Diferențe între testare și evaluare.

Scopul și funcțiile psihodiagnosticului

Majoritatea psihologilor folosesc, atunci când se referă la instrumentele de evaluare psihologică, termenul generic de „teste”. Acest lucru nu este întru
totul corect, deoarece testul se referă la „o măsură obiectivă și standardizată a caracteristicilor mentale sau comportamentale ale unui individ”. Dacă
vorbim despre obiectivitate, acest lucru exclude din categoria testelor chestionarele, inventarele și scalele. Acestea se bazează pe introspecție, prin
urmare au un caracter subiectiv, chiar dacă se poate asigura standardizarea. Utilizarea generică a cuvântului „test” în vederea definirii instrumentelor
de diagnostic psihologic este de origine americană. Pragmatici așa cum îi știm, americanii fac economie și la cuvinte, astfel încât le bagă pe toate în
același coș, sub numele de teste. Dumneavoastră, ca specialiști, va trebui să faceți diferența.

Chestionarele reprezintă instrumente de diagnostic psihologic standardizate, destinate evaluării caracteristicilor mentale sau comportamentale ale
indivizilor, dar care nu îndeplinesc criteriul obiectivității. Așa cum am susținut anterior, ele se bazează pe o evaluare subiectivă a comportamentului,
această apreciere având rolul de răspuns. Fiind subiective, valoarea lor este limitată de onestitatea și de capacitatea subiectului de a se auto-evalua.
Aceste chestionare au, la rândul lor, mai multe forme. Putem vorbi de scale atunci când evaluarea vizează o singură caracteristică psihologică. Astfel,
putem avea scala de anxietate, scala de depresie, scala de fobie etc. Dacă instrumentul vizează mai mulți factori sau o dimensiune generală, termenul
corect este acela de inventar. Astfel putem avea inventare de personalitate, inventare clinice și așa mai departe.

Există și alte tipuri de instrumente din categoria chestionarelor, utilizate în psihologie, cum ar fi chestionarele de opinie sauchestionarele de
atitudine. Acestea nu se referă la caracteristici relativ stabile ale persoanelor ci la aspectele fluctuante, variabile situațional. Atitudinile reprezintă
elemente cu o durabilitatea mai mare, care orientează relațiile și raportarea individului pe plan social. Chiar dacă se pot modifica în timp, ele sunt mult
mai stabile în comparație cu opiniile spre exemplu. Putem vorbi despre atitudinea față de muncă, atitudinea față de o anumită etnie sau rasă. Pe de
altă parte, opiniile sunt mult mai fluctuante față de atitudini, putând fi ușor schimbate sub efectul influenței sociale. Opinia în raport cu un anumit
guvern, opinia față de situația economică actuală sunt exemple relevante în acest caz. Uneori opiniile se pot transforma în atitudini ca urmare a
experiențelor confirmatorii relevante.

Diagnosticul psihologic și funcțiile sale

Demersul diagnostic este un demers științific și are în vedere cunoașterea aprofundată a persoanei. Principala funcție a psihodiagnosticului este
funcția predictivă. Cu alte cuvinte, pornind de la un set de informații pe care ni le furnizează instrumentele, combinat cu experiența și arta
psihologului, se ajunge la predicții ale comportamentului individului în anumite situații. Fără funcția predictivă, psihodiagnosticul nu are sens. Chiar
dacă este în linii mari imprevizibil, comportamentul uman nu este o „gaură neagră”; el poate fi cunoscut și, în ansamblu, este relativ stabil în timp. Un
bețiv probabil că va bea în continuare, chiar dacă se jură că nu o va mai face. Un hoț va avea tendința să fure. O persoană care a demonstrat
conștiinciozitate și seriozitate probabil că va avea același comportament și în viitor. Un depresiv va avea tendința să recidiveze. Tot secretul este să
identificăm în mod corect caracteristicile persoanelor pentru a putea prezice comportamentul acestora.

De multe ori am întâlnit avize psihologice de tipul „apt la data examinării”. Din punctul meu de vedere, aceasta nu reprezintă o abordare prea
profesională. „Apt la data examinării” înseamnă că funcția predictivă a psihodiagnosticului a fost înlocuită cu o decizie formală și diletantă. Cu alte
cuvinte, după ce clientul iese din cabinet, eu nu mai răspund de avizul meu. Complet fals. Chiar și în cazul în care după ce iese din cabinet clientul
primește un telefon că i-a murit familia într-un accident, un psiholog competent ar trebui să poată prezice reacția acestuia.

O altă funcție a psihodiagnosticului este cea orientativă. Nu în sensul de vag, ci în sensul orientării și adecvării persoanelor în funcție de specificul
sarcinilor pe care acestea le pot executa. De exemplu, un examen psihologic pentru obținerea permisului auto are în vedere evaluarea setului de
aptitudini și a structurii de personalitate necesare pentru conducerea unui autovehicul. Demersul psihodiagnostic va fi astfel adecvat la specificul
sarcinilor și nu poate avea un caracter general. Analizând mai atent această funcție se observă că nu are un caracter independent, ci este subsumată
funcției predictive. Ce înseamnă, de fapt, adecvarea subiectului la sarcină? Nimic altceva decât prezicerea capacității acestuia de a o realiza.

Funcția de orientare a terapiei are în vedere identificarea precisă a problemelor subiectului în vederea alegerii unei solu ții de intervenție terapeutică.
În acest caz nu mai vorbim de o prezicere, ci avem în vedere o decizie legată de alegerea unei alte tehnici. Destul de mulți psihoterapeuți consideră că
nu este cazul să uzeze de instrumente de psihodiagnostic, deoarece „știu ei cum se face” sau „citesc imediat omul”. Poate domeniul psihoterapiei este
cel mai adecvat utilizării instrumentelor de tip chestionar. Asta deoarece clienții conștientizează existența unei probleme, au motivația schimbării și vor
elabora răspunsuri sincere. În plus, este mult mai ușor să administrezi o serie de instrumente pentru a izola rapid și eficient problema și apoi să o
abordezi clinic, decât să pornești de la ceva complet necunoscut.

Funcție secundară în cercetarea științifică. Cu toate că instrumentele de diagnostic psihologic sunt parte integrantă într-un proiect de cercetare
științifică, acestea se pot folosi și în etapele inițiale, la construcția planului de cercetare și, mai ales, la atribuirea subiecților în grupele de cercetare. De
multe ori lotul de subiecți este evaluat inițial și, pe baza rezultatelor, se balansează grupele de cercetare pentru a se evita efectul unor variabile
confundate.

Există unele persoane, mai mult sau mai puțin familiarizate cu profesia, care pun întrebări de genul: „Aș vrea și eu niște teste pentru copii de 6-8 ani.
Mă poate ajuta cineva?”. O asemenea solicitare, dacă vine din partea unui neavizat poate produce amuzament, însă din partea unui profesionist
generează îngrijorare. Copilul de 6-8 ani nu este o funcție psihică, nu există asemenea instrumente de diagnostic. Alegerea unui instrument se face în
funcție de ceea ce vrei să evaluezi. Abia după asta poți decide asupra categorie de vârstă din care face parte subiectul. Dacă persoana nu este de
specialitate, ar trebui să înțeleagă faptul că probele psihologice nu pot fi administrate oricum și de către oricine. Este ca și cum am întreba: „Ce fel de
bisturiu îmi trebuie ca să operez un copil de 6 ani?” Nu cred că face cineva acest lucru, ci de adresează unui medic. Iar un medic nu va alege niciodată
un tip de bisturiu doar pe baza vârstei copilului. La fel și aici. Utilizarea în necunoștință de cauză a unor probe psihologice profesionale poate face mai
mult rău decât bine.

Relaționat acestui aspect, am observat, chiar și printre cei cu diplomă de psiholog, tendința unora de a folosi probe de prin diverse reviste sau cărți în
procesul de diagnostic psihologic. Dacă acest lucru se face în scop de divertisment, nu-i nicio problemă. Însă, dacă sunt folosite pentru a lua decizii
într-un demers profesional de evaluare, nu este bine deloc. Un instrument serios de psihodiagnostic are o serie de caracteristici. În absența acestora,
evaluarea nu are nicio relevanță. În definitiv asta face diferența între 10 euro cât costă o carte în librărie și 200-400 de euro cât costă o probă serioasă.
Nu cred că v-ar plăcea ca un medic să se uite în gâtul copilului dumneavoastră folosind coada unei linguri de lemn.

Orice demers psihodiagnostic presupune o combinație de metode și de instrumente. Nu poate exista o evaluare psihologică realizată pe baza unui
singur instrument. Chiar dacă investigăm structura de personalitate, nu putem realiza acest lucru doar pe baza unui inventar, fie și foarte complex.
Sunt necesare alte metode, cum ar fi observația, anamneza, convorbirea și diverse instrumente psihologice pentru a avea o imagine unitară asupra
persoanei.

De obicei vom administra subiecților un set sau o baterie de probe psihologice. Între set și baterie există o serie de diferențe.Setul de probe se referă
la sarcină și cuprinde mai multe instrumente care, în final, conduc la decizia adecvării subiectului pentru un anumit tip de sarcină. Putem vorbi despre
un set de probe destinat evaluării în vederea obținerii permisului de conducere, de set de probe pentru evaluarea managerilor și așa mai
departe. Bateria de probe nu vizează sarcina, ci funcția psihică investigată. Avem, astfel, baterii de probe de inteligență, baterie de probe pentru
memorie, pentru atenție etc. Să nu le confundăm.

Diferența dintre testare și evaluare

Zilnic ne intersectăm cu diferite persoane iar contactele interpersonale repetate pot conduce la o mai bună cunoaștere a celuilalt. Probabil că cel mai
bine ajungem să cunoaștem membrii familiei, apoi prietenii, colegii de serviciu și așa mai departe. Putem spune, la un moment dat, că Viorel este un
om vesel, pus pe glume, în timp ce Ionică este o persoană foarte serioasă, sobră și tăcută, dar pe ce bază ajungem să tragem astfel de concluzii? Nu
cumva datorită faptului că, de cele mai multe ori, persoanele se comportă în acest fel în circumstanțe diferite? Ei bine, atunci când indivizii se comportă
relativ constant în circumstanțe diferite pe o perioadă lungă de timp, putem spune că acel element de comportament devine o trăsătură a personalită ții
acestora. Desigur, la un moment dat, Viorel ar putea să aibă o zi proastă și să-i dispară veselia, asta neînsemnând că și-a modificat structura
personalității.

În realitate, ființa umană evaluează permanent personalitatea celorlalți pentru a căuta indicii care să-i permită viața socială. Cu cât experiențele sociale
sunt mai variate și mai intense, cu atât, la nivel intuitiv, spunem că ajungem să cunoaștem mai bine oamenii. Această cunoaștere, pe baza simțului
comun, este una rapidă, extrem de utilă până la un moment dat, însă superficială și susceptibilă la erori. Pe baza ei am putea, de exemplu, evita o
persoană ce manifestă indicii unui comportament agresiv, îndeplinind astfel, imediat, nevoia de securitate socială. Însă nu am putea spune cu
certitudine că persoana respectivă are o structură de personalitate caracterizată prin agresivitate.

Chiar dacă suntem profesioniști în comportamentul omului, cunoașterea pe baza simțului comun nu se îmbunătățește semnificativ, riscând să
efectuăm aceleași erori pe care le comit și neinițiații. Din acest motiv, vom prefera să combinăm experiența personală cu diferite instrumente
profesionale, caracterizate prin robustețe și precizie, ajungând astfel la ceea ce numim evaluarea psihologică .

Testare și evaluare psihologică

De la început este bine să distingem între doi termeni considerați sinonimi, chiar și de către unii specialiști. Este vorba despre conceptele de „testare
psihologică” și de „evaluare psihologică”. Diferențele sunt notabile și modifică radical demersul de diagnostic psihologic.

Testarea psihologică reprezintă un proces simplu, prin care o probă psihologică este administrată unei persoane, în vederea obținerii unui anumit
scor (Handler & Meyer, 1998). Așadar, prin testare psihologică înțelegem utilizarea instrumentelor de diagnostic psihologic în vederea stabilirii unor
scoruri proprii persoanelor, în vederea identificării unor caracteristici ale lor. Din acest motiv, întotdeauna testarea psihologică este orientată spre
individ, proprie acestuia și implică strict utilizarea instrumentelor de diagnostic psihologic, numite, uneori incorect, teste.

Evaluarea psihologică este un demers laborios de cunoaștere a persoanei pe baza informațiilor obținute din surse multiple, prin utilizarea diverselor
metode specifice, inclusiv probe psihologice. Aceste informații se combină cu experiența specialistului, cu observațiile comportamentale și cu datele
rezultate din interviul clinic pentru a genera o imagine coerentă și complexă a persoanei evaluate (Handler & Meyer, 1998). Iată că evaluarea
psihologică,în general, include testarea psihologică, însă nu se limitează doar la aceasta. În plus, orice evaluare psihologică se realizează pe baza
unui scop. Evaluăm pentru a decide dacă o persoană poate conduce în siguranță autovehicule, dacă sunt șanse rezonabile să fie un bun manager și
așa mai departe. Pentru a concluziona, între testarea și evaluarea psihologică există diferențe ce țin de complexitatea demersului și de scop. În acest
sens, Susana Urbina expune, comparativ, principalele aspecte care diferențiază evaluarea psihologică de testarea psihologică (Urbina, 2004):
Scopuri ale evaluării psihologice a personalității

Ori de câte ori este posibil va fi preferată o evaluare psihologică, mai ales datorită faptului că demersul este orientat spre un scop bine precizat. La
modul cel mai general, evaluarea personalității constă din serii de proceduri bine determinate, utilizate în vederea identificării similitudinilor și
diferențelor dintre persoane, în termeni de caracteristici și capacități individuale (Weiner & Greene, 2008). Mai concret, evaluarea personalității constă
în activități specifice, care pot include diagnosticul tulburărilor mintale, predicții ale comportamentului, măsurători ale unor procese latente,
inobservabile sau cuantificări ale stilurilor și tendințelor interpersonale (Smith & Archer, 2008).

Este destul de dificil să trasăm în mod clar scopurile unei evaluări a personalității, deoarece acest demers face parte integrantă din mai toate domeniile
psihologiei aplicate. Am putea, totuși, identifica o serie de motive care să justifice evaluarea psihologică a personalității. Unii autori (Mayer, și alții,
2001) consideră că întreaga arie a utilității evaluării personalității se poate cuprinde în cinci scopuri, chiar dacă unele dintre ele par a fi redundante.
Noi credem că domeniul este mult mai complex și vom încerca să delimităm sferele de aplicabilitate cele mai reprezentative.

Diagnosticul diferențial

Într-adevăr, evaluarea personalității își găsește cea mai bună acoperire în domeniul clinic, de care se află, tradițional, legată. Principalul scop este
acela de a formula un diagnostic al unor posibile tulburări psihice și de a identifica acele elemente care izolează o tulburare, o separă de altele
asemănătoare (diagnosticul diferențial).

Mai mult, instrumentele standardizate pot oferi rapid, robust și precis informații legate de aria problematică, fapt care ar putea scuti clinicianul de ore
întregi de interviu. Administrarea unei probe standardizate îi va permite să se concentreze doar pe elementele de finețe, salvând astfel timpul necesar
unui diagnostic grosier. Prin urmare, unul dintre cele mai importante scopuri pentru care vom efectua o evaluare psihologică a personalită ții este acela
de a obține un diagnostic precis al unor tulburări de natură psihică.

Monitorizarea progresului terapiei

Psihoterapiile, indiferent de tipul acestora, urmăresc producerea unor schimbări la nivelul clientului, ca efect al intervenției terapeutice. De multe ori
aceste schimbări vizează diferite caracteristici ale personalității și, pentru a le identifica, apelăm la evaluarea acesteia. Astfel, se poate începe cu o
evaluare inițială, apoi, periodic, se continuă cu evaluări intermediare în scopul monitorizării efectelor produse de intervenția terapeutică. Mai mult,
evaluarea inițială poate juca un rol determinant în planificarea intervențiilor, deoarece poate evidenția atuurile clientului, limitele adaptive ale acestuia,
nevoile, temerile, informații extrem de utile în proiectarea programului terapeutic.

Există abordări care postulează chiar terapii folosindu-se evaluări ale personalității. Este cazul modelului evaluării terapeutice(Finn & Tonsager,
Information-gathering and therapeutic models of assessment: Complementary paradigms, 1996) în care terapeutul și clientul evaluează, împreună,
personalitatea celui din urmă, astfel încât acesta devine un participant activ, înțelegând structura propriei sale personalități, conflictele, dificultățile. S-a
demonstrat că o asemenea abordare a terapiei exercită importante efecte, simptomatologia clinică atenuându-se, crescând optimismul și stima de
sine, modificări ce persistă apoi săptămâni sau luni (Finn & Tonsager, Therapeutic effects of providing MMPI-2 test feedback to college students
awaiting therapy., 1992).
Iată că, pe lângă scopul proiectării programului terapeutic și cel al monitorizării efectelor terapeutice, evaluarea personalității poate reprezenta chiar o
tehnică terapeutică în sine, extinzând astfel aria de aplicabilitate a acesteia în zona de expertiză a psihoterapiei.

Optimizarea serviciilor de sănătate

Rămânând în domeniul clinic, evaluarea psihologică a personalității nu vizează doar sfera patologiei psihice, ci și întregul domeniu al sănătății.
Astfel, pot fi identificate mecanismele de adaptare în cazul unor dizabilități sau, în situația unor boli cronice, se pot identifica sursele interne și
aspectele psihologice ale unor boli somatice, se pot optimiza și adapta procedurile de intervenție chirurgicală în funcție de aspectele particulare ale
personalității pacientului și așa mai departe.

Asigurarea expertizei judiciare

O expertiză judiciară privind persoana în absența unei evaluări psihologice a personalității nu poate fi concepută. Pe baza indicatorilor unei
personalități patologice se poate astfel determina responsabilitatea juridică a făptuitorului iar în sfera civilă, evaluarea personalității se întâlnește mai
frecvent în dreptul familiei, atunci când se pune problema stabilirii custodiei minorilor.

Identificarea nevoilor educaționale speciale

Serviciile de consiliere psihologică și de orientare vocațională din școli utilizează frecvent evaluarea psihologică a personalității, atât în scopul
înțelegerii unor nevoi educaționale speciale, cât și pentru a stabili, în funcție de structura de personalitate, domeniul educațional cu șansele cele mai
mari de dezvoltare profesională viitoare.

Recrutare, selecție și evaluare profesională

În domeniul organizațiilor, evaluarea psihologică a personalității se realizează în decursul procesului de recrutare și selecție profesională pentru a se
verifica dacă structura de personalitate a candidaților corespunde cu specificul postului, dar și în cadrul evaluărilor profesionale periodice în scopul
promovării pe alte funcții ce pot necesita anumite caracteristici de personalitate.

Predicții ale comportamentului

Dincolo de delimitarea strictă pe domenii, evaluarea psihologică a personalității se realizează în scopul efectuării unor predicții asupra
comportamentului, aceasta fiind funcția principală a oricărui demers psihodiagnostic.