Etapele și demersul evaluării psihologice

a personalității (I). Pregătirea evaluării.

 Psychology Psychological assessment
 
 Cristian Opariuc-Dan
 
 Sâmbătă, 16 Septembrie 2017
 
 68 accesări

Demersul de evaluare psihologică a personalității se integrează, de cele mai multe ori,

în cadrul general al evaluării psihologice. Atunci când vorbim despre evaluare
psihologică, ne referim la un grup de tehnici destinate cunoa șterii aspectelor cognitive,
emoționale, comportamentale și sociale ale unei persoane (Segal & Coolidge, 2004). În
acest cadru general își găsește loculevaluarea psihologică a personalității,
ca demers orientat spre descoperirea modului de a se comporta, de a gândi și simți al
unei persoane sau de a identifica semnele și simptomele unor tulburări psihice (Segal &
Coolidge, 2004). Indiferent de context, orice evaluare psihologică are în vedere patru
etape: pregătirea evaluării, examