuie în meninge, în
măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavitali). Lichidul are un efect de amortizare,
ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni.
Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor
coroide din ventriculii cerebrali. Spre deosebire de ventriculii inimii, care au nume
specific, ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. Numerotarea începe de la emisferele
cerebrale în jos, către măduva spinării, iar primii ventriculi (denumiţi ventriculi laterali)
sunt şi cei mai mari.

Lichidul circulă de la ventriculii laterali, printr-un orificiu îngust, în ventriculul al


treilea şi apoi, printr-un canal şi mai îngust, apeductul cerebral, în cel de-al patrulea, care
este puţin mai larg. De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii
(cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului. După aceea,
lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este
reabsorbit de către proeminenţe speciale, denumite vilozităţi arahnoidiene, de pe
arahnoida, una dintre cele trei meninge.

Măduva spinării

Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică, în lungime


de circa 40 cm (16 inci), care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până
la vertebrele inferioare. Este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre
nervoase. Materia cenuşie - denumire a aglomerarilor neuronale - are formă de H pe
secţiune transversală, cu un corn posterior şi unul anterior în fiecare jumătate. Cel
anterior este compus din neuroni motori, în timp ce cornul posterior conţine corpii
celulari ai neuronilor de asociaţie şi senzitivi. Materia cenuşie este înconjurată de materia
albă. Aceasta este împraştiată în trei cordoane şi conţine fasciculele ascendente şi
descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele direcţii. Fasciculele
descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos periferic;
fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive catre creier.

Funcţiile măduvei spinării

Măduva spinării are două funcţii principale. În primul rând, ea funcţionează ca un


sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. Această
funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori; fibrele acestora din
urmă formează fascicule lungi, ce pleacă din diferite parţi ale creierului. Ele coboară pe
distanţe variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier, vin în
contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând
sistemului nervos periferic. Mesajele pot fi transmise prin intermediul sinapselor, între
neuronii periferici şi cei spinali. A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla
activităţile reflexe simple. Aceasta se obţine prin neuroni, ale caror prelungiri se extind
pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit
mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori. Dacă puneţi mâna pe o sobă
fierbinte, receptorii pentru durere din piele transmit mesaje la măduva spinării. Unele
dintre acestea sunt transmise imediat prin interneuroni la neuronii motori ce controlează
mişcările muşchilor braţului şi ai mâinii şi mâna este retrasă rapid şi automat. Mesajele
urc prin măduva spinării şi sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care
controlează mişcările gâtului.
In acest fel, capul se intoarce automat către sursa dureroasă. Alte mesaje sunt
transportate până la creier şi determină senzaţia constientă de caldură şi durere.

Creierul

In principiu, creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior,


creierul mijlociu şi creierul anterior. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone
separate, care controlează funcţii distincte, toate interconectate cu alte porţiuni ale
creierului.
Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. Această zonă are, în
principal, activităţi motorii. Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale
muşchilor, astfel postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu
ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului.
Trunchiul cerebral, care leaga creierul cu măduva spinării. cuprinde parţi din
creierul posterior, tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. Aici este locul de
încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente, astfel încat partea stângă a corpului este
controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa.
Variatele structuri ale trunchiului cerebral - incluzându-le pe cele denumite bulb
(medulla oblonga) şi puntea, care fac parte din creierul posterior, şi formaţia reticulată
(uneori, denumita sistem reticulat activator), care face parte din creierul mijlociu - au
funcţii vitale. Ele controlează frecvenţa cardiacă, presiunea arteriala, deglutiţia, tusea,
respiraţia şi somnul. Controlul gradului de conştienţă este una dintre cele mai importante
funcţii ale creierului. Formaţia reticulată este cea care filtrează afluxul de informaţii
decide care este destul de importantă pentru a fi transmisă la creier. Căile nervoase din
intregul organism trimit ramuri catre formaţia reticulată şi o alimentează cu un flux
constant de semnale cu origine în celulele nervoase. În consecinţă, acest fapt determină
formaţia reticulată să emită semnale către toate zonele creierului la centrii adecvaţi, unde
semnalele sunt preluate, colaţionate şi prelucrate. Dacă această capacitate de conducere
scade sau este impiedicată să apară, partea din creier denumită cortex cerebral devine
inactivă şi persoana devine inconştientă.

Emisferele cerebrale şi hipotalamusul

Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale
(cerebrum) localizate în creierul anterior. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice
alt animal şi sunt esenţiale pentru gândire, memorie conştienţă şi procesele mentale
superioare. Acesta este locul unde toate celelalte parţi ale creierului transmit mesajele
pentru a fi luată o decizie.
Creierul mare este îimpărtjt pe linia mediană în două jumătaţi, cunoscute sub
numele de emisfere cerebrale. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre
nervoase, denumite corp calos. Deşi fiecare reprezintă imaginea în oglindă a celeilalte,
ele au funcţii complet diferite şi conlucrează prin intermediul corpului calos.
În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule
nervoase) denumită ganglioni bazali. Aceste celule formează un sistem complex de
control, care coordonează activitatea musculară, ceea ce permite corpului să
îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi inconştient. Acest tip de activitate
musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului, în expresia feţei şi în
poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers.
Hipotalamusul se află la baza creierului, sub cele două emisfere cerebrale. El este
situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior, talamusul, care
funcţionează ca un releu telefonic între măduva spinării şi emisferele cerebrale.

Hipotalamusul este, în fapt, o colecţie de centri nervosi specializaţi, care sunt


conectaţi cu alte zone importante din creier şi cu glanda hipofiză. Este regiunea creierului
implicată în controlul unor funcţii vitale, cum ar fi mâncatul, dormitul şi termoreglarea.
Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin.
Hipotalamusul are cai nervoase care îl conectează cu sistemul limbic, care este
strâns legat de centrul olfactiv din creier. Această porţiune a creierului are, de asemenea,
conexiuni cu arii ce controlează alte simţuri, comportamentul şi organizarea memoriei.

Cortexul cerebral

Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm (1/8 inci) de materie


cenuşie cu aspect cutat reprezentând suprafaţa exterioară a creierului. Această parte a
creierului a devenit atât de dezvoltată la oameni încât a necesitat plieri repetate pentru a
avea loc în craniu. Depliată, ar acoperi o suprafaţă de 30 de ori mai mare.
Între pliuri exista cateva şanţuri adânci, care impart fiecare din cele două emisfere
ale cortexului în patru zone numite lobi. Fiecare din aceşti lobi îndeplineşte una sau mai
multe funcţii specifice. Lobul temporal serveşte pentru auz şi miros, lobul parietal pentru
pipait şi gust, lobul occipital pentru văz, iar cel frontal pentru mişcare, vorbire şi gândirea
superioară.
În fiecare din aceşti lobi există porţiuni specifice ce recepţionează mesajele
senzoriale dintr-o singură zonă a corpului. De exemplu, simţul tactil este localizat pe o
arie mică în lobul parietal, care nu recepţioneaza decât senzaţiile de la genunchi şi o arie
întinsă pentru police. Aceasta explica de ce policele este mai sensibil decât genunchiul.
Acelaşi principiu se aplică şi altor arii senzoriale din cortex, ca şi ariilor motorii.
De aceea, cortexul cerebral este locul unde informaţiile primite de la cele cinci
simţuri - văz, auz, pipăit, gust şi miros - sunt analizate şi prelucrate astfel încât alte parţi
ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă este necesar. În plus, ariile
premotorii şi motorii ale cortexului cerebral conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos
central şi periferic pentru a produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice
activitate conştientă.

Ochii

Atunci când oamenii vor să explice mecanismul vederii, ei compară, de obicei,


ochiul cu un aparat de fotografiat perfect proiectat. Totuşi, pentru a înţelege pe deplin
felul în care lumea exterioară poate fi vizualizată în mica structură care este ochiul,
trebuie să ne reamintim principiile de bază.
Cel mai bun mod de a explica lumina este acela de a o considera ca un instrument
de transmitere. De la orice sursă, ea se răspândeşte în toate direcţiile, creând posibilitatea
ca obiectele să poată fi văzute.
Celălalt lucru important de înţeles despre lumină este că, deşi de obicei se
transmite linear, poate fi distorsionată la trecerea prin anumite structuri, cum ar fi lentila
de formă specială a aparatului de fotografiat sau lentila alcătuită din ţesut a ochiului
uman.

Mai mult, gradul de refracţie poate fi controlat precis de către forma lentilei. In
fapt, lumina poate fi refractată sau concentrată pentru a forma imagini mici, dar perfecte
ale unor obiecte mult mai mari.
Corneea

Când o rază luminoasă ajunge la ochi, prima structură pe care o întâlneşte este o
fereastră rotundă numită cornee, care este prima din cele două lentile ale ochiului.
Corneea reprezintă o lentilă puternică cu focar fix. Puterea optică a corneei este
aproximativ două treimi din puterea totală de refracţie a ochiului. Corneea are doar o
jumătate de milimetru grosime la centru şi un milimetru la joncţiunea cu sclerotica (albul
ochiului).
Corneea este alcătuită din cinci straturi. La exterior, este un epiteliu format din
cinci straturi celulare, fiind echivalentul pielii. Dedesubt există un strat elastic numit
stratul Bowmann. Urmează apoi stroma formată din colagen. Acesta are cea mai mare
grosime. Stroma ajută la apărarea corneei împotriva infecţiilor şi a inflamaţiilor.
După stroma urmează o membrană elastică denumită Descemet. Stratul final este
un endoteliu de grosimea unei celule. Acesta menţine transparenţa corneei şi echilibrul
hidric dintre cornee şi restul ochiului. Odată formate, celulele acestui strat nu se pot
regenera şi astfel leziuni ale endoteliului pot determina defecte permanente ale vederii.
O peliculă de lacrimi acoperă stratul epitelial. Fără lacrimi, corneea nu ar fi
protejată împotriva, microorganismelor bacteriene, poluării sau prafului. Pelicula
lacrimală alimentează stratul optic (epitelial), căci fără lacrimi ar pierde transparenţa şi ar
deveni opac.
După ce trece prin comee, raza luminoasă intră în camera anterioară a ochiului.
Aceasta este plină cu un lichid apos, umoarea apoasă, care este constant drenat şi înlocuit.

Uvea

Uvea reprezintă tunica medie a ochiului, alcătuită din trei structuri distincte:
coroida, corpul ciliar şi irisul.
Coroida este o foiţă membranoasă subţire între sclerotica ce o protejează la
exterior şi retină. Această membrană are o vascularizaţie bogată, ce alimentează retina şi
formează o reţea intricată pe cea mai mare parte a ochiului. In această reţea există şi ţesut
de susţinere care conţine cantităţi variate de pigmenţi; acesta împiedică lumina să treacă
de polul posterior al ochiului şi să formeze imagini neclare.
Corpul ciliar este o porţiune cutată a uveei, situată în partea anterioară a ochiului.
Rolul ei este de a modifica forma cristalinului prin intermediul contracţiei muşchilor
ciliari, permiţându-ne focalizarea vederii pe obiectele situate la distanţă mică şi, de
asemenea, de a produce umoarea apoasă, lichidul care circulă în camera anterioară, între
cristalin şi suprafaţa internă a corneei. Ataşată de corpul ciliar se află a treia regiune
specializată, irisul, care formează peretele posterior al camerei anterioare, Aceasta este
structura al cărui pigment da culoarea ochilor. Funcţionează ca diafragma unui aparat de
fotografiat, fibrele ei musculare dilatând sau contractând pupila şi controlând astfel
cantitatea de lumină care ajunge la retină. Dacă intensitatea luminii este puternică, pupila
îşi micşorează dimensiunile, fără ca noi să facem nici un efort conştient. La^ lumină
slabă, îşi măreşte diametrul. In spatele irisului se găseşte cristalinul elastic şi transparent,
având o putere de refracţie mai mică decât a corneei.
Umoarea vitroasă și retina

In spatele cristalinului este camera internă, principală, a ochiului. Aceasta este


plină cu o substanţă denumită umoarea vitroasă, ce are un aspect gelatinos şi dă
consistenţa, forma şi elasticitatea ochiului. Prin centrul ei trece canalul hialoid, rămăşiţele
unui canal arterial din cursul dezvoltării fetale. Pe suprafaţa internă, curbată, a globului
ocular se găseşte un strat fotosensibil, denumit retină. Acesta este, de fapt, constituit din
două tipuri de celule fotosensibile, numite bastonaşe şi conuri, datorită formei pe care o
au. Bastonaşele sunt sensibile la lumina de intensitate slabă şi nu percep culoarea, care
este în schimb percepută de conuri. Acestea sunt responsabile de claritatea imaginii şi
sunt cele mai numeroase la polul posterior al ochiului, în aria denumită foveea sau
macula.
In această zonă, cristalinul îşi focalizează cea mai clară imagine şi vederea noastră
este cea mai bună. In jurul foveei sau maculei, retina înregistrează imagini clare, dar către
marginile sale apare vederea periferică. împreună, vederea centrală şi periferică, ne oferă
o imagine completă a lumii exterioare.

Nervul optic

Fiecare celulă fotosensibilă din retină se conectează prin intermediul fibrelor


nervoase cu creierul, unde are lop sinteza informaţiilor despre aspect, culori şi forme.
Toate aceste fibre nervoase se unesc la polul posterior al ochiului pentru a forma nervul
optic. Acesta pleacă de la globul ocular pnntr-un canal osos al craniului şi pătrunde în
cavitatea craniană imediat sub creier, în regiunea glandei hipofize; aici se uneşte cu
nervul optic centralateral.
Nervii de pe fiecare parte se încrucişează astfel încât o parte din informaţiile de la
ochiul stâng trec în partea dreaptă a creierului şi viceversa. Nervii din porţiunile
temporale (lângă tâmple) ale fiecărei retine nu se încrucişează şi astfel pătrund în
emisfera cerebrală de aceeaşi parte. In timp ce fibrele din porţiunile nazale se
încrucişează şi merg în partea opusă.
Nervul optic nu este altceva decât un fascicul de fibre nervoase ce transportă
impulsuri nervoase detaliate prin fibre fine, fiecare din acestea fiind izolate de cealaltă
prin teaca de mielină. In centrul nervului există o arteră ce îl însoţeşte pe toată lungimea.
Aceasta se numeşte artera centrală a retinei. Ea se ramifică la polul posterior al ochiului şi
vasele care iau naştere se răspândesc pe suprafaţa retinei. Există o venă corespondentă
care traversează nervul optic alături de artera centrală şi care drenează retina.
Fibrele nervoase care pleacă de la retină sunt senzoriale; spre deosebire de fibrele
nervoase motorii, care au doar o singură conexiune pe traiectul lor de la creier, nervii
optici au mai multe sinapse. Prima dintre acestea se găseşte imediat după punctul în care
informaţiile senzoriale sunt transmise de partea opusă. Acest punct de încrucişare se
numeşte chiasma optică şi este foarte apropiat de hipofiză. Imediat după încrucişare, este
prima sinapsă sau staţie de releu, denumită corpii geniculaţi laterali. Aici, informaţia din
stânga şi dreapta este din nou schimbată pe linia mediană. Funcţia acestei conexiuni are
legătură cu reflexele pupilare.
De la corpii geniculaţi laterali, nervii se desfac în evantai, de fiecare parte
formând radiaţiile optice. Acestea îşi modifică uşor traiectul şi se adună sub forma unui
fascicul care traversează capsula internă, unde sunt concentrate toate căile motorii şi
senzoriale ale organismului. De aici, nervii au un traiect către partea posterioară a
creierului, la cortexul vizual.

Urechile

Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv, ci şi pe cel al echilibrului. Este


un organ complex, împărţit în trei regiuni: urechea externă, care preia sunetele precum un
radar; urechea medie, al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele
care îi sunt transmise; şi urechea internă, care converteşte vibraţiile sonore în impulsuri
nervoase şi determină poziţia capului.
Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiaţi, cu
traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru şi nervul cohlear pentru sunete. Urechea
externă şi cea medie sunt implicate în special în auz, dar structurile urechii interne ce
interpretează poziţia capului şi sunetul sunt separate, deşi ele se găsesc împreună în
acelaşi organ.

Auzul

Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin "vibraţiile moleculelor de aer.
Amplitudinea şi energia acestor unde determină intensitatea, care este măsurată în
decibeli (dB). Numărul vibraţiilor sau al ciclurilor pe secundă determină frecvenţa; cu cât
numărul vibraţiilor este mai mare, cu atât tonalitatea este mai ascuţită. Frecvenţa
sunetului este exprimată în cicli pe secundă sau în herţi (Hz).
La persoanele tinere, gama de frecvenţe ce pot fi auzite este aproximativ între 20
până la 20.000 Hz pe secundă, deşi sensibilitatea maximă la sunete este cuprinsă, în
medie, între 500 la 4.000 Hz. Pe măsură ce îmbătrânim sau dacă suntem expuşi la sunete
cu intensitate excesivă pentru o perioadă de timp, sensibilitatea pentru frecvenţele înalte
scade. Pentru a măsura gradul pierderii auzului, nivelul normal al auzului este definit
printr-un standard internaţional. Acuitatea reprezintă diferenţa în decibeli între cel mai
slab sunet perceput şi sunetul standard generat de un aparat special denumit audiometru.
Urechea funcţionează ca un captator (urechea externă), amplificator (urechea
medie) şi transmiţător (urechea internă).
Pavilionul porţiunea elastică, este cel care cooptează sunetele. în centrul acestuia
există un canal osos ce conduce la timpan. Pereţii canalului secretă o substanţă ceroasă
pentru a preveni uscarea şi descuamarea pielii. Amplificatorul este reprezentat de un
angrenaj format din trei osişoare. Acestea sunt ciocănelul, care vine în contact cu
timpanul; scăriţa, care este ataşată de urechea internă; şi nicovala, un os mic, care face
conexiunea între cele două. Acest sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului.

De la urechea medie pleacă un canal îngust, denumit tuba Eustachio, care se


deschide în spatele amigdalelor, ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului de
ambele feţe ale timpanului.

Receptorii
Receptorii olfactivi și gustativi

Simţul mirosului este probabil cel mai trebuie să elibereze particule din compusul
vechi şi mai puţin înţeles din cele cinci simţuri. în timpul evoluţiei, el şi-a menţinut
conexiunile cu acele părţi ale creierului care au devenit sediul răspunsurilor emoţionale,
legând intim mirosurile lucrurilor de emoţiile noastre.
Simţul mirosului joacă, de asemenea, un rol important în atracţia sexuală, deşi
acesta s-a redus considerabil în cursul dezvoltării umane. Cele mai importante roluri sunt
cele de avertizare şi culegere de informaţii: mirosul ne semnalează un pericol şi ne
furnizează informaţii importante despre mediul înconjurător.
Legătura strânsă dintre simţul gustului şi simţul mirosului este un lucru de care nu
suntem întotdeauna conştienţi. Doar atunci când suntem răciţi realizăm faptul că nu
numai că nu putem mirosi, dar că şi gustul mâncării se estompează.

Mirosul

Ca şi la multe alte organe din corp, aparatul olfactiv este duplicat, fiecare cavitate
acţionând independent. Receptorii senzoriali pentru miros se află pe peretele superior al
cavităţii nazale, imediat sub lobii frontali ai creierului. Aceasta se numeşte suprafaţa
olfactivă şi este alcătuită din milioane de celule mici, celule olfactive. Fiecare celulă
olfactivă are aproximativ o duzină de cili care proemină într-un strat de rnucus. Mucusul
menţine umiditatea cililor şi acţionează ca o capcană pentru substanţele odorante, în timp
ce cilii măresc efectiv suprafaţa fiecărei celule ofactive, crescând astfel sensibilitatea la
mirosuri. Nu este clar înţeles felul în care cantităţi mici de substanţe chimice care ne
produc mirosuri stimulează celulele olfactive, dar se crede că aceste substanţe sunt
dizolvate în mucus, vin în contact cu cilii şi stimulează celulele care emit impulsuri
nervoase.
Fibrele nervoase olfactive propagă aceste impulsuri, trecând prin oasele craniului
către cei doi lobi olfactivi ai creierului - unde informaţia este stocată, procesată şi apoi
transmisă pnntr-un circuit complicat de fibre nervoase la cortexul cerebral. Aici, mesajul
este identificat şi devenim conştienţi de miros. Mecanismul molecular exact al simţului
mirosului este în mare măsură necunoscut. Modul exact în care celulele receptoare pot
detecta mii de mirosuri diferite şi diferenţele minime dintre ele rămâne un mister.

Mirosul, emoțiile și memoria

Partea din creier care analizează mesajele ce sosesc la receptorii olfactivi este
strâns conectată cu sistemul limbic, acea parte a creierului care este implicată în emoţii,
dispoziţie şi memorie. Este denumit creierul primitiv, uneori chiar creierul olfactiv.
Această conexiune explică de ce mirosurile au o intensă semnificaţie emoţională. Mirosul
proaspăt de ploaie într-o zi de vară îi face, de obicei, pe oameni să se simtă fericiţi şi
revigoraţi; de asemenea, poate evoca amintiri plăcute. Mirosul pâinii proaspăt coapte
poate determina senzaţii de foame, în timp ce mirosul unui parfum poate anticipa
plăcerea sexuală.
Invers, mirosurile neplăcute - ca cel de ouă alterate - produc repulsie şi chiar
greaţă. Dar există şi excepţii. Mirosul extrem de neplăcut al unei brânze Gorgonzola
fermentate atrage, de fapt. consumatorii fervenţi. Cu cât miroase mai tare, cu atât este mai
bună.
Unele mirosuri ne pot readuce în memorie evenimente speciale din trecut, de mult
uitate. Aceasta se întâmplă deoarece avem tendinţa să ne amintim de acele lucruri care au
o semnificaţie emoţională specifică, fiindcă ariile corticale care analizează amintirile şi
care sunt esenţiale în aducerea lor în memorie sunt, de asemenea, strâns legate de
sistemul limbic, care, la rândul lui, este legat de centrii olfactivi din creier.

Gustul

Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este limitat atât ca
aspect, cât şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine informaţii despre lumea
înconjurătoare decât oricare alt simţ. In fapt, rolul exclusiv al acestui simţ este de a
selecta şi aprecia hrana şi băutura, ajutat în mod considerabil de mult mai sensibilul simţ
al mirosului. Acesta nuanţează cele patru gusturi de bază pe care mugurii gustativi le pot
recunoaşte. In consecinţă, pierderea gustului - din orice motiv - reprezintă o problemă
mai mică decât pierderea simţului mirosului.

Mugurii gustativi

Ca şi mirosul, mecanismul gustului este declanşat de conţinutul chimic al


substanţelor din mâncare şi băutură, Particulele chimice sunt luate în gură şi convertite în
impulsuri nervoase care sunt transmise pe cale nervoasă la creier, unde sunt interpretate.
Mugurii gustativi se găsesc în centrul acestui sistem. Presărate pe suprafaţa limbii
se găsesc mici proeminenţe denumite papile. In interiorul acestora se află mugurii
gustativi, Un adult are aproximativ 9.000 de muguri gustativi, mai ales pe faţa superioară
a limbii, dar există un număr redus pe palat şi pe faringe.
Fiecare mugure gustativ este alcătuit din grupuri de celule receptoare şi fiecare
dintre acestea au proeminenţe fine -microvili - care ajung la suprafaţa limbii prin porii
fini ai papilelor. La capătul opus, celula receptoare este în contact cu o reţea de fibre
nervoase. Alcătuirea acestei reţele este complexă şi există un grad mare de interconectare
între acestea. Două fascicule nervoase diferite, care fac parte din nervul facial şi
glosofaringian, transmit mesajele la creier. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru
gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar; sediile receptorilor pentru aceste gusturi sunt
localizate în diferite părţi ale limbii. Mugurii care răspund la dulce se găsesc pe vârful
limbii, în timp ce cei specializaţi pentru sărat sunt localizaţi progresiv către zona
posterioară.

Modul în care mugurii gustativi răspund la stimulii chimici din hrană şi iniţiază
impulsurile nervoase către creier nu este complet înţeles, dar pentru a le putea detecta
gustul, substanţele chimice trebuie să fie sub formă lichidă. Hrana uscată nu dă o senzaţie
gustativă imediată, ci îşi dobândeşte gustul doar după ce este dizolvată în salivă.
In prezent, se crede că substanţele chimice din hrană modifică sarcina electrică de
pe suprafaţa celulelor receptoare, care, în consecinţă, determină formarea unui impuls
nervos.
Analiza gustului

Cei doi nervi care transportă impulsurile gustative de la limbă (nervul facial şi
nervul glosofaringian) trec întâi în celulele specializate din trunchiul cerebral. Această
zonă a trunchiului cerebral funcţionează de asemenea ca o primă staţie pentru alte
impulsuri venite de la gură. După o prelucrare iniţială în centrii trunchiului cerebral,
impulsurile gustative se transmit într-un al doilea set de fibre de partea cealaltă a
trunchiului cerebral şi urcă la talamus. Aici există un alt releu, unde are loc o analiză
suplimentară a mesajelor gustative înainte ca acestea să fie transmise la porţiunea
cortexului cerebral ce participă la percepţia conştientă a gustului.
Cortexul analizează şi alte senzaţii - cum ar fi consistenţa şi temperatura
alimentelor - care sosesc de la limbă. Aceste senzaţii sunt probabil asociate cu senzaţiile
gustative de bază, producând senzaţiile subtile cu care suntem obişnuiţi atunci când
mâncăm.
Această analiză, care are loc în partea inferioară a lobului parietal, este influenţată
în continuare de senzaţiile olfactive analizate în lobul temporal. Mare parte dir
rafinamentul senzaţiei gustative se datorează senzaţiei olfactive.
In comparaţie cu alte senzaţii (în specia! olfactive), simţul gustului nu este foarte
sensibil. S-a estimat că o persoană are nevoie de o cantitate de 25.000 de ori mai mare de
substanţă în gură pentru a o gusta decât este nevoie pentru detectarea mirosului de către
receptorii olfactivi, Totuşi, combinarea celor patru tipuri de muguri gustativi sensibili la
gusturile de bază - sărat, acru. dulce, amar - face posibilă o gamă largă de senzaţii care
pot fi detectate atunci când creierul analizează producerea relativă a aromelor principale.
Unul din gusturile mai puternice, cum ar fi gustul "iute al mâncării", apare prin
stimularea terminaţiilor senzitive dureroase din limbă.

Receptorii tactili

Răsucite în jurul firelor de păr de la nivelul pielii se găsesc terminaţiile nervoase


libere care răspund la orice atingere a acestuia. Aceşti receptori tactili au structura cea
mai simplă, iar dacă atingerea firelor de păr continuă, ei încetează să mai trimită stimuli.
Receptorii care se găsesc în număr mai mare în zonele lipsite de păr, de exemplu pe
vârful degetelor şi buze, au forma unor mici discuri. Deoarece fibrele nervoase sunt
cuprinse în aceste discuri, receptorii răspund mai lent la presiune şi continuă să transmită
stimuli atunci când presiunea este menţinută. Alţi receptori cu structură mai complicată
sunt formaţi din membrane ce se înfăşoară în jurul unei terminaţii nervoase ca foile de
ceapă şi răspund la o presiune mai susţinută. In plus, transmiterea de stimuli la sistemul
nervos este influenţată de temperatura la care receptorii operează. Aceasta explică de ce
simţul nostru tactil este diminuat la temperaturi scăzute.

Căile nervoase

Unele fibre care conduc informaţia tactilă intră în măduva spinării şi, rară oprire,
ajung direct în trunchiul cerebral. Aceste fibre conduc informaţii de presiune şi, în mod
particular, un anumit nivel de presiune. De aceea este nevoie ca ele să trimită mesajele
direct către centrii nervoşi superiori, astfel că senzaţia bine localizată poate fi evaluată
fără a fi diminuată de o prelucrare la nivelul măduvei spinării.
Alte fibre nervoase ce transportă informaţii asupra unor atingeri mai difuze
pătrund în substanţa cenuşie a măduvei spinării, unde întâlnesc o reţea de celule care
efectuează o analiză iniţială a informaţiilor. Aceasta este aceeaşi zonă care primeşte
mesaj e de la receptorii dureroşi din piele şi din alte zone ale corpului. Mesajele tactile şi
dureroase se transmit şi ajung împreună la măduva spinării, ceea ce face ca acestea să fie
resimţite în acelaşi timp.
Analiza efectuată la nivelul măduvei spinării filtrează informaţiile care sunt
transmise ascendent la creier. Materia cenuşie a măduvei spinării acţionează ca un organ
interpus, aşa că informaţia dureroasă poate fi suprimată aici datorită transmiterii
concomitente a unor impulsuri tactile, limitând cantitatea de informaţii nesemnificative
care trebuie transmise. Această împărţire a căilor tactile în două compartimente - unul
care merge direct la trunchiul cerebral şi altul care este analizat de măduva spinării - face
posibilă păstrarea discriminării fine a sensibilităţii tactile. Deaceea putem aprecia cu
acurateţe nivelul presiunii şi poziţia unei atingeri, dar dacă presiunea este prea mare sau
prea ascuţită, analizatorii dureroşi intră în acţiune prin conexiunile din măduva spinării.

Releele senzoriale

Indiferent dacă senzaţiile tactile de la piele au sosit pe calea directă sau după
interpretarea din măduva spinării, ele se termină în nucleul de materie cenuşie din
talamus, unde informaţiile venite de la diferitele tipuri de receptori din piele sunt
asamblate şi coordonate. Aceasta permite centrilor superiori din cortexul cerebral să
formeze un tablou al senzaţiilor tactile de care noi devenim, în acest mod, conştienţi. De
la talamus, informaţia în stare brută este transmisă la o arie îngustă, situată în partea
anterioară a lobului parietal.
Această arie senzitivă primară a cortexului prelucrează informaţia mainte de a o
transmite la ariile senzoriale secundară şi terţiară. In aceste din urmă arii se conturează
tabloul sediului, tipului şi semnificaţiilor senzaţiilor tactile pe care le percepem şi are loc
corelarea cu amintirile unor senzaţii precedente, ca şi cu stimulii senzoriali care sunt
recepţionaţi de ochi şi urechi.
O importanţă foarte mare o are coordonarea la acest nivel a senzaţiilor tactile cu
perceperea poziţiei în care se găsesc membrele, articulaţiile şi degetele; acest lucru este
important, pentru că ne face capabili să determinăm dimensiunile şi forma unui obiect şi
ne ajută să le distingem între ele.

Vorbirea

Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de
organism. In final, vorbirea, limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către
creier. Centrii vorbirii, unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi
comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni, laringe şi gură - implicaţi în
producerea vorbirii - se găsesc în cortexul cerebral.
Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă
un anumit rol în emiterea sunetelor, dar, dintre acestea, laringele, limba, buzele şi palatul
moale sunt cele mai importante.

Laringele

Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale, care vibrează pentru a
produce vorbirea. In consecinţă, este un instrument extrem de delicat, dar, de asemenea,
are şi o funcţie mai puţin complexă - o poartă de trecere spre plămâni.
Când mâncăm sau bem, laringele se închide ermetic, făcând ca hrana sau lichidele
să alunece în esofag, care conduce la stomac. Când avem nevoie să inspirăm şi să
expirăm este, bineînţeles, deschis.
Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului, în partea superioară a
traheei. Este, în esenţă, o porţiune specializată a traheei, cu un înveliş extern cartilaginos.
Deasupra lui se găseşte epiglota, o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele
inferior şi laringe, denumită glotă.
Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier, dar, uneori, acesta este
inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe, luând deci o "cale
greşită". In afara cazului în care o înghiţitură de mâncare este îndeajuns de mare încât să
se oprească în laringe, ea va fi eliminată prin tuse.
Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument
de suflat, cum ar fi clarinetul. Când un muzician suflă aerul prin ancie, lemnul sau
plasticul de grosime mică vibrează, producând sunetul de bază, care este apoi modificat
de conductele şi orificiile instrumentului. In mod similar, corzile vocale vibrează în
timpul vorbirii, iar sunetele produse sunt modificate de faringe, nas şi gură. Corzile
vocale sunt două pliuri fine, asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid
după cum trece aerul prin ele. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile,
denumite aritenoide, în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid, care
formează mărul lui Adam. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul
dintre corzi variază ca formă între un V, deschis în timpul vorbirii, la o fantă îngustă în
timpul deglutiţiei. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul
dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe.
Aceasta se numeşte fonaţie. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul
este expulzat, iar tonalitatea - de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale.
Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi
a laringelui, a nasului şi a gurii; acesta este motivul pentru care bărbaţii care, în general,
au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai liberă tind să aibă voci mai profunde decât
femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii.

Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea


sunetelor emise de cavitatea fonatone a laringelui. Pronunţarea unor consoane cum ar fi K
sau T, de exemplu, necesită ca aerul ce vine de la laringe să fie mult diminuat de limbă şi
palat, în timp ce vocalele A şi E nu necesită acest lucru, ci doar o anumită poziţie a limbii
şi dinţilor.
Fiecare sunet este determinat de o mişcare uşor diferită a buzelor, limbii şi
dinţilor. Capacitatea surzilor de a citi pe buze se datorează rolului pe care cavitatea
bucală îl joacă în producerea vorbirii.

Producerea sunetelor

Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile,


buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor.
Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea
bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sute
de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci vorbirea este alcătuită din
vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului
respirator determină individualitatea vocii. De exemplu, aşa-numiteîe sunete nazale, cum
ar fi m, n şi ng necesită, pentru o pronunţie corectă, o rezonanţă liberă a nasului. încercaţi
să vă strângeţi de nas atunci când spuneţi ceva - efectul comic arată cum spaţiul aerian al
nasului conferă claritate vorbirii noastre. Diferiţi oameni au forme diferite ale nasului,
toracelui şi gurii, de aceea sunetele vocilor sunt diferite. Craniul, de asemenea, intră în
rezonanţă când vorbim şi o parte din ceea ce spunem se va auzi datorită transmiterii prin
oasele craniului, la fel ca şi sunetele captate de urechi. Aceasta nu furnizează numai un
"feedback" vital în ce priveşte propria vorbire, dar explică şi de ce vocile noastre sună
atât de neobişnuit când sunt redate pe o bandă magnetică - sunetele pe care le auzim în
acest caz sunt doar cele transmise prin aer.

Rolul creierului

Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate într-o singură emisferă. La o


persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o
persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se
împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi
laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor
acustici.
De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin
care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris)
şi mişcările complexe ale mâinii fo¬losite la scris, cântatul la un instrument etc.
Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când
auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul cerebral, recunosc
ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii
decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot
recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul
motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează
atât muşchii intere os ta li, s ituaţi între coa ste care determină expansiunea plămânilor,
cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură
ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările
corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un
sunet simplu.
Gradul presiunii aplicate asupra plămânilor în timpul expiraţiei determină viteza
de trecere a aerului printre corzile vocale şi. cu cât aceasta este mai mare, sunetul produs
are o intensitate mai mare. Atunci când şoptim, corzile vocale sunt foarte îndepărtate, aşa
că nu vibrează realmente la trecerea aerului, ci se comportă numai ca suprafeţe de frecare.
Dar în cea mai mare parte, pronunţarea cuvintelor este realizată de mişcarea buzelor,
limbii şi palatului moale - con¬trolate de cortexul cerebral.

Coordonarea

Mişcările suple ale unui campion de gimnastică sau atletism dezvăluie cât de fm
controlează creierul uman sutele de muşchi ai trunchiului şi membrelor. Pentru a atinge o
secvenţă atât de complicată de acţiuni, creierul uman a dezvoltat un sistem complex de
control şi ghidaj, care face să pară primitive computerele noastre sofisticate.
Copiii se nasc cu multe reflexe. Ca un exemplu al acestor reflexe la adult, gândiţi-
vă cât de repede vă veţi retrage mâna de pe o farfurie încinsă! Peste această acţiune
reflexă simplă sunt suprapuse mişcările controlate de creier. Pentru fiecare acţiune pe
care o efectuaţi, unii muşchi se vor contracta şi cei mai mulţi îşi menţin contracţia pentru
a stabiliza restul corpului. Procesul pnn care contracţiile muşchilor individuali sunt
sincronizate de către creier pentru a produce o activitate normală este denumit
coordonare.

Mecanismul coordonării

Pentru a înţelege acest mecanism, cel mai bine este să analizăm o acţiune de
fiecare zi, cum ar fi aplecarea peste o masă pentru a ridica o ceaşcă de cafea. Cum
controlează creierul această sarcină aparent simplă? înainte ca ceaşca de cafea să fie
ridicată, au loc o serie de evenimente.
Intâi, trebuie să "ştiţi" unde sunt situate ceaşca şi mâna dumneavoastră şi relaţia
dintre ele. Aceasta înseamnă că encefalul trebuie să fie capabil să formeze "o hartă" a
spaţiului exterior pentru a planifica mişcarea necesară şi este denumită percepţie spaţială.
Percepţia mediului extern trebuie apoi interpretată de creier, pentru a putea rezolva
problema apucării ceştii de cafea de pe masă. Acest plan de acţiune trebuie apoi
transformat într-un set detaliat de comenzi care este trimis la muşchi, astfel încât să se
contracte în ordinea corectă.
Odată mi şcarea începută, fluxuri continui de informaţii sunt recepţionate de la
toţi senzorii (nervii) din muşchi şi articulaţii, care transmit poziţia şi starea lor de
contracţie. Toate aceste informaţii trebuie să fie integrate şi retransmise pentru a ţme
"harta" la zi şi a face orice ajustări necesare.
Ca să mişcaţi mâna pentru a ridica ceaşca de cafea trebuie să vă aplecaţi puţin în
faţă. Aceasta modifică centrul de greutate al corpului. Toate mecanismele de echilibru
trebuie controlate pentru z asigura modificările corecte ale tonusulu: muscular, permiţând
mişcarea peste mase pe care creierul vostru a ordonat-o. Aceasta înseamnă că tonusul
bazai a] multor altor muşchi necesită să fie monitorizat şi coordonat.

Primele stadii ale coordonării


Toate mişcările intenţionate necesită exerciţii înainte ca ele să devină
coordo¬nate. Chiar şi acţiuni obişnuite cum ar fi mersul au reprezentat, odată, o problemă
motorie majoră pentru fiecare copil în dezvoltare.
Pe măsură ce creierul copilului se maturizează şi interconexiunile sale se
multiplică, reflexele primitive cu care s-a născut (cum ar fi reacţia de apărare ce
determină desfacerea mâinilor) sunt înlocuite cu tipuri de mişcare de o complexitate
progresivă. Acestea apar ca rezultat al creşterii sensibilităţii copilului. O jucărie îi poate
atrage privirea, deoarece culoarea strălucitoare produce un semnal puternic în centrii
vizuali, dar copilul află că a întinde mâna nu este suficient pentru a ajunge la obiect,
astfel că este forţat să se mişte spre el. Primele încercări de mişcare ale membrelor nu
sunt coordonate, acestea nefiind corelate între ele. Dar acest lucru permite dezvoltarea
conexiunilor cerebrale necesare pentru apariţia unui set de acţiuni care fac posibil un
târâş coordonat. Odată ce această etapă a fost atinsă, mesajele trimise de la creier la
muşchi se îmbunătăţesc, până când nici un obiect de la nivelul soiului nu scapă razei de
acţiune a copilului. Când copilul descoperă că poate sta într-o poziţie verticală, cerebelul
trebuie să analizeze un nou set de informaţii venit de la centrii echilibrului din trunchiul
cerebral. Mersul este o nouă aptitudine ce trebuie învăţată, necesitând multe încercări, în
timpul cărora cerebelul cooperează cu cortexul motor pentru a transmite comenzi
corespunzătoare la muşchi. Elementele separate ale fiecărei acţiuni învăţate în acest mod
sunt preprogramate în măduva spinării, dar ele trebuie să formeze un sistem coerent
pentru a produce o mişcare coordonată, asemănătoare cu modul în care o orchestră
trebuie să aibă un dirijor înainte de a produce un sunet melodios prin acţiunea concertată
a tuturor instrumentelor sale.
Odată ce aceste aptitudini relativ simple au fost perfecţionate, creierul de\ine atât
de bine programat încât nu mai este necesară concentrarea - cortexul premotor transmite
comanda din mers şi setul corect de instrucţiuni intră în acţiune pentru a produce
mişcările implicate şi complexe. Cerebelul controlează desfăşurarea acţiunii, dar acesta
este din ce în ce mai puţin un eveniment conştient. Dacă o problemă este introdusă în
sistem, cum ar fi schimbarea posturii piciorului determinată de purtarea tocurilor înalte,
este necesară o oarecare reprogramare şi concentrare în timp ce cortexul motor este
instruit în acest mod.

Coordonarea avansată

Aceasta implică coordonarea mişcărilor oculare cu centrii receptori vizuali din


creier şi apoi cu mişcările restului corpului.
Este evident că acest tip de coordonare, ce utilizează cea mai mare parte din
creier, este ultima care se maturizează în copilărie. Formează baza învăţării mişcărilor
complexe necesare în diferite sporturi sau alte aptitudini, cum ar fi cântatul la un
instrument muzical.

Creierul unor oameni pare a fi încă de la na stere mai bine echipat pentru a se
dezvolta într-o direcţie particulară. Totuşi, în mare măsură, diferenţei e între aptitudinile
oamenilor în tipuri complexe de coordonare depind de gradul în care se pot concentra
pentru a-şi dezvolta aceste programe.
1.2 SISTEMUL ENDOCRIN

Multe din funcţiile organismului sunt controlate de glandele endocrine, care ajută
la menţinerea conlucrării armonioase dintre diferitele părţi ale organismului. Prin
secretarea în sânge a unor substanţe chimice denumite hormoni, ele sunt capabile să
transmită mesaje la organe şi stimulează îndeplinirea unor funcţii specifice cum ar fi
creşterea şi reproducerea. Deoarece toţi hormonii sunt implicaţi în metabolism, ei au
tendinţa de a interacţiona între ei pentru obţinerea rezultatului dorit.

1.3 SISTEMUL OSOS

Scheletul uman

Structura de susținere a corpului uman este un miracol de construcție complexă,


proiectat pentru a asigura maximum de forță și mobilitate. Fiecare os are o formă
particulară, deoarece are un rol specific.
În acele părți ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în
funcție cartilajele, dar articulațiile și ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un
ansamblu extrem de bine coordonat, învelișul extern al corpului, pielea (tegumentul)
este, de fapt, un organ - cu cea mai mare suprafață - care nu numai că protejează organele
interne față de leziuni, dar ajută, de asemenea, la reglarea temperaturii corpului.

Oasele

Scheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. Oasele prezintă un
strat exterior dur şi gros şi un interior moale, măduva.
Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi
fără a fi îndoite, rupte sau strivite. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către
muşchii ataşaţi la ambele extremităţi, ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la
protejarea organelor moi, asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. In plus,
scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului.
Ca oricare alte componente ale organismului, oasele sunt formate din celule.
Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de
ţesut fibros, o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. In interiorul acestui cadru
există o reţea de substanţă mai dură care dă, prin calcificare, un material la fel de rezistent
ca betonul, furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. Rezultatul final este o structură
extrem de rezistentă şi cu o flexibilitate remarcabilă.
Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului, reducându-i
însă, în acelaşi timp, foarte mult greutatea. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei
structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor.
Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine.
Deşi pare surprinzător, un nou născut are mai multe oase în corpul lui decât un
adult. La naştere, scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase; de-a
lungul anilor, unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. Craniul
unui nou născut este un bun exemplu în acest sens; în cursul naşterii acesta este supus
unei presiuni într-un canal îngust. Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca al unui
adult, pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin.

Creșterea oaselor

Când oasele zncep să crească, acestea sunt complet solide. Într-un stadiu ulterior,
ele dezvoltând canalul medular. După naștere, aceste fontanele se închid treptat.
Scheletul unui copil este format nu numai din oase, ci și din cartilaje care sunt mult mai
flexibile. Pe măsura creșterii organismului, se întăresc treptat înspre o consistență osoasă
- un proces numit osificare, care continuă și la vârstă adultă.

Procesul de cre§tere are loc printr-o marire a lungimii oaselor brajelor, picioarelor
§i a coloanei vertebrale. Oasele lungi ale membrelor au cate o suprafafa de cres.tere la
fiecare extremitate s,i acestea reprezinta locul de unde pome§te cre§terea. Suprafata de
crestere este formata, in principal, din cartilaj mai mult decat din os §i din acest motiv
zona cartilajului de crestere nu este aparenta pe radiografie. Odata ce suprafa^a de
cres.tere s-a transformat in Jesut osos, cres.terea in lungime a oaselor se opreste.
Suprafetele de crestere se osifica la toate oasele intr-o ordine precisa. Maturitatea
completa a scheletului nu se atinge pana la 20 de ani.
Proportiile scheletului uman se schimba semnificativ pe masura ce acesta se
dezvolta. Capul unui embrion de sase saptamani este la fel de lung ca si restul corpului; la
nas,tere, capul este inca mare in compara^ie cu restul corpului, dar centrul de greutate
este deplasat de la barbia copilului la ombilic. La adult, centrul de greutate se gases.te la
nivelul planului transversal situat deasupra simfizei pubiene §i a organelor genitale.
In general, scheletul unei femei este mai usor §i mai mic decat al unui barbat.
Pelvisul feminin este proportional mai larg, creand spajiu pentru cresterea fatului in
timpul sarcinii. Barbatul are umerii mai largi §i o cusca toracica mai lunga, dar, in
contradictie cu credin^a populara, barbatul si femeia au acelasi numar de coaste.
O caracteristica importanta |i remarcabila a oaselor este capacitatea lor
de a create spre o forma adecvata functfei. Acest lucru este important in special pentru
oasele lungi, care formeaza scheletul membrelor. Ele sunt mai largi la cele doua
extremita^i decat la mijloc, ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul
suprafe{elor articulare unde acesta este necesar in eel mai inalt grad. Modelarea oaselor
are loc in special in timpul cres.terii si persista toata via{a.

Diferite forme și marimi


Exista mai multe tipuri de oase, fiecare fiind proiectat sa func^ioneze in diverse
moduri. Oasele lungi care alc&tuiesc membrele reprezinta cilindri de ^esut osos dur,
avand in interior maduva moale §i spongioasa. Oasele scurte, care se gasesc la nivelul
incheieturii pumnului §i a gleznei, au, in principal, aceeas.i alcatuire ca oasele lungi; dar
sunt mai aplatizate, pentru a permite o mai mare varietate a mis.carilc fara o pierdere a
rezistentei. Oasele plat sunt formate din doua straturi de £esut oso dur cu un strat
spongios intre ele. Form plata ofera protec^ie (cum ar fi craniul) sa o suprafa^a mare de
insertie pentru un: muschi (cum ar fi creasta scapulara omoplatului). Ultimul tip osos, os
neregulat, apare in diferite forme adaptat specific la functia pe care o indeplineste
Vertebrele, de exemplu, sunt in form cilindrica pentru a asigura rezistenta \ spatiul
interior necesar pentru maduv spinarii. Oasele care formeaza structur fetei prezinta
cavitati umplute cu aer.

Cartilajele

Cartilajele sau zgârciul constituie componenta moale, rezistentă, dar în același


timp flexibilă, a scheletului corpului. La adulți se găsește mai ales articulații, acoperind
extremitățile osoase și în alte puncte strategice ale scheletului, unde netezimea și
flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad.
Structura cartilajului nu este aceeas.i in tot scheletul. Aceasta variaza in raport cu
functiile specifice pe care le indeplineste. Toate cartilaj ele sunt compuse dintr-o structura
de baza, sau matrice, in care sunt incluse celulele, §i din fibre constituite din proteine
denumite colagen si elastina. Consistent acestor fibre variaza in diferite tipuri de tesut
cartilaginos, dar toate se aseamana prin faptul ca nu confin vase sanguine. In functie de
caracteristicile fizice, {esutul cartilaginos se imparte in cartilaj hialin, cartilaj fibros §i
cartilaj elastic.

Cartilajul hialin

Cartilajul hialin este un tesut translucid de culoare albastra-alba si, dintre cele trei
tipuri histologice, confine cea mai mica cantitate de celule si de fibre. Toate fibrele pe
care le confine sunt formate din colagen. Acest tip de tesut formeaza scheletul embri
onului § i are o mare capacitate de crestere, care permite nou-nascutului s& ajunga de la
dimensiuni de aproximativ 45 cm (18 inci) pana la dimensiunea adultului de 1,80 m (6
picioare). Dupa ce cre§terea s-a oprit, cartilajul hialin ramane intr-un strat foarte striat de
1-2 mm (1/32 inci) pe suprafata extremitatilor osoase la nivelul articulatiilor.
Cartilajul hialin este, de asemenea, abundent in tractul respirator, participand la
formarea cavit&tii nazale posterioare (cornete) si, de asemenea, in inelele rigide, dar
flexibile ce mconjoarS traheea §i bronhiile care conduc la plamani. La extremitatea
coastelor, benzi de cartilaj hialin fac legatura intre coaste §i osul stern: avand un rol in
facilitarea expansiunii §i contracfiei toracelui in timpul respiratiei.
La nivelul laringelui, cartilajele hialine sunt implicate nu numai in susfinere, dar
§i in mecanismul vorbirii. Pe masura mis.carii, ele cotroleaza cantitatea de aer ce trece
prin laringe §i, in consecin^a, timbrul sunetului emis.

Cartilajul fibros
Cartilajul fibros, al doilea tip, este format din mai multe fascicule de colagen care
ii confera atat elasticitate, cat §i rezistenta la compresii. Ambele insu§iri sunt necesare la
locul in care este prezent, in spe|a intre vertebre. In coloana vertebrala, vertebrele sunt
separate intre ele printr-un disc fibrocartilaginos. Discurile intervertebrale protejeaza
coloana impotriva traumelor §i fac posibila pozitia ostostatica.
Fiecare disc este constiruit dintr-un invelis. extern fibrocartilaginos, ce inconj oara
nucleul pulpos. Portiunea cartilaginoasa a discului, a carui suprafaja este lubrifiata,
previne deplasarea vertebrelor in timpul mi^carilor, m vreme ce nucleul pulpos are
runctia de absortyie a s.ocurilor. Cartilajul fibros are un rol de conectare intre oase si
ligamente; la nivelul centurii pehiene, el unes.te oasele bazinului in articulatia numita
simfiza pubiana. La femei. acest cartilaj are o important particulara, deoarece devine mai
lax sub influenza hormonilor secreta^i in timpul sarcinii, pentru a permite trecerea
capului fatului.

Cartilajul elastic

Cel de-al treilea tip de cartilaj, eel elastic, is,i datoreaza denumirea prezenjei
fibrelor de elastina; ca §i a celor de colagen in structura sa. El este compact, dar flexibil si
intra in constitutia epiglotei, care acopera intrarea in caile respiratorii in timpul deglutitiei
(inghitirii).
Cartilajul elastic formeaza pavilionul urechii, ca si peretii conductului auditiv
extern si ai tubelor Eustachio, care leaga fiecare ureche cu faringele posterior. Impreuna
cu cartilajul hialin, cartilajul elastic participa la structura laringelui §i a corzilor vocale.

Scheletul uman
Structura de susținere a corpului uman este un miracol de construcție complexă,
proiectat pentru a asigura maximum de forță și mobilitate. Fiecare os are o formă
particulară, deoarece are un rol specific.
În acele părți ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în
funcție cartilajele, dar articulațiile și ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un
ansamblu extrem de bine coordonat, învelișul extern al corpului, pielea (tegumentul)
este, de fapt, un organ - cu cea mai mare suprafață - care nu numai că protejează organele
interne față de leziuni, dar ajută, de asemenea, la reglarea temperaturii corpului.

Structura scheletului uman

Fiecare segment al scheletului indeplines.te o functie particulara. Craniul


protejeaza creierul si, de asemenea, ochii s.i urechile. Din cele 29 de oase ale craniului,
14 formeaza structura masivului facial. O pri\rire asupra craniului arata cum structurile
vulnerable ale fetei sunt protejate de aceste oase. Cavitatile orbitale care se gasesc sub
frunte adapostesc mecanismele complexe si delicate ale ochiului. La fel mucoasa
olfactiva este adapostita profund in cavitatea nazala. in maxilarul superior.
Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul
inferior. Fiind mobila, mandibula reprezinta un instrument ideal de strivire a hranei atunci
cand, prin intermediul dintilor, intra in contact cu maxilarul. Cand vedem oasele faciale
acoperite cu mu^chi, nervi s,i piele, este greu de observat cat de eficiente sunt forma §i
dispunerea lor. Un alt exemplu de structura adaptata este acela ca zona faciala este mai
solida in jurul ochilor §i al nasului. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie
posterior, sub craniu, fie in sus.
Coloana vertebrala este formata dintr-un lant de oase mici denumite vertebre §i
formeaza axul central al scheletului. Este deosebit de solida, dar, deoarece este o tija
formata din segmente mici, in loc sa fie un os unic, este, de asemenea, foarte flexibila.
Acest lucru ne face capabili sa ne aplecam inainte si sa ne atingem degetele de la
picioare, dar s,i sa ne mentinem poziti ortostatica. Vertebrele protej eaza, d asemenea,
maduva spinarii, dispusa i: canalul vertebral. Extremitatea inferioara coloanei vertebrale
este denumita cocci; La unele animale, cum ar fi cainii < pisicile, este mult mai lung si
formeaz coada.

Graficul scheletului uman


Articulațiile

Oasele scheletului sunt unite prin articulatii. De§i este necesara o articulare
solida, in acelasi timp, unele oase trebuie sa fie capabile de mobilitate unul in raport cu
celalalt. Aceste articulatii ne permit o gama variata de mis,cari s.i fac din schelet un
sistem foarte mobil.
Articulatiile sunt impar|ite in doua categorii principale - mobile sau sinoviale s.i
fixe sau fibroase. Articulatiile sinoviale permit o gama larga de miscari s,i sunt delimitate
de un inveiis. numit sinovial. Mobilitatea articula|iilor fibroase este limitata de prezen^a
tesutului fibros. Pe langa aceste doua tipuri, unele articulatii ale corpului se formeaza
intre os si cartilaj. Deoarece cartilajul este foarte flexibil, el permite un grad deosebit de
mis.care in absenta unei membrane sinoviale. Articulatiile dintre coaste s.i stem sunt
exemple de articulatii cartilaginoase.

Articulatii sinoviale
Articulatiile sinoviale pot fi, la randul lor, impartite m functie de amplitudinea
miscarii pe care o pot efectua. Articulatiile cotului s,i ale genunchiuiui permit mi§cari de
flexie si de extensie; articulatiile semimobile permit miscari laterale in toate directiile,
deoarece suprafetele articulare sunt aplatizate sau u§or curbate. Exemple de articulatii
semimobile se gasesc la nivelul coloanei vertebrale, oasele pumnului §i oasele tarsiene.
Articulatiile pivotante de la baza craniului s,i cea a cotului intre humerus §i ulna sunt
tipuri speciale de articulatii in balama care se misca in jurul unui pivot. Articulatia
pivotanta a gatului permite mi^carile de rotatie ale capului, iar cea a cotului asigura
rotatia antebratului, facand posibile miscari cum ar fi rasucirea unei chei sau a unei
s,urubelnite. Articulatiile care sunt mobile in toate directiile, cum ar fi cele al §oldului §i
umarului, sunt denumite articulatii cu suprafete sferice.
Articulatiile degetelor sunt articulatii tipice in balama. Extremitatile osoase sunt
acoperite cu un material denumit cartilaj articular. Intreaga articulatie este imprejmuita de
un Jesut fibros rezistent, denumit capsula articulara. Acea sta mentine pozitia articulatiei,
prevenind orice mi§care anormala. In interiorul articulatiei, dar nedepa^ind cartilajul
articular, se gaseste sinoviala. Acesta este un strat de tesut care, uneori, are doar grosimea
unei singure celule care formeaza lichidul sinovial, ce permite mis.carea §i reducerea
frecarii. Ea nu este absolut necesara pentru functionarea normala a articulatiei si in
anumite conditi membrana sinoviala este afectata, artrita reumatoida. poate fi indepai rS
afectarea pe termen scurt a ar Totu§i, o membrana sino\iala ; este, probabil, esentiala
pentru z uzura §i distrugerea articulatiei.

Articulatia genunchiului

Articulatia genunchiuiui este o e in balama cu o structura Extremitatea inferioara


a femur rotunj ita pentru a permite o , optima cu extremitatea superioan Suprafetele
oaselor sunt acop cartilaj.
Pentru a permite stabilitatea a: s,i flexibilitatea mi§carilor in articular se gasesc
dou£ cartilaginoase. Acestea r portiunile care sufera leziuni i activitatii sportive si pot fi
indepa interventie chirurgicala. Fara articulatia genunchiuiui poate functionala, dar uzura
articular astfel meat mai tarziu, in curs poate aparea artrita.
Suprafetele articulare sunt lub: lichid sinovial pentru a asigura m articulatiei.
Exista, de asemenea, cu lichid numiti burse sinoviale, parte din articulatie s.i au un
protectie impotriva ^ocurilor sevei.
Forta §i stabilitatea sunt asigurate de nişte benzi fibroase denumite ligamente.
Fară a impiedica miscarea genunchiului, aceste ligamente sunt dispuse pe ambele parti si
in interiorul articulatiei, mentionandu-i pozitia.
Mi§carile articulatiei genunchiului sunt determinate de mu§chii coapsei. Mu§chii
anteriori determina extensia articulatiei (il trag inainte) si cei posteriori fac flexia (il trag
inapoi). Inserjia acestor mus,chi se afla pe oasele bazinului si pe femur. La extremitatea
inferioara, aces^ti mus,chi se unesc mtr-un tendon fibros, care se prind pe tibie, trecand
peste articula^ia genunchiului (vezi capitolul 3).

Pentru prevenirea frecarii dintre articulate si tendon in timpul miscarii, la acest


nivel exista un os inclus in grosimea tendonului, denumit rotula (patela), neata§at de
restul articulatiei genunchiului. Ea are miscari in sus si in jos raportat la extremitatea
inferioara a femurului ce se gase§te in cavitatea articulara si este lubrifiata de lichidul
sinovial. Exista, de asemenea, inca doua burse cu rol de absorbtie a socurilor.
Genunchiul este important in mod special la locomo?ie. Cu fiecare pas, el se
indoaie, permitand mi§carea inainte a gambei fara a atinge pamantul - altfel piciorul ar
avea o mis.care exterioara datorita tractionarii pelvisului. Dupa acea, are loc extensia
genunchiului si piciorul este adus pe pa"mant prin miscari ale articulatiei s.oldului.

Articulatiile fibroase

Articulatiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrate, sacrului, craniului


§i unele din articulatiile gleznei §i pelvisului. Aceste articulatii nu au sinoviala; oasele
sunt unite printr-un tesut fibros dens, care nu permite decat miscari limitate sau nici un tip
de mis.care. Articulatiile coloanei vertebrate reprezinta o exceptie, fiind destul de
flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate, in acela§i timp mentinandu-§i
rolul de sustinere al acesteia.

Ligamentele

Oasele unei articulații sunt acționate de către mușchi. Aceștia se leagă de


articulații prin tendoane lipsite de elasticitate. Ligamentele, care au o elasticitate redusa,
conecteaza oasele articulare §i le mentin pozitia prin limitarea miscSrilor. Fara ligamente,
oasele ar putea fi foarte usor dislocate.
Ligamentele se gasesc, de asemenea, la nivelul abdomenului, unde au rolul de a
mentine pozitia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul, in acelaf i timp permitand un
grad de mobilitate necesar pentru modificarile care apar in cursul alimentatiei, digestiei §i
sarcinii.§i la nivelul sanilor exista ligamente constituite din fibre fine care sustin
greutatea acestora.
De obicei, devenim constienti de existenta unui ligament atunci cand acesta este
lezat. O luxate sau o entorsa de ligamente poate fi tot atat de dureroasa ca o fractura a
osului.

Structura

Ligamentele sunt o formă de țesut conjunctiv. Țesutul cartilaginos al ligamentelor


este format, in principal, din colagen si din elastina. In majontatea ligamentelor, acest
tesut es^ a§ezat ordonat in fascicule fibroase. Aceste fascicule de fibre sunt dispuse in
diverse directii, in functie de solicitarile la care sunt supuse. In ligamentele cu o forma
cilindrica, fibrele sunt dispuse longitudinal §i rezista la intindere. Alte ligamente, care au
rolul de a preveni mi§carea laterala a articulatiilor, sunt dispuse sub forma unei retele
incrucisate de fibre.
Intre fibre exista celule specializate numite fibroblasti, care au functie in sinteza
fibrelor de colagen si inlocuirea celor distruse. Intre fasciculele fibroase exista un tesut
interstitial cu vascularizatie sanguina, limfatica §i care ofera posibilita-tea ca fibrele
nervoase sa treaca prin el.
Ligamentele se atas.eaza de oase. Ele se unesc cu fibrele care penetreaza
invelis.ul extern al osului (periostul). Periostul are o vasculahzatie §i o inervajie care ii
permit sa hraneasca osul, cat s,i sa fumizeze suprafa^a de fixare pentru ligamente s.i
mu§chi. Ligamentele s.i periostul se afla intr-o interactiune atat de perfects meat periostul
este frecvent afectat in urma unei leziuni a ligamentului.
Exista ligamente specializate pentru fiecare din variatele tipuri de articulatii ale
organismului. In articulatiile majore, ale genunchiului, soldului, cotului si articulatiile
intervertebrale, por^iuni din capsula articulara sunt ingroşate pentru consolidare §i sunt
denumite ligamente intrinseci (capsulare). In plus, exista alte ligamente in interiorul sau
exteriorul capsulei articulare care joaca un rol specific in limitarea diferitelor tipuri de
miscari. Acestea sunt cunoscute sub numele de ligamente extrinseci (accesorii).

Functie

Varietatea miscarilor corpului este dependents de forma si aspectul supra-fejelor


osoase articulare s.i a ligamentelor. In unele articula^ii, oasele reprezinta eel mai
important factor. La articulara cotului, ulna formeazS suprafa^a inferioarS a articula^iei
§i are o forma de carlig care permite doar mi§cari simple, anterioare §i posterioare.
La acest nivel, ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea §i un ligament
special (ligamentul anular), inconjoara capul radiusului (osul extern al antebra^ului),
legandu-1 de ulnS §i permitand, in acelasi timp, mis.carea de rotate.
La articulatia genunchiului. totu§i. fom oaselor nu opune rezistenta la miscan
articular^. Astfel, de§i genunchiul este articulatie in balama, miscarile su controlate
printr-un tip special ( ligamente (ligamente incrucis.ate), ca pre\in deplasarea posterioara
a articulati si stabilizeaza articulara in ortostatism.
Mu§chii ac^ioneaza grupat la nivel articula^iilor, unii prin contractie §i al prin
relaxare, permi^and miscarile oasek Ligamentele functioneaza in concordar cu aces.ti
mus.chi, prevenind miscari i amplitudini excesive. Ligamentele nu su capabile de
contractie, fiind o structu statica si pasiva. Ele pot fi intinse de c&i miscarile articulatiilor
si de\in din ce in mai tensionate, pana ce mis.carea nu n este posibila. Exists ligamente
insen intre doua portiuni ale aceluiasi os, nefii: afectate de mis.c&ri. Ele protejeaza s
mentin pozitia unor structuri importan vasele sanguine §i nervii.

Pielea

Pielea, sau tegumentul, este mai mult decat un invelis. al corpurilor noastre. Este
un organ activ §i elastic, rezistent la umiditate si caldura si care ne protejeaza de radiatiile
daunatoare din lumina solara. Este destul de rezistenta pentru a avea o ac^iune
protectoare impotriva agresiunilor s.i. totusi, destul de supla pentru a permite mi§carile.
Ea conserva caldura sau races.te corpul in func^ie de necesitati, astfel menjinandu-se o
temperatura interna constants.

Structura pielii

Pislea este constituita din doua componente pnncipale. Partea externa -epidermul
- este formata din mai multe straturi celulare, eel intern profund fiind numit strat
generator. In acest strat, celulele se divid constant §i se deplaseaza catre suprafa|:a, unde
se aplatizeaza §1 sunt transformate intr-un material numit cheratina §i sunt eliminate in
final prin descuamare. Timpul in care o celula din stratul profund ajunge la suprafafa este
de trei-patru saptamani.
Acest strat protectiv extern este ferm ata§at de un strat subiacent denumit derm.
Papilele dermice patrund in epiderm §i aspectul valurit al jonctiunii dintre cele doua
straturi ale pielii da na§tere crestelor papilare, care sunt mai proeminente la varfiil
degetelor si determina apanfia amprentelor digitale. Dermul este format din fibre de
colagen §i elastina. In interiorul dermului se afla glandele sudoripare, sebacee §i
apocrine, foliculii pilo^i, vasele sanguine §i nenii. Ner\ii penetreaza epidermuL dar
vasele sanguine raman in derm. Parul §i ductele glandulare tree prin epiderm pana la
suprafata.
Fiecare glanda sudoripara este formata dintr-un conduct contorsionat de celule
epiteliale care se deschid in ductul sudoripar, deschizandu-se la suprafata pielii. Secretia
glandelor sudoripare este controlata' de sistemul nervos %i este stimulate de emotii, stres
sau de necesitati calorice.
Glandele sebacee se deschid in foliculii pilosi §i sunt constitute din celule
epiteliale specializate, care produc sebumul, o secrete uleioasa. Sunt foarte numeroase pe
cap, fata, piept si spate. Ele au functia de a lubrifia parul si tegumentul §i sunt controlate
de hormonii sexuali.
Glandele apocrine se dezvolta la pubertate si sunt prezente la nivelul axilelor,
sanilor si Iang5 organele genitale. Ele au un miros specific si sunt o caracteristica
sexuala. Cand incep sa se dezvolte, secrete un produs cu o densitate asemSnatoare
laptelui. Exista o re^ea fina de termina^ii nervoase in ambele straturi ale pielii, care sunt
mai numeroase in mod particular la nivelul pulpei degetului. Ele transmit stimulii de
caldur& si atingere la fel ca §i cei de rece, mancSrime §i durere, care pot ini^ia reflexe de
protec^ie.

Părul și unghiile

Părul și unghiile sunt doua forme particulare de cheratinS. Desi unghiile sunt
produse de celulele vii ale pielii, unghia propriu-zisa este un {esut mort §i nu va durea
sau sangera in caz de lezare. Partea vizibila a unghiei este numita Corp unghial §i forma
ei este determinata, in parte, de factori genetici. Partea de la baza unghiei, implantata'
intr-un §an{ al pielii, este denumita radacina unghiei. Acoperind rSdacina, se gaseste
cuticula (eponychia). Structurile exteme ale tegumentului acoperS lunula aflata la baza
unghiei.
Stratul celular inferior al pielii ce compune pliul unghiei este denumit matricea
generala. C elulele acestuia se divid si cele superioare cresc §i se incarca cu cheratina.
Cand celulele mor, devin pfirfi ale unghiei propriu-zise. Daca matricea este putemic
afectat&, intreaga unghie se pierde.

Parul este produs de celulele foliculilor pilo§i §i exista doua tipuri: parul fin
prezent pe suprafafa corpului, cu excepfia palmelor §i a talpilor, §i p&rul mai gros si
pigmentat, prezent la nivelul capului, sprancenelor, barbii §i zonelor genitale.
Partea vizibila a parului se numes.te tija; ea este formata -din celule moarte
cheratinizate. Tija este implantata intr-o depresiune tubulara a pielii (folicul). Parul create
prin radacina, papila dermica, care se gases.te la baza foliculului, fund alimentata de
fluxul sanguin. Daca radacina este lezata, cres.terea parului inceteaza, uneori ireversibil.
Foliculul confine, de asemenea, o glanda sebacee §i mus.chii erectori ai firului de
p&r. In condifii de expunere la frig sau stres, ace§ti mu§chi se contract!, determinand
constric^ia tegumentului in jurul firului de par §i ridicarea acestora, formand ceea ce se
nume§te piele de gaina.
Adultii au aproximativ 120.000 de fire de par pe cap; rosca^ii au mai pufine, cei
blonzi mai multe. Tipul firului de par este variabil: exista par fin si moale, care se
intalneste in diferite porjiuni ale corpului; fireie lungi care cresc pe scalp §i fireie scurte
si rigide ce compun sprancenele; p&rul negru are structura cea mai rigida".
Forma tijei plrului determina aspectul drept sau ondulat al parului. O tija
cilindrica este asocial cu un fir de par drept, iar o tijS ovala cu parul ondulat. tija
aplatizata cu un par carlionfat.Celulele care produc cheratina pfirului sunt dintre cele care
se divid cu o viteza crescuta. PSrul scalpului create, in medie, cu 1,25 cm (1/2 inci) pe
luna\ Cresterea parului nu este continua si la fiecare cinci-§ase luni parul intra intr-o faza
de repaus, in timpul careia inceteaza procesul de cre§tere. Radacinile parului restant iau o
forma* de trefla §i isj pierd pigmentatia normala. Pana la zece la suta din radacinile
parului scalpului se g£sesc in faza de repaus in orice moment. Fireie imbatranite sunt cele
care ne raman pe maini cand ne spalam parul. Nu se produce nici o leziune a foliculilor,
iar cand radacina a terminat repausul incepe din nou cre§terea normala a parului.

Culoarea pielii

Culoarea pielii se datoreaza pigmentului negru denumit melanina. Melanina se


gSse§te, de asemenea. in pSr §i in iris. Ea este formata in celulele denumite melanocite,
situate in stratul bazal al tegumentului.
Indiferent de tipul rasial, acelasi numar de melanocite este intalnit in pielea
fiecarei fiintei umane. Cantitatea de melanina produsa de aceste celule prezinta man
variatii. La rasa neagrS, melanocitele sunt mai rnari si produc mai mult pigment. Funcfia
melaninei este de a proteja pielea faja de radiafia solarS; cu cat pielea are o culoare mai
inchisa", cu atat sunt mai pu^in probabile arsurile datorate radiatiei solare.
Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul, tirozina,
in melanina au loc la periferia melanocitului. Odata format, pigmentul se deplaseaza spre
centrul celulei pentru a acoperi §i proteja astfel nucleul celular. Expunerea la lumina
ultravioleta, fie prin surse artificiale, fie prin radiafia solara, stimuleaza producerea de
melanina prin-tr-un proces fiziologic de bronzare. Are loc fonnarea melaninei, celulele se
maresc si culoarea pielii devine mai inchisa. Raspunsul este variabil de la individ la
individ, dar toate persoanele, in afara de albino§i, de\in mai pigmentate urmare acestei
expuneri prelungite la lumina so-lara. Al^i factori care contribuie la colora|ia pielii sunt
sangele din vasele sanguine tegumentare si colora|ia galbenS naturala a {esutului.
Coloratia pielii poate fi modificata ca urmare a unei stari particulare a nuan^ei sangelui
din vasele pielii. Astfel devenim "palizi" in conditii de frica, cand vasele mici se inchid,
"ro§ii sau pletorici" la manie datorita cre§terii fluxului sanguin §i cianotici , "albagitri" la
frig, cand mare parte din oxigenul din sange este transportat spre {esuturi pe masura ce
fluxul sanguin scade.

1.5. SISTEMUL MUSCULAR

Mișcările corpului

Fiecare mișcare a corpului, de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer,


este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor - extensii ale muşchilor care joacă un rol
crucial în transmiterea forţei de contracţie a muşchiului la osul asupra căruia actionează.
In spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune
aparent simplă, cum ar fi mişcarea capului, un proces complicat ce implică creierul,
nervii şi organele de simţ.

Mușchii

Totalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular. Muşchii


reprezintă aproximativ 40% din greutatea corpului. După locul pe care îl ocupă în
organism şi funcţia îndeplinită, muşchii se clasifică în: muşchi scheletici (somatici) şi
muşchi viscerali.

Mușchii scheletici

Muşchii scheletici constituie componente active ale sistemului locomotor. Sunt


muşchi striaţi voluntari. Contracţia acestora se efectuează la comanda directă a sistemul
nervos central. Muşchii scheletici menţin poziţia corpului prin contracţii tonice (tonus
muscular) şi asigură deplasarea prin contracţii rapide determinate de impulsurile
provenite de la sistemul nervos.
Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că, la examinarea
microscopică aranjamentul fibrilar care li formează le dă un aspect dungat. Ei işi exercita
acţiunea prin scurtarea lungimii, un proces denumit contracţie. Ei trebuie sa fie capabili
de a produce o contracţie rapidă, explozivă, de tipul celei pe care o efectuează muşchii
membrelor inferioare în timpul unei sărituri, şi de a menţine un tonus constant pentru a
păstra corpul într-o postură normală.
Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul reprezentând o proporţie de 25 la
suta din greutatea corpului, chiar şi la un nou născut. Se comportă ca resorturi ataşate de
diferite puncte ale scheletului, determinând mişcarea anumitor oase, de la micul muşchi
stapedius, care acţionează asupra scarifei, un os mic al urechii medii, până la muşchiul
gluteus maximus (marele fesier), care formează majoritatea masei fesiere şi controlează
mişcările articulaţiei şoldului.

Grupe
După poziția în organism, mușchii somatici se împart în: mușchii capului,
gâtului, trunchiului şi membrelor.
Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchii cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor
orbitale, nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor), muşchii masticatori (maseteri şi
temporali), muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular.
Muşchii gâtului sunt: pielosul gâtului, ternocleidomastoidieni şi hiodieni.
Muşchii trunchiului sunt: muşchii spatelui şi ai cefei (trapez, marele dorsal),
muşchii toracelui (pectorali, dinţaţi, intercostali, diafragma) şi muşchii abdomenului
(drept abdominal, oblici).
Muşchii membrului superior sunt: muşchii umărului (deltoid), muşchii braţului
(biceps şi triceps brahial), muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebraţului,
flexori şi extensori ai degetelor) şi muşchii mâinii.
Muşchii membrului inferior sunt: muşchii fesieri, muşchii coapsei (croitor,
cvadriceps femural, biceps femural, adductori ai coapsei), muşchii gambei
(gastrocnemian, pronatori şi supinatori ai piciorului, flexori şi extensori) şi muşchii
piciorului (extensori ai degetelor şi plantari).
După acţiunea lor principală, muşchii pot fi clasificaţi în: flexori şi extensori,
abductori şi adductori, supinatori şi pronatori, circulari (sfinctere) etc. Acelaşi muşchi
poate determina una sau mai multe mişcări ale unor segmente corporale (exemplu:
tricepsul brahial poate determina adducţia, rotaţia şi extensia braţului).

Mușchii netezi

Muşchii viscerali intră în structura miocardului, a pereţilor tubului digestiv, a


vaselor sangvine, acăilor urinare şi a uterului. Toţi muşchii viscerali posedă automatism
propriu, datorat unor formaţiuni care se depolarizează spontan şi generează unde lente de
deoparizare, care determină contracţii, independent de inevaţie.
Muşchii viscerali se comportă ca un sinciţiu în care excitaţia se propagă în toată
masa muşchiului. Inervaţia asigurată de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a
diminua sau intensifica activitatea acestor muşchi. Muşchii viscerali sunt constituiţi din
două tipuri de ţesut muscular: striat de tip cardiac, în miocard, şi ţesut muscular neted, în
celelalte organe viscerale.
Pe lângă muşchii netezi viscerali, în organismul uman mai există şi alţi muşchi
netezi: muşchii erectori ai firelor de păr, muşchii ciliari şi muşchii netezi ai irisului, de tip
multiunitar.
In muşchii netezi sau involuntari, fiecare fibră este o celulă alungită, fusiformă.
Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului, ei produc contracţia
musculară necesară în procese cum ar fi digestia, determinând peristaltismul intestinal, ce
asigură transportul hranei.

Mușchiul cardiac
Mușchiul cardiac are o structură foarte asemănatoare cu cel voluntar, dar fibrele
sunt mai scurte şi groase, formând o reţea densă.
Inima este o mică structură a corpului compusă din muşchi striaţi de tip cardiac.
Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al
inimii, care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine.

Structura mușchilor

Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate


împreună pentru a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele - unităţile de bază
ale activitaţii musculare - sunt filamente de actină şi miozină, atât de fine încat pot fi
obserate numai la microscopul electronic. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de
proteine contractile.
Aceste filamente fascicule sunt denumite miofibrile. Printre miofibrile se află
depozitele energetice ale musşchiului sub formă de glicogen, şi furnizoni normali de
energie, mitocondriile, în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a
produce energie.
Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. Acestea
sunt de fapt celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie sub membrană.
Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea
ori de câte ori este necesar. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule, cu un înveliş de
ţesut conjunctiv.
Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre, în timp
ce un muşchi de dimensiuni mari, cum ar fi gluteus maximus, poate fi alcătuit din sute de
fascicule.
Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros care se
îngustează la capete, formând tendoanele, fiecare din acestea înserându-se pe un os.
Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al
filamentelor şi fibrelor; ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen, deşi
are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină.
Observată la microscop, structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a
muşchiului voluntar, cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea.

Structura mușchilor

Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate


împreună pentru a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele - unităţile de bază
ale activitaţii musculare - sunt filamente de actină şi miozină, atât de fine încat pot fi
obserate numai la microscopul electronic. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de
proteine contractile.
Aceste filamente fascicule sunt denumite miofibrile. Printre miofibrile se află
depozitele energetice ale musşchiului sub formă de glicogen, şi furnizoni normali de
energie, mitocondriile, în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a
produce energie.
Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. Acestea
sunt de fapt celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie sub membrană.
Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea
ori de câte ori este necesar. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule, cu un înveliş de
ţesut conjunctiv.
Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre, în timp
ce un muşchi de dimensiuni mari, cum ar fi gluteus maximus, poate fi alcătuit din sute de
fascicule.
Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros care se
îngustează la capete, formând tendoanele, fiecare din acestea înserându-se pe un os.
Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al
filamentelor şi fibrelor; ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen, deşi
are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină.
Observată la microscop, structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a
muşchiului voluntar, cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea.

Proprietățile mușchilor

Proprietățile fundamentale ale muşchilor sunt: elasticitatea, plasticitatea,


excitabilitatea şi contractibilitatea.
Elasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la
forma iniţială după începerea acţiunii forţei care a determinat extensia sa.
Plasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchilor netezi vicerali de a-şi menţine
constantă tensiunea la diferite grade de distensie.
Excitabilitatea. În repaus, sarcolema fibrei muculare este polarizată. Potenţialul de
membrană al fibrei este de -80 la -100 mV. Acţiunea unui stimul fizic, chimic, electric
sau "in situ" numai a influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei.
Între stimularea fibrei muculare sau a muşchiului în totalitate şi apariţia
contracţiei există un interval de timp de 1 ms, numit periodă de lantenţă. Influxul nervos,
venit prin fibrele motorii, este transmis fiecărei celule musculare din cadrul unităţilor
motorii prin intermediul plăcii motorii.
Placa motorie sau sinapsa neuro musculară are ca mediator chimc acetilona.
Mediatorul determină depolarizarea sarcolemie şi producerea potenţalului de placă, ce se
răspândeşte prin sistemul tubulr de membrane şi apoi prin reticulul sarcoplasmic al
celulei musculare.
Durata de propagare a undei de depolazizare de-a lungul fibrei este de 2-5 ms la
viteza de 12 m/s. Înacest interval de timp, fibra se află în perioada refractară, ceea ce
însamnă că, dacă frecvenţa stimulilor este ridicată, fibra nu va putea răspunde la fiecare
dintre aceşti stimuli.
În cazul muşchilor viscerali, excitantul nu mai este influxul nervos, ci
depolarizarea spointană a unora dintre fibre. Plăcile motorii lipsesc. Transmiterea
influxului de la o celulă la alta lipsesc prin punţile existente între celule.
Contractibilitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului de a răspunde prin
contracţie la acţiunea unui stimul. Contracţia se desfăşoară în mai multe faze:
- eliberarea Ca din reticulul sarcoplasmic datorită depolarizării membranei
acestuia şi ceştereii permeabilităţii ei. Această fază reprezintă cuplarea excitaţiei cu
contracţia;

- cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei, proces de activare


favorizat de Ca;

- scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs, datorită acţiunii
enzimatice a complexului actomiozinic;

ATP = ADP + P + energie de contractie

- faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor,


prin alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină, mecanism glisant de
apropierre a discurilor întunecate, cu consum energetic. Dureazăîntre 10 şi 40 ms;

- faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea, cu


consum energetic, a Ca în RE, deci reinstalarea stării de repaus.

La o excitaţie, muşchiul răspunde printr-o contracţie simplă, secusa muculară.


Aceasta se întâlneşte rar în organism. Durata acesteia diferă în funcţie de tipul de muşchi.

Contrcţiile unice sau repetate de scurtă durată utilizează energia produsă în repaus
prin oxidarea celulară a substanţelor energetice şi acumulată sub formă de ATP şi CP
(cretinfosfat). Cretinfosfatul asigură, pe termen scurt, refacerea ATP.

C6 H12 O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H20 +38ATP


CP + ADP = ATP + creatina

Stilularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor


tetanice: tetanos incomplet sau complet, în funcţie de frecvenţa stimulilor. Aceasta
predomină în activitate motorie a organismului. Efortul muscular de lungă durată (peste
un minut) epuizează rezervele de ATP şi CP, duă care se intesifică respiraţia celulară
mitocondrială, care asigură energia necesară. În acest caz, oxigenul este insuficient,
motiv pentru care oxidrea glucozei se realizează în cea mai mare parte anaerob; se crează
o "datorie de oxigen" şi o acumulare de acid lactic, toxic pentru muşchi.

C6 H12 O6 + 2ATP = 2C3 H6 O3 (acid lactic) + 4 ATP

Perioada de refacere. După efort, procesele oxidative se mai păstrează intense o


perioadă necesară refacerii rezervelor de ATP şi Cp şi metabolitării acidului lactic. Acum
plămânii pot asigura necesarul de O2, deci repiraţia celulelor musculare este integral
aerobă. Spunem că în această periodă se achită "datoria de oxigen".

C6 H12 O6 + 2ATP = 2C3 H6 O3 (acid lactic) + 4 ATP


Contracțiile musculare

Forța contracției. Fibra musculară se supune legii "totul sau nimic", dar muşchiul
"in situ" are contracţie gradată. Gradarea se realizeză prin creşterea numărului unităţilor
motorii activate, în funcţie de intensitatea şi frecvenţa stimulilor. Forţa de contracţie este
maximă când intră în activitate toate fibrele muşchiului respectiv şi varază între 3,6 - 10
kg/cm2.
Muşchii netezi se contractă mai lent, deoarece lipseşte sistemul transversal de
tuburi, iar reticulul sarcoplasmic este slab dezvoltat. Ionii de Ca, necesari cuplării
proteinelor contractile, pătrund din mediul extracelular prin sarcolemă în urma
depolarizării şi sunt expulzaţi după refacerea potenţialului de substanţe energetice, deci
prezintă o dependenţă mi mare faţă de degradările aerobe.
Muşchii netezi, neavând inserţie pe oase, au o libertate de contracţie şi extensie
mai mare, putând fi supuşi unor deformări mult mai importante.

Contracția musculară

Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne


constantă. Caracterizează musculatura posturală. Nu produce lucru mecanic, ci căldură.
Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază
lungime. Este caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi
produce mişcare.
În activitatea obişnuită, muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi
izotonică, iniţierea oricărei contracţii fiind, de obicei, izometrică.
Oboseala musculară. Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu
muscular. Se datorează scăderii randamentului energetic, acumulării de acid lactic, lipsei
de O2, epuizării substanţelor macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor
motorii.
Manifestările termice ale contracţiei. Energia chimicp eliberată în timpul
contracţiei este convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică.
Muşchii sunt principalii generatori de căldură, atât prin tonusul muscular, cât şi prin
contracţii mici şi fracvente numite frisoane, declanşate în mod reflex la expunerea la frig.
Deosebim o căldură de repaus, componentă a termogenezei, degajată tot timpul de
muşchi, şi o căldură de activitate, eliberată în timpul contracţiei.
Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă, dar parţială, a
musculaturii. În fiecare moment, un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor
unui muşchi se află în contracţie şi determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii,
caracteristică pentru stare de veghe.
Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului
muscular, cu rol esenţial în menţinerea posturii normale, în mimică, în termoreglare etc.
Tonusul muscular, fenomen de natură reflexă, este menţinut de impulsuri
provenite de la SNC prin nervii motori, pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori.
Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice
posturale. Tonusul postural este un proces reflex complex, controlat de SNC şi relizat
prin acţiunea unor grupe musculare tensoare şi extensoare, agoniste şi antagoniste, cu
participare unor pârghii osteoarticulare.
Locomoţia şi orostatismul sunt rezeultatul activităţii fiziologice conjugate a
componentelor biomecanice pasve (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul mucular),
areceptorilor, nervilor şi centrilor nervoşi. Realizarea actului locomotor presupune
succesiunea unor evenimente informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv, mesaj motor
reflex sau voluntar, contracţie musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare.
Grupele de muşchi argonişti şşi antagonişti acţionează într-o anumită succesiune şi
sincronizare, realizată reflex sau voluntar, cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate
în poligonul de sprijin al corpului. În cazul eforturilor de mare intesitate se instalează
hipoxia.

Tendoanele

Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. În principiu,


tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura - un os - care va fi
mobilizata. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă
prin tendon, realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea.
Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut
conjunctiv, care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara
muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. Ele au puţine terminaţii nervoase, flind,
în principal, ţesuturi inactive şi cu o vascularizaţie săracă. La o extremitate, ele se
formează din corpul muşchiului iar la cealaltă extremitate se fixeaza de os, unele dintre
fibre fiind încastrate chiar în structura osoasă.
Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi
simple cu uşurinţă. De exemplu, ligamentele posterioare ale articulaţiei genunchiului care
controlează flexia genunchiului. Tendoanele sunt, de asemenea, întâlnite acolo unde
există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic,
deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. Astfel, ambele feţe ale mâinilor
şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. Muşchii ce acţionează aceste
tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor.
Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează
peretele inimii, favorizând acţiunea de pompă a acesteia. Aici, benzi dense de ţesut fibros
formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac, care îi conferă o structură mai
fermă.
Teaca tendinoasă este un manşon cu perete dublu care izolează, protejează şi
lubrifiază tendonul, astfel încât posibilitatea unei leziuni prin presiune sau frecare este
redusă la minimum. Spaţiul dintre cele două straturi ale tecii tendinoase conţine lichid aşa
încat ele alunecă cu uşurinţă unul peste celălalt.
Organismul nu poate efectua mişcari repetate de acelaşi tip fără apariţia unei
leziuni sub formă de inflamaţie. Aceasta se întamplă deoarece perioadele de repaus sunt
necesare pentru înlocuirea lichidului lubrifiant. Dacă acest lucru nu se întampla şi
sistemul funcţioneaza făra o lubrifiere adecvată, cele două straturi ale tecii încep să se
erodeze. Continuarea mişcarii va produce durere şi va determina un sunet numit
crăcment. Acesta este mecanismul care stă la baza condiţiei denumite tenosinovită -
inflamaţia tecii tendinoase. Utilizarea rapidă şi neobişnuită a unui set particular de
muşchi are o probabilitate mare de a duce la tenosinovită.
2.FUNCTIILE DE NUTRITIE
2.1 SISTEMUL DIGESTIV

La fel ca oxigenul pe care îl respiram, alimentele pe care le ingeram sunt vitale.


Alimentatia contine elementele nutritive esentiale: glucidele, lipidele, proteinele, apa,
vitaminele si sarurile minerale.
Toate substantele prezente în alimente sunt utilizate de organism, care extrage
molecule asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule,
pornind de la substante deja prezente în organism, dar aceasta activitate de sinteza este
limitata si insuficienta pentru buna functionare a organismului. Aproximativ 50 de
molecule vitale, cum este glucoza, nu pot fi obtinute decât prin alimentatie. Aproape toate
glucidele pe care le consumam provin din vegetale, exceptie lactoza din lapte si
glicogenul din carne. Glucidele sunt clasificate în doua grupe: simple sau rapide si
complexe sau lente.
Primele sunt constituite dint-o molecula de glucid(glucoza, fructoza) sau doua
(lactoza, zaharoza). Zaharurile complexe difuzeaza lent în corp. Acestea sunt dintr-un
numar mare de molecule de glucide simple(ex. amidonul si celuloza ). Celulele
organismului nu utilizeaza zaharurile decât sub forma de glucoza. Lanturile lungi de
glucide complexe trebuie deci sa suporte, în timpul digestiei, o degradare enzimatica
pentru a fi descompuse în glucide mai simple. Glucoza este folosita pentru sinteza ATP, o
molecula indispensabila nevoilor energetice ale celulelor. Când glucidele nu sânt
prezente în cantitate suficienta, sunt consumate lipidele si proteinele. O serie de reactii
biochimice le transforma atunci în glucoza.
Ca si glucidele, lipidele sunt o importanta sursa de energie pentru corp. Ele contin
în principal acizi grasi. Proteinele trebuie si ele sa figureze în meniurile noastre, pentru ca
unele dintre componentele lor, acizii aminati, sau esentiali, nu pot fi sintetizati de celule.
Proteinele ingerate sunt fragmentate în acizii aminati si asimilate de celulele corpului,
care utilizeaza acizii aminati obtinuti pentru a elabora propriile sale proteine. Proteinele
de origine animala, prezente în oua, carne sau lapte, contin cea mai mare cantitate de
acizi aminati esentiali. Cerealele, soia si leguminoasele sunt vegetalele cele mai bogate în
proteine.
Vitaminele sunt substante organice indispensabile pentru buna functionare a
organismului. Pâna în prezent au fost inventariate 13. Ele sunt repartizate în doua grupe:
vitaminele hidrosolubile (C, B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP) si liposolubile(A, D, E, K).
Unele dintre ele, de exemplu D, sunt sintetizate în cantitate insuficienta de organism si
trebuie deci completate prin alimentatie.
Sarurile minerale iau parte la numeroase reactii biochimice. Fosforul , calciului,
sodiul, potasiul si magneziul sunt elemente minerale majore, spre deosebire de fier, zinc,
mangan, cupru sau iod, grupate sub denumirea de elemente minore. Iata de ce acestea din
urma sunt denumite oligoelemente.
Sistemul digestiv are ca rol transformarea alimentelor si degradarea lor în glucide,
lipide, proteine si alte substante sub o forma asimilabila.
Totul începe în cavitatea bucala. Dintii încep procesul de degradare a alimentelor
printr-o actiune mecanica. Glandele salivare impregneaza cu saliva alimentele zdrobite;
acestea contin o enzima, ptialina, care începe digerarea glucidelor. Limba le împinge spre
partea posterioara a gurii. Hrana, mestecata si fragmentata este transformata într-o pasta.
Acest „bol alimentar” este apoi înghitit. Trece prin faringe si coboara prin esofag, ajutat
de miscari ritmate ale peretelui acestui conduct.
Odata ajunsa în punga stomacala, hrana este amestecata cu sucul gastric, care
contine o cantitate importanta de acid clorhidric. Acesta sterilizeaza alimentele,
distrugând bacteriile si activeaza enzime ca pepsinogenul, care se transforma în pepsina
si ataca proteinele alimentare.
Cheagul(labfermentul) este un alt constituent al sucului gastric, care coaguleaza
laptele. Toate acestea elemente activeaza digestia gastrica, care dureaza doua-patru ore,
dupa natura principiilor nutritive. Alimentele sunt impregnate cu suc gastric si sunt
împinse de micile miscari ale musculaturii groase a stomacului. Când sunt aproape
dizolvate si formeaza aproape o pasta omogena, denumita chim, progreseaza în partea
inferioara a stomacului.
Chimul depaseste apoi pilorul, muschi inelar care se deschide ca o diafragma,
scurgându-se spre intestine. În duoden, prima parte a intestinului subtire, patrund întâi
alimentele devenite lichide. Bila si secretiile pancreatice intra atunci în actiune.
Sintetizate de ficat si pancreas, ele se varsa în duoden. si continua descompunerea
chimului în fragmente chimice simple, pe care peretii intestinului vor absoarbe spre
capilare. Glucidele cele mai complexe sunt transformate în zaharuri elementare, lipide în
acizi grasi, proteinele în aminoacizi. Bila faciliteaza actiunea enzimelor care
emulsioneaza si transforma grasimile.
Reziduurile alimentelor patrund apoi în intestinul gros. Depasesc colonul, unde
bacterii degradeaza glucidele complexe restante, mai mult pentru a se hrani decât pentru a
contribui la starea noastra de bine. În aceasta etapa, o fractiune importanta a apei si a
sarurilor minerale trece în circulatia sanguina. Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre
rect, unde sunt stocate, apoi sunt evacuate prin anus sub forma de fecale.
Celulele corpului sunt mari consumatoare de energie. Grasimile, zaharurile si
proteinele continute în alimentele sunt transformate în substante chimice bogate în
energie. Celulele recupereaza pentru propriile lor nevoi o parte din aceasta energie
continuta în legaturile intramoleculare. Metabolismul este caracterizat de reactii de tip
anabolic si catabolic. Primele sunt reactii de degradare. Ele sunt reactii în care se
sintetizeaza substante cu structuri complexe pornind de la molecule simple. Aminoacizii,
de exemplu, se asociaza între ei pentru a da nastere la proteine.
Catabolismul se bazeaza pe principiul invers: elemente complexe sunt degradate
în molecule mai simple. Prin reactii catabolice tubul digestiv degradeaza hrana pentru a
putea fi asimilata în organism. Reactiile metabolice implica trei etape. În prima,
alimentele sunt dizolvate în tubul digestiv cu ajutorul unor secretii bogate în acizi si
enzime. Odata transformate în elemente chimice simple, apoi absorbite, ele sunt
transportate de sânge spre celulele tesuturilor. Cea de a doua etapa are loc în interiorul
celulelor. Elementele nutritive asimilate sunt transformate printr-o serie de reactii
anabolice si catabolice în alte molecule. Cea de a treia etapa implica numai reactii
catabolice si are loc în mitocondrii, organite celulare care joaca rolul de centrala
energetica. Toate reactiile metabolice ale glucidelor implica glucoza. Aceasta este oxidata
la bioxid de carbon prin intermediul a trei procese distincte: glicoliza, ciclul lui Krebs si
lanturi de oxido-reducere.

Prin glicoliza, glucoza este degradata, formându-se acid piruvic si ATP. Acidul
piruvic este apoi transformat în acetil-coezima A. Ciclul lui Krebs cuprinde o serie de
reactii biochimice care duc, de asemenea, la degradarea glucozei. Aceasta are loc în
mitocondrii. Unele dintre produsele de degradare intra apoi în lanturi de oxido-reducere,
reactii-cascada care au loc în membrana interna a mitocondriilor si care furnizeaza o
mare cantitate de energie sub forma de ATP.

Glucoza serveste în mare masura la sinteza moleculelor de ATP. Dar când


rezervele de ATP sunt foarte mari, glucoza este transformata în glicogen si este stocata
pentru utilizarea ulterioara. Cu lipidele se întâmpla cam acelasi lucru. Odata absorbite de
mucoasele intestinale, sunt transportate în sânge, apoi degradate de enzime plasmatice.
Sub forma de acizi grasi si de glicerol, ele sunt recuperate de celule pentru o ultima
transformate. Glicerolul este usor convertit în gliceraldehida 3 – fosfat, alta molecula
intermediara. Transformarea acestuia din urma produce mai putin de jumatate din energia
furnizata de glucoza. Totusi, lipidele, care contin foarte putina apa, reprezinta energia cea
mai concentrata. Iar, în final, randamentul energetic al catabolismului lipidelor este dublu
fata de cel ai degradarii glucozei sau proteinelor, adica 38 de kilojouli pe gram de lipide,
fata de 17 kilojouli pe gram de glucid sau de proteina.

2.2 SISTEMUL CIRCULATOR

Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul


sentimentelor. Rolul sau nu este însa mai putin important. Ea asigura circulatia sângelui
în întregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, în forma de para, situat în
partea mediana a cavitatii toracice, între plamâni. Nu mai mare decât pumnul, greutatea
sa medie este de 260g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o latime de aproximativ
9cm. Vârful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este usor orientat spre stânga.
Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul, acoperita si
protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o leaga de diafragm, de
stern si de vasele mari, iar în interiorul de endocard-membrana fina, alba, care tapeteaza
interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este constituit cea mai mare parte a masei inimii.
Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care îi confera capacitatea de a se
contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace.
În interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga între ele celulele
musculare si formeaza fascicule care se întrepatrund în spirala. Aceasta retea de fibre
dense si elastice întareste peretele intern al miocardului. Miocardul are propriul sau
sistem de irigare – arterele coronare – care îi aduc substante nutritive si oxigenul necesar
functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si încercuiesc inima.
Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua inferioare,
ventriculele. În atrii patrunde sângele mai sarac în oxigen, dupa ce a circulat prin
organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa realmente la activitatea
de pompa a inimii si nici la umplerea ventriculelor a 3 linguri de sânge. Atriile sunt
separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre ele se prelungeste, în partea sa
superioara, printr-un corp plat si plisat., urechiusa, care îi mareste volumul. Venele
pulmonare, ca si alte vene ale inimii, se deschid în urechiusa stânga.
Ventriculele sunt cavitati în forma de con, a caror baza este dirijata în sus. Ele
sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular, si constituie punctul
de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii.
Ventriculul drept trimite sângele spre plamâni pentru a permite schimburile de gaze. El
este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stâng trimite sângele spre aorta, aceasta
pornind circulatia sistemica.
Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru
valvule. Datorita acestor patru valve, sângele circula în sens unic prin cele patru cavitati
ale inimii. Valvele se deschid si se închid ca niste clapete, straturile lor externe fiind
sensibile la variatiile presiunii sanguine.
Sângele urmeaza întotdeauna acelasi traiect în inima, de la dreapta, spre stânga:
sarac în oxigen, intra în urechiusa dreapta apoi în ventriculul drept, traverseaza trunchiul
pulmonar pentru a ajunge la plamâni, unde se oxigeneaza. Sângele îmbogatit cu oxigen se
reîntoarce apoi spre urechiusa stânga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul
stâng, apoi este ejectat de aorta, care îl distribuie în corp prin ramificatiile sale. Venele
aduc atunci sângele sarac în oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se închide sistemul...
Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se
contracta si se relaxeaza în permanenta, într-un ritm regulat. Este compus în cea mai mare
parte din miocard. Contractia muschiului este complet independenta de vointa noastra.
Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de impulsuri
electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate dupa un
mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale miocardului, una singura poate
declansa un potential de actiune. Sistemul de conducerea a inimii este compus din noduri,
aglomerari tisulare globuloase, ansambluri de fibre nervoase paralele.
Nodul sinusal se gaseste în peretele urechiusei stângi. Minuscul, el ofera cea mai
rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, cca
70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul sinusal ce traverseaza atriile este
dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca
influxul sa se propage în întreg sistem de conducere a inimii. Contractia ventriculara are
loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea superioara a
ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid atunci si sângele este
ejectat în vase.
În timpul unei bătăi a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub
denumirea de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. În timpul primei faze,
diastola, peretele atriilor si ventriculelor se relaxeaza, iar sângele umple cavitatile. Cea de
a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea sa de continut. În cursul
diastolei, presiunea e mica, sângele umple atriile relaxate, trecând apoi în ventricule prin
orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt închise.
În timpul sistolei, presiunea crește lent. Atriile se contractă și tot sângele este
ejectat în ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimând sângele
prezent în cavitatile lor si crescând în acelasi timp presiunea ventriculara.
Valvele atrio-ventriculari se închid brusc pentru a împiedica orice reflux al
sângelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitând ejectia
sângelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele se
destind si presiunea ventriculara scade sensibil. Sângele ramas în aorta si trunchi
reflueaza atunci spre ventricule, care îsi închid automat valvele. Dupa închiderea
valvelor, începe un nou ciclu, o noua diastola.
Circulația sângelui este un mecanism complet în a carui reglare intervin diverse
sisteme ale organismului: sistemul nervos, hormonal si sistemul umoral. Trei parametri
caracterizeaza aparatul circulator: debitul sanguin, presiunea sanguina al rezistenta
periferica.
Debitul sanguin este definit de volumul de sânge care se scurge în sistemul
vascular într-o perioada precisa de timp. El este constant atunci când corpul este în
repaus, dar poate varia în orice moment, dupa starea sau nevoile organismului.
Presiunea sanguina desemneaza, în ceea ce o priveste, forta pe care sângele o
exercita asupra peretilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sângele circula datorita
diferentelor de presiune care îl propulseaza în sistemul vascular. Acest lichid se scurge
astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de înalta presiune, cum este aorta, spre o regiune de
joasa presiune, cum sunt marile vene.
Propulsarea sângelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele
nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al volumului sanguin se
realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii implicând fibre simpatice si
parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra frecventei si asupra volumului de
sânge ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca.
Ambele actioneaza eliberând substante chimice care exercita sau inhiba celulele
cardiace. Atunci când organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite
noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Când corpul este în repaus,
sistemul parasimpatic încetineste ritmul cardiac eliberând aceticolina.
Circulația sângelui este frânata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea
ce se numeste rezistenta periferica. Vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor
pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O vâscozitea crescuta, ca si îngustimea unui vas
pot încetini sensibil scurgerea sângelui. O usoara crestere a diametrului sau este
suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea arteriala.
Atunci când ventriculul stâng se contracta, sângele este expulzat spre sorta cu o
forta care îi permite sa curga cu foarte mare viteza, destinzând peretii aortei. În mod
obisnuit, sunt masurate doua feluri de presiune arteriala. Presiunea sistolica sau
maximala, care se masoara în timpul unei contractii cardiace si se situeaza în medie între
10 si 14 cm de mercur. Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge minima în
timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza între 6 si 9 cm de
mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul, dumneavoastra atunci când ca
ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sângelui variaza dupa tesuturile pe care le
deserveste, fiecare organ având propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit
rezistenta periferica variaza în functie de vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea
vaselor. Astfel, muschii scheletici necesita un debit sanguin adaptat la activitatile lor de
moment. Pielea, care îndeplineste mai multe functii, printre care reglarea temperaturii
corporale, necesita un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de
un debit sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde
astfel exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.
2.3 SISTEMUL LIMFATIC

Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid din care îsi arunca
deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si
functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare
orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor
eliberat de sânge, care se acumuleaza în tesuturi, si îl aduce la inima. Limfa transporta
substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea are drept sarcina transportul lipidelor
si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna în sânge.
Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie de cea a
plasmei, din care are rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi dupa regiune în
care se gaseste. Astfel, în intestine, limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos. În
ficat, ea este bogata în proteine.
Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate
în diverse regiuni ale corpului.
Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele servesc
drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina
la aparitia unei infectii.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul
de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare
ganglion este compartiment în mai multi foliculi limfatici bogati în globule albe, cum
sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care patrunde în ganglioni este filtrata de foliculi
limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abunda celulele de
aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se întâmpla frecvent ca ele
se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în acest caz angajate într-o lupta
încrâncenate împotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul
si sa fie palpati la nivelul gâtului, ceea ce înseamna ca vin în ajutorul amigdalelor.
Apendicele este situat între intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime de 8 cm,
are si el foliculi limfatici, care îi permit sa ajute organismului la combaterea infectiilor.
Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior
al organismului.
Alt organ limfoid, splina este situata în partea de sus a abdomenului si cântareste
cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea globulelor rosii utilizate, dar ea
joaca un rol important în sistem imun. Splina cuprinde minusculi foliculi repartizati în
doua grupe: unii sunt compusi din limfocite imature, iar ceilalti din limfocite mature.
Celulele defensive ale foliculelor asigura functiile imune ale splinei, producând anticorpi.
Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sânge, prin intermediul valvelor si
datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captata în tesuturi de
capilarele limfatice, al caror perete îl strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a fost
filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din
nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce în ce mai importante:
vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic,
care deverseaza limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa dreneaza
astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de „preaplin”.
Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde în
acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, în sistemul limfatic, aceste
doua parti sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre
inima, în timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea
organismului.
Rețeaua limfatică este constituită în primul rând din vase prezente în toate
țesuturile, între celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dintii
si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.
Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de usi care
se deschid si se închid în functie de presiunea existenta în compartimentul interstitial.
Aceste valvule împiedica refluarea limfei. Odata ajunsa în capilare limfatice, ea se scurge
spre vasele limfatice si se îndreapta spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele.
Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele
profunde iau calea arterelor profunde.
Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de inima.
Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gâtului dreneaza
limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la
nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre
ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intra în actiune ganglionii care-si încep
activitatea de epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou
spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulatia venoasa.
Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice.
Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în doua canale. Cele doua canale
deverseaza limfa filtrata în circulatia venoasa, la baza gâtului, la punctul de jonctiune
dintre vena jugulara interna si vena subclavie.
Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi
pompata. Aceasta e pusa în miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge
variindu-si debitul în functie de presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare
inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa în mare parte la aceasta circulatie, prin
extremitatea tecilor conjunctive care învelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie
limfatice, comunicând acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor
contribuie astfel direct la progresia limfei.
Contractiile muschilor netezi, situati în peretii canalelor limfatice, favorizeaza
revarsarea finala a limfei în circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu se scurge la fel de
usor si rapid ca sângele. O activitate fizica nu poate decât sa amelioreze circulatia sa si
deci drenajul substantelor nocive.
Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin.
Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele
reprezinta o modalitate de transport al principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al
organismului într-altul. Ambele dispun de mecanisme de aparare împotriva infectiilor.

2.4 SISTEMUL RESPIRATOR

Nasul, faringele, traheea, bronhiile si plamânii, sistemul respirator în totalitate,


furnizeaza miliardelor de celule ale organismului nostru oxigenul necesar. Sistemul
respirator alimenteaza corpul cu oxigen si îl curata de gaze toxice ca dioxidul de carbon.
Respiratia este o functie vitala a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar
are nevoie de aportul continuu al acestui gaz pentru un numar mare de reactii biochimice.
Reactiile de combustie din interiorul celulelor asigura degradarea alimentelor si
producerea de energie.
Aparatul respirator propriu-zis este alcatuit din mai multe structuri. Plamânii sunt
deserviti de caile aeriene superioare. Aerul inspirat pe gura si nas trece prin faringe si
laringe înainte de a patrunde în trahee, flexibila si mobila, lunga de aproximativ de 10
centimetri. În nas, este curatat de particulele de praf mai voluminoase, apoi intra în
contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului, acoperita de cili, va propulsa mucusul
încarcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboara apoi spre bronhii, care îi
conduc în plamâni.
Fiecare bronhie deserveste un plamân. Cele 2 bronhii principale iau nastere la
extremitatile inferioara a traheii si se subdivizeaza apoi în conducte mai mici, bronhiole.
Bronhiolele constituie conductele intermediare ale plamânilor si transporta aerul pâna la
alveolele pulmonare. La acest nivel aerul ajunge la capilare, la globulele rosii. Oxigenul
si gazul carbonic se infiltreaza în capilare datorita diferentei de presiune partiala care
exista între alveola si vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul în care
presiunea gazoasa este mai mare spre cel în care aceasta e mai mica. Celulele sanguine au
un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este
extras din aer si transportat de sânge la inima, apoi spre toate tesuturile organismului,
unde este consumat de celule. Deseurile gazoase fac drumul invers, trecând de la
globulele rosii la alveole, si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.
Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si expansiunii
cutiei toracice. Diafragmul, un muschi curb, foarte subtire, situat sub plamâni, comanda
aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. În timpul unui inspir, diafragma si
muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, în timp ce diafragmul coboara si se
aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea sa interna scade, ceea ce produce un
aport de aer din exterior. Plamânii se umfla. În expir, muschii se relaxeaza, coastele
coboara si se apropie, în timp ce diafragma îsi recapata pozitia curbata, cu convexitate în
sus. Cutia toracica îsi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care îl
contine este expulzat: plamânii se golesc.
În timpul respiratiei, plamânii sunt lubrifiati de pleura, o membrana transparenta
care îi înveleste în întregime. Cele doua foite pleurale produc o secretie seroasa, denumita
lichid pleural, care reduce frecare.
Fiecare plamân prezinta scizuri care îl împart în lobi. Plamânul stâng are scizura
oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamânul drept mai voluminos.
Plamânul stâng este mai mic, pentru a lasa loc inimii.
Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati în bulbul rahidian.
Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si muschii
intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea produce 12-18 de
respiratii pe minut, inspirul si expirul durând în total aproape 5 secunde.
Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi
modificate de diferite elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...) care inhiba neuronii
împlicati.
2.5 SISTEMUL EXCRETOR

Sistemul excretor este o veritabilă maşină pentru epurarea corpului. El extrage


deşeurile din sânge şi le elimină în urină. Această operaţie se efectuează în rinichi. Urina
se scurge apoi prin două canale, ureterele, pâna la vezică. Odata plină, aceasta evacuează
lichidul printr-un canal numit uretră.
Rinichii, în forma de boabe de fasole, sunt situaţi sub plămâni. Rinichiul drept
ocupă o poziţie mai joasă, el este comprimat de ficat. Fiecare rinichi măsoară aproximativ
12 centimetri şi câte 150g. Sângele „uzat” soseşte prin vasele mari. Interiorul rinichilor se
împarte în trei părţi: cortexul, medulara şi bazinetul. Cortexul, deschis la culoare şi
granulat, înconjoară medulara. Acest strat superficial are ca funcţie esenţiala formarea
urinei, datorită prezentei a milioane de unităti filtrare, care se numesc nefroni.
Fiecare nefron este prevăzut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care
sintetizează urina primară, pornind de la sânge. O structură, numită tub contort al
nefronului, reabsoarbe apa, sarea şi glucoza prezente în urină. Primele deşeuri trec într-un
tub în formă de U, care recuperează apa şi sărurile din lichidul filtrat în glomerul.
Deşeurile sunt apoi canalizate şi concentrate de un canal colector care se prelungeşte în
medulară, partea centrală a rinichiului unde se întind structuri albicioase, piramidele lui
Malpighi. Canalele şi partea inferioară a piramidelor se terminăîn cavitatea internă a
rinichiului. Aceasta este prevazută cu un tub în formă de pâlnie, bazinetul, care este legat
de ureter. Peretii bazinetului sunt tapetaţi cu ţesut muscular neted, care se contracta,
facilitând expulzarea urinei.
Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum
ar fi ureea. Plămâni şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces.
Dar toxinele, deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de
rinichi. Aceste organe controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum
fosfatul sau calciul. Ele expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe
cele de care organismul are nevoie. Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii
participă la echilibrul mediului intern şi constituie unul dintre stâlpii homeostazei.
Ureterele, uretra şi vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar.
Ureterele sunt două tuburi musculare foarte fine care transportă urina din rinichi spre
vezică. Ele se închid automat când vezica e plină, astfel ca lichidul, încărcat de deşeuri,
să nu reflueze spre rinichi. Situată în partea inferioară a abdomenului, vezica are pereţii
musculari extensibili. Acest organ este un fel de sac recuperator al urinei. În formă de
pară atunci când este goală, ea poate conţine pâna la 500ml. Atunci când vezica este
plină. Îşi varsă urina în uretră, care o evacuează în exterior. Datorită contracţiilor
sfincterului, alcătuit din inele musculare şi care o înconjoara la ieşire, uretra poate
controla fluxul urinar.
3.FUNCTIILE DE REPRODUCERE
SISTEMUL REPRODUCATOR

Aparatele genitale

Individul nu este etern, doar reproducerea sexuală poate perpetua viața. Fiecare
individ sexuat are aparatul genital constituit din ansamblul de organe care intervin în
sexualitate și în producerea de celule sexuale.
Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adăpostește viața în
devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca și căile genitale, adică trompele
uterine, uterul și vaginul.
La bărbat, organele de reproducere toate sunt, în principal, externe. Rolul lor în
sexualitate este atât evident, încât aproape uităm că anatomia lor răspunde în primul rând
exigenților reproducerii și perpetuării speciei.

3.1 APARATUL GENITAL FEMININ

Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adaposteste viata în


devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca si caile genitale, adica trompele
uterine, uterul si vaginul. Aceste organe sunt localizate foarte jos în bazin, sub intestine.
Sub control hormonal, aspectul si functionarea aparatului genital se modifica de-a lungul
vietii. Între pubertate si menopauza, modificarile corpului au loc în ritmul ciclului
menstrual, care se manifesta prin aparitia de menstruatii la aproximativ 28 de zile.
Adaposteste în abdomen de o parte si de alta a uterului, doua glande mici, ovarele,
guverneaza fecunditatea femeii. Rolul principal este de a asigura dezvoltarea si
expulzarea ovulelor. Ele regleaza, de asemenea, derularea ciclului menstrual si sarcina,
producând hormonii sexuali feminini. Ovarele, care nu masoara mai mult de 2.5-4cm,
sunt fixate de peretele bazinului prin mai multe ligamente. Netede si de consistenta moale
la tânara fata, ele se rigidizeaza si au un aspect sidefat si ridat la femeie. Sunt constituite
din doua straturi: în centrul ovarului, zona medulara , formata dintr-un tesut conjunctiv
bogat vascularizat; ea este înconjurata de un învelis exterior gros, care ocupa doua treimi
din glanda. Aceasta aer multiple alveole, foliculi, în care se maturizeaza ovulele.
În fiecare luna, un folicul eclateaza si elibereaza, întâi dintr-unul, apoi din celalalt
ovar, un ovul ajuns la maturitate; va fi transportat pâna în uter prin una din trompele
uterine. Denumite de asemenea trompele lui Fallope, acestea sunt dotate cu un mare
pavilion cu margini franjurate, plasta între ovare, care se continua printr-un conduct
strâmt si lung de 10 cm. Ovulul colectat la nivelul pavilionului este antrenat de
contractiile muschilor netezi care constituie peretele trompelor. El ajunge la uter, organ
cavitar în forma de pâlnie, de lungimea de 6-8cm.
Partea superioara a uterului adaposteste cavitatea uterina, care primeste oul
fecundat. În partea de jos se termina tubul printr-un tub îngust care iese în vagin colul
uterin. La majoritatea femeilor, uterul este aproape orizontal. Trei perechi de ligamente îl
leaga de abdomen.
Peretele uterin, este foarte gros, este constituit dintr-o tunica de muschi netezi.
Deosebit de extensibil, acest perete se deformeaza, fara a se rupe, în timpul sarcinii. Fata
interna este tapetata cu o mucoasa bogata în glande si vase sanguine, ce constituie
endometrul. Dupa pubertate, în fiecare luna, endometrul creste în grosime în timp ce
uterul se pregateste sa primeasca un ou. În absenta fecundarii, stratul superficial, al
endometrului se desprinde în final si este evacuat în momentul menstruatiei.
Mucoasa colului uterin secreta glera cervicala, substanta vâscoasa care obtureaza
orificiul sau extern. Este un mediu de supravietuire pentru spermatozoizii care ajung la el
dupa ce trec prin vagin. Acesta primeste penisul în timpul actului sexual si sperma dupa
ejaculare. Intervine deci în acelasi timp în sexualitate ti în functie de reproducere.
Vaginul are un perete suplu, acoperit pe fata sa interna de o mucoasa fina. Având
o profunzime de 7-10 cm, el formeaza un fund de sac împrejurul colului uterin. La
cealalta extremitate, vulva regrupeaza partea externa a organelor genitale ale femeii. La
femeia virgina, o membrana fina, himenul, separa vaginul de vulva. El este rupt la
primele raporturi sexuale.
Deschiderea vulvei este o fanta care se întinde de la muntele lui Venus la anus.
Vulva este marginita de doua pliuri ale mucoasei interne, buzele mici, care sunt partial
acoperite de buzele mari. Anterior, buzele mici se unesc pentru forma capusonul
clitorisului. În timpul raporturilor sexuale, doua perechi de glande secreta un lichid care
lubrifiaza interiorul vulvei. Buzele mici si cele mari se umfla, ca si clitorisul, care este un
mic organ erectil. În fine, în timpul nasterii, vulva trebuie sa se destinda pentru a lasa sa
treaca fatul.

3.2 APARATUL GENITAL MASCULIN

La barbat, organele de reproducere toate sunt, în principal externe. Rolul lor în


sexualitate este atât evident, încât aproape uitam ca anatomia lor raspunde în primul rând
exigentilor reproducerii si perpetuarii speciei.
Aparatul genital masculin cuprinde glande sexuale sau testicule, care produc
spermatozoizi destinati fecundarii ovulelor feminine, cai genitale, care permit
transportarea lor si care sunt însotite se organe anexe, ca si un organ copulator, penisul.
Situate la fat în abdomen, testiculele coboara în pungi externe – bursele – înainte
de nastere sau la putin timp dupa. Aceste doua mici glande ovoide cântaresc 20 de grame.
Ele cuprind 200-300 de mici lobi conici, lobulii, separati de pereti subtiri. Fiecare lobul
contine mici insule de celule – celulele lui Leybdig – care produc un hormon masculin,
testosteronul. Celulele produc acest hormon din timpul vietii intrauterine, apoi îsi întrerup
activitatea pâna la pubertate,. În aceasta perioada, reluarea productiei hormonale induce
aparitia caracterelor sexuale masculine secundare (pilozitate, musculatura, timbrul vocii,
libido).
Testosteronul guverneaza, de asemenea . geneza spermatozoizilor. Acestia sunt
elaborati în tubii seminiferi, canale foarte fine prezente în numar mare în testicule.
Fiecare tub este înconjurat de o teaca tapetata de celule contractile, celulele lui Sertoli.
Celulele sexuale se ascund între celulele lui Sertoli. Ele sunt produse la periferia tubului
seminifer, în stare imatura. Împinse de contractiile celulelor lui Sertoli, migreaza prin
peretele tubului spre lumenul central maturizându-se progresiv. La finalul acestui proces,
care este continuu si se reînnoieste neîncetat, spermatozoizii sunt eliberati în cavitatea
tubului.
Tubii seminiferi converg pentru a forma o retea de mici conducte sinuoase care
colecteaza spermatozoizi. De aici pleaca 10 pâna la 12 canale care ajung la canalul
colector unic, adapostit într-un mic organ alungit de marimea testiculului: epididimul.
Aici sunt stocati spermatozoizii.
Supa ce ramân un timp în epididim, spermatozoizii trec într-un alt conduct:
canalul deferent. Lung de 40cm, acesta se termina printr-o umflatura, la nivelul careia
primeste secretiile unei mici vezicule seminale. El se continua apoi prin canalul
ejaculator, care se deschide în uretra. Ansamblul conductului format de canalul
epididimului, canalul deferent si cel ejaculator este denumit si spermiduct.
La barbat aparatul genital si cel urinar sunt asociate. De fapt uretra este un
conduct care colecteaza urina în vezica si o evacueaza la exterior. Ea traverseaza prostata,
o glanda mica în forma de castana. În momentul ejacularii, reflex provocat de stimularea
sexuala. Canalul ejaculator deverseaza în uretra un lichid seminal în care se afla
spermatozoizi. Prostata secreta un lichid acid care contine zinc, acid citric si albumina si
care se amesteca cu lichidul seminal pentru a forma sperma.
Uretra se prelungeste pe aproximativ 8 cm în penis pentru a se deschide la
extremitatea glandului. Este inserata în tesut spongios si încadrata de doua tuburi laterale
denumite corpi cavernosi. Proprietatile corpilor cavernosi confera penisului proprietati de
erectie. Acest mecanism de origine vasculara are loc sub controlul nervos, în general în
cursul stimularii sexuale. Arterele penisului se dilata si sângele aflueaza în corpul
cavernos, care se umfla si se întareste. Întreruperea erectiei se poate produce când
stimularea înceteaza sau dupa ejaculare. În cele doua cazuri, sângele reflueaza si se
reîntoarce în circulatia generala.

3.3 REPRODUCEREA

Sexualitatea are doua fatete. Fiziologic, ea este destinata asigurarii reproductiei.


Ea are, de asemenea, aspecte emotionale si afective esentiale. Vârsta începerii vietii
sexuale sau alegerea unui partener nu sunt legate doar de niste imperative fiziologice.
Obiectul sexualitatii nu este decât rareori reproducerea. Viata sexuala debuteaza
din prima copilarie. În timpul suptului, gura este un important instrument de obtinere a
satisfactiei...
Apoi, în timpul învatarii notiunilor de curatenie, interesul se deplaseaza spre zona
anala, înainte de a trece spre organele genitale. La vârsta adulta, o sexualitate
satisfacatoare este resimtita ca o împlinire. Reproducerea nu este posibila decât în timpul
unei anumite perioade a vietii. Fetele si baietii intra în perioada procreerii la pubertate.
Aceasta se traduce prin modificari ale organelor genitale si prin capacitatea de a produce
celule sexuale, gametii.
În timp ce toate celulele corpului poseda 23 de perechi de cromozomi, gametii au
doar câte un exemplar unic al acestor 23 de cromozomi. Ei iau nastere din celule susa cu
46 de cromozomi care au suferit o diviziune deosebita, denumita meioza.
La barbat, celulele susa ale spermatozoizilor ramân adormite în testicule pâna la
pubertate. În aceasta perioada, debuteaza productia de spermatozoizi. Este un proces
continuu, care se desfasoara pâna la o vârsta înaintata. La femeie, celulele susa ale
ovulelor îsi încep meioza chiar înainte de nastere, în timpul vietii embrionare. Dar
maturizarea lor nu se va realiza decât mult mai târziu, în momentul ovulatiei.

Începând de la pubertate si pâna la menopauza, se instaureaza ciclul menstrual,


care dureaza aproximativ 28 de zile. La debutul unui ciclu, ovulul este adapostit într-o
cavitate mica, formata din câteva celule aplatizate: foliclulul. Acest folicul se maturizeaza
si creste timp de 14 zile, la capatul carora se sparge si elibereaza ovulul, care este captat
de trompa uterina. Dupa aceasta ovulatie, foliculul se transforma în corp galben: el
secreta un hormon care provoaca îngrosarea mucoasei uterine în vederea întâmpinarii
unui eventual ou. 14 zile mai târziu, daca fecundarea nu a avut loc, acest cuib se
detaseaza si este evacuat de menstruatie.
Pentru ca fecundarea sa se produca, trebuie ca raportul sexual sa aiba loc în
momentul potrivit, adica în cele 48 de ore care preced ovulatia – spermatozoidul
supravietuieste aproximativ doua zile în caile genitale feminine – sau în cele doua-trei
care urmeaza dupa ea.
Din nefericire, ciclul menstrual nu este întotdeauna regulat. Este controlat de
secretiile hormonale ale ovarelor, ele însele guvernate de alti hormoni produsi de hipofiza
si hipotalamus. Cum aceste secretii ale hormonilor variaza în functie de stres sau de
starea de sanatate, prevederea ovulatiei este dificila.
Multe cupluri sunt afectate de probleme de sterilitate. La femeie, aceasta poate
avea cauza anatomica, imuna sau biologica. Sterilitatea masculina este în general datorata
absentei spermei sau spermatozoizilor, sau unor anomalii precum o lipsa de mobilitate a
spermatozoizilor.
În momentul ejacularii sunt emisi de la 2 la 6 cm cubi de sperma, continând în jur
de 250 milioane de spermatozoizi. Aceste minuscule celule au un cap umflat si un flagel
lung care serveste propulsarii lor. Spermatozoizii ajung la colul uterin, traverseaza uterul
si se angajeaza în trompe. Doar câteva sute de spermatozoizi ating ovulul si îl înconjoara.
Dintre acestia, doar unul singur ajunge sa-l penetreze.
Nucleele a doua celule fuzioneaza si dau nastere unei celule ou cu 46 de
cromozomi; aceasta este fecundarea. Oul este supus apoi unei serii de diviziuni si
migreaza spre uter. El se fixeaza în mucoasa uterina la aproximativ o saptamâna dupa
fecundare. Dupa noua luni se va naste copilul provenit din aceasta întâlnire.
De la concepere la nastere sunt suficiente noua luni pentru ca o celula unica,
rezultata din unirea dintre un ovul si un spermatozoid, sa genereze o fiinta umana
completa. Aceasta perioada este bogata în evenimente. Corpul mamei sufera importante
modificari pentru a adaposti viata. Transformarile embrionului sunt de-a dreptul
spectaculoase.
Întârzierea menstruatiei este deseori primul semn care anunta o sarcina. Alte
indici pot fi detectate foarte rapid: temperatura usor crescuta, greturi, chiar varsaturi,
congestia sânilor, emotivitate excesiva, nevoia crescuta de somn sau modificari ale
obiceiurilor alimentare... Sunt tot atâtia indicatori ai modificarilor de activitate hormonala
care însotesc sarcina.
Examenul ginecologic confirma diagnosticul. Uterul este moale, colul este
violaceu, iar glera cervicala este absenta. În uter, embrionul creste rapid.
Trei saptamâni dupa fecundare, se prezinta ca un buton legat prin cordonul
ombilical de peretele unui „sac” umplut cu lichid amniotic. Butonul ia curând forma unui
disc, în care se individualizeaza doua foite, apoi trei... În sfârsit, se realizeaza schita
organelor. „Mugurii” bratelor si picioarelor sunt prezenti din a patra saptamâna. La cinci
saptamâni dupa fecundare, inima bate! Si, la capatul a sapte saptamâni, exista
principalele organe.
La opt saptamâni dupa conceptie, fata embrionului s-a umanizat, apar ochii si
urechile, si exista toate organele: din embrion, devine fat. Nu masoara decât 30 de
milimetri si mai are de strabatut un drum lung înainte de a se naste. În timpul vietii fetale,
organele sale devin progresiv functionale.
Primele trei luni sunt uneori dezagreabile pentru mama. Cu toate ca e înca putin
vizibila, sarcina se manifesta prin senzatii abdominale neobisnuite si chiar prin tulburari
digestive sau nervoase care sunt expresia importantului efort interior care se realizeaza.
Aceste simptome dispar în general în cel de al doilea trimestru de sarcina.
În timp ce uterul creste în volum, abdomenul se mareste si pielea de la nivelul sau
se subtiaza. Apare uneori o linie verticala, închisa la culoare, între buric si simfiza
pubiana. Pot aparea pete la nivelul fetei: este faimoasa masca de sarcina. Mama creste în
greutate, iar sânii i se îngreuneaza.
Fatul îsi urmeaza si el dezvoltarea. Misca, chiar daca la început ,miscarile sale
sunt imperceptibile. Traieste experienta primelor senzatii: gusta lichidul amniotic si
reactioneaza atunci când se apasa pe burta mamei. Îi cresc parul si unghiile. Celulele
nervoase se multiplica si creierul capata forma. Anumite organe, de exemplu rinichii,
sunt la locul lor foarte devreme: fatul urineaza în lichidul amniotic! Sexul sau se
diferentiaza de asemenea de la începutul vietii sale.
În a cincea si a sasea luna, mica fiinta umana îsi pune în functiune organele.
Testeaza miscarile respiratorii, înghite... Cu certitudine, doarme mult cca 18 ore pe zi.
Dar când este treaz, face gimnastica! La începutul celui de al treilea trimestru de sarcina,
fatul este foarte fragil. Sistemul nervos, data fiind complexitatea sa, continua sa se
organizeze. În realitate, nu se va desavârsi decât la un anumit timp dupa nastere. Dar deja
aude si este capabil sa vada.
Sarcina sa principala este de acum sa creasca în greutate. Alimentat de placenta,
prin intermediul cordonului ombilical, el creste cu 250 grame pe saptamâna în timpul
celei de a opta luni. Locul începe sa fie mai strâmt si fatul se plaseaza în mod normal cu
capul în jos. Deoarece apasa pe vezica, pe aparatul digestiv si pe diafragma, mama începe
sa simta des nevoia de ase urina, începe sa aiba arsuri la nivelul stomacului sa gâfâie
repede. Se apropie de termen.
Cu putin timp înaintea nasterii, capul fatului se angajeaza în bazin si apar primele
contractii uterine. Atunci când devin ritmate, frecvente si dureroase, a început travaliul.
Colul uterin se scurteaza si se dilata, sacul amniotic se rupe si lasa sa se scurga lichidul.
Sub efectul contractiilor din ce în ce în ce mai dese si mai intense, fatul coboara, apoi este
ajutat de moasa. Dupa ce nou-nascutul a iesit complet, este pus peste mama si cordonul
este taiat. La scurt timp, placenta este extrasa. Nou-nascutul începe o noua viata, în aer
liber.

Pusa la punct la Glasgow de Ian Donald în 1958, ecografia a modificat


considerabil conceptiile despre dezvoltarea fatului. În uter, fatul este vazut crescând,
dezvoltându-se, este surprins în timp ce îsi suge degetul, se observa reactiile sale la
sunetele vocilor familiare.
Ecografia, ca si radarul submarinului, înregistreaza reflectarea ultrasunetelor, care
nu sunt percepute de urechea umana. Sonda este aplicata pe pielea unsa cu gel a burtii
mamei. Semnalele sunt traduse în imagini si vizualizate pe ecran. Observatiile variaza în
functie de vârsta embrionului sau a fatului. La opt saptamâni de amenoree(absenta
menstruatiei mamei), poate fi poate fi masurat de la cap la fese si pot fi numarate
pulsatiile inimii. Doua saptamâni mai târziu, se disting capul si membrele. Craniul si
coloana vertebrala sunt perfect vizibile la doua-zeci de saptamâni...
De-a lungul sarcinii, poate fi astfel supravegheata cresterea scheletului si a cutiei
craniene, ca si a maturizarii organelor. Se practica uneori examene complementare, cum
ar fi amniocenteza, o punctie a lichidului amniotic în care se gaseste fatul, care permite în
special examene genetice. Se stie acum ca fatul nu este o fiinta vegetativa. El se misca,
înghite, aude, reactioneaza. Ce simte exact ramâne un mister.
Un individ se formeaza de la concepere pâna la moartea sa, dar unele etape sunt
mai fecunde în transformari decât altele. Prima copilarie este perioada principalelor
achizitii; câtiva ani mai târziu intervine pubertatea, care anunta viitoarele intrare în vârsta
adulta. Curând, cresterea se încheie. Debuteaza atunci o lunga perioada în timpul careia
corpul se modifica putin: principalele transformari sunt datorate îmbatrânirii, uzurii
organismului.
Dezvoltarea nou-nascutului este etapa cea mai spectaculoasa. În multe privinte,
acesta seamana cu un adult în miniatura. Era totusi considerat, înainte, ca o fiinta
vegetativa, ocupata doar sa manânce si sa doarma. Astazi, îi sunt recunoscute competente
formidabile si personalitatea. De la nastere, dezvoltarea micii fiinte se face pe planuri
diferite. Cresterea începuta în uter continua. Ea este comandata în special de hormoni
hipofizari de crestere si necesita o alimentatie echilibrata. Aportul de produse lactate, la
sugar, ramâne esential pentru a permite o buna dezvoltare a tesuturilor osoase.
Toti muschii si organele îsi maresc dimensiunile. Ochii, de exemplu, cresc cu
30% în timpul primelor cinci ani ale vietii. Aceste transformari sunt în principal de ordin
cantitativ. Doar sistemul nervos sufera modificari functionale notabile. Pâna la vârsta de
doi ani, greutatea creierului creste rapid; tesuturile de sustinere se dezvolta si se stabilesc
nenumarate conexiuni nervoase. Neuronii capata, de asemenea, o teaca de mielina,
substanta care le amelioreaza performantele în materie de conducere a influxului nervos.
Paralele cu aceasta maturizare, o serie de deprinderi completeaza dezvoltarea
psihomotorie a bebelusului. La doua luni, sugarul surâde si îsi tine capul; la patru luni,
capata constiinta de sine. Pe la un an, bebelusul începe sa mearga, se conformeaza unor
instructiuni simple, tine obiecte între police si index, pronunta primele cuvinte.
Stapânirea propriului corp si a limbajului nu vor înceta sa progreseze.
Patrimoniul nostru genetic cuprinde informatiile care asigura buna desfasurare a
acestor actiuni de învatare. Copilul îsi construieste personalitatea si inteligenta în
interactiune cu anturajul sau.

Dupa vârsta de doi ani, ei îsi perfectioneaza motricitatea, limbajul, capacitatea de


a rationa si începe sa integreze regulile sociale. Cresterea va continua pâna la
adolescenta.
Pubertatea este o etapa fundamentala care va declansa trecerea la adolescenta.
Aceasta perioada este caracterizata prin dezvoltarea caracterelor sexuale secundare si
printr-o accelerare a cresterii, care apare spre 12 ani la fete si spre 14 ani sa baieti. Ea este
însotita de modificari morfologice ale organelor genitale si ale organelor genitale si ale
aspectului general: pilozitatea, musculatura, glasul gros la baieti, sânii la fete etc.
La iesirea din aceasta perioada a „crizei adolescentei”, se intra în vârsta adulta.
Corpul începe deja sa fie uzat, într-o maniera imperceptibila. Atunci când esti în plina
„floare a vârstei”, nu acorzi deloc atentie acestui fapt, cu atât mai mult cu cât perioada
este deseori bogata pe plan afectiv si social. Variatii ale greutatii, aparitia primelor riduri
sau a primelor fire de par alb indica totusi ca organismul îmbatrâneste.
Îmbatrânirea este un proces normal care afecteaza atât celulele cât si organele si
tesuturile. Biologic, specia umana pare programata pentru a trai aproape 120 de ani.
Totusi speranta medie de viata este mult mai scazuta decât aceasta cifra. Pe lânga modul
de viata, factorii ereditari explica inegalitatile în ceea ce priveste speranta de viata.
Cu vârsta, anumite functii, cum ar fi vederea sau auzul se altereaza si capacitatea
lor scade. Afectiunile aparatului cardio-vascular sau ale aparatului locomotor devin mai
frecvente. La femeie, rarefactia tesutului osos se accentueaza dupa menopauza.
Persoanele vârstnice sunt tinta unor boli tipice de uzura a organismului. Unele
forme de cancer, de exemplu, sunt legate de incapacitatea crescânda a organismului de a
interveni în alterarile care apar din ce în ce mai frecvent. Totusi, datorita progreselor
medicinei, multi pot spera astazi sa atinga o vârsta avansata, sa profite cu serenitate de
timpul liber pe care îl ofera pensia. Si pâna în ultimele momente ale vietii, personalitatea
se poate îmbogati.

3.4 EREDITATEA

Fiecare individ mosteneste de la parintii sai câteva caractere fizice, forma fetei,
culoarea parului sau o afectiune congenitala... Uneori asemanarea este foarte evidenta.
Alteori, este mai discreta sau chiar invizibila, în ceea ce priveste functionarea organelor
noastre.
ADN-ul, sau acidul dezoxiribonucleic, este principalul constituent al
cromozomilor si suportul chimic al ereditatii. Aceasta molecula foarte speciala poseda
doua proprietati remarcabile. În primul rând, ea se reproduce identic la fiecare diviziune
celulara. Datorita acestui mecanism, doua celule provenind dintr-o celula-mama contin
copii conforme ADN-ul sau. În al doilea rând, ADN-ul contine programul de fabricatie a
moleculelor esentiale: proteinele. O gena este un segment de ADN care detine
instructiunile care permit sinteza unei anumite proteine. Enzimele, anticorpii, si hormonii
sunt proteine.
Fiecare celula a organismului contine un patrimoniu genetic, adica acelasi
ansamblu de gene. Totusi, ea nu-l foloseste în totalitate. De la dezvoltarea embrionara, în
momentul diferentierii celulelor, anumite gene sunt inactivate. Teoretic, o celula a pielii
poate fabrica pigmentul care ne coloreaza ochii. Dar ea a fost destinata unul rol specific
pielii si nu o va face.

Patrimoniul genetic al unui individ este unic. Pentru specia umana, fiecare celula
contine 23 de perechi de cromozomi. Ansamblul ar contine astfel aproximativ 35 000
gene. Fiecare dintre aceste gene poarta informatia legata de un caracter si fiecare are o
localizare precisa pe unul sau altul dintre cromozomi.
Toate aceste gene exista în mai multe versiuni, denumite alele, iar genomul nostru
contine o combinatie originala de alele. Astfel, trei versiuni ale aceleiasi gene codifica
grupele sanguine ale sistemului ABO.
În timpul fecundării, oul mosteneste dintr-un lot cromozomi materni. Fiecare
caracter ereditar este deci guvernat de un cuplu de alele. Acestea pot fi identice – parintii
pot apartine aceleiasi grupe sanguine – sau diferite. În acest caz, caracterul exprimat
poate sa reflecte prezenta numai a uneia dintre cele doua alele, numita dominanta, si sa
mascheze pa a celeilalte, numita recesiva. Când efectele celor doua alele prezente
coexista, ele sunt codominante. Astfel, când ai grupa sanguina AB, ai mostenit cele doua
alele codominante A si B.
Particularitățile noastre individuale nu pot fi imputate în întregi ascendentei unuia
sau altuia dintre parintii nostri. Majoritatea caracterelor observabile sunt guvernate de
mai multe gene. Pentru un caracter dat, copilul poate fi diferit de cei doi parinti ai sai
daca prezinta o combinatie de gene originala. Culoarea pielii, de exemplu, este rezultatul
unui asemenea compromis. În alte cazuri, partea ereditatii este dificil de deosebit. Esti
gras pentru ca manânci prea mult sau pentru ca ai mostenit o gena predispozanta pentru
obezitate. Este deseori dificil de raspuns la acest tip de întrebare, caci factorii sunt
multipli si nu întotdeauna cunoscuti.
Oricum ar fi, ereditatea joacă un rol major. Ea explica si anumite tipuri de
patologie, bolile ereditare sau congenitale, care sunt legate de prezenta uneia sau a mai
multor gene defectuoase. S-au descoperit 5 000: hemofilie, daltonism, albinism,
mucovoscidoza, miopatii... Identificarea genei care reprezinta cauza nu permite
întotdeauna repararea defectului sau, dar poate deschide calea unui diagnostic prenatal,
sau a unei terapii genetice, care încearca sa corijeze gena defectata.
Aceste perspective suscita o reflectie etica. Poate fi modificata fara efect negativ
însasi esenta individualitatii. Pentru multi, cunoasterea genelor nu reprezinta mai mult
decât o speranta. Un vast program de cercetare, destinat descifrarii „litera cu litera” a
totalitatii patrimoniului genetic uman, a fost lansat în 1990. Aceasta întreprindere
gigantica, abordata frontal de mai multe tari, printre care Statele Unite, Franta si Marea
Britanie, a ajuns la termen în anul 2000. A început astfel un lung studiu al rolului fiecarei
gene decriptate.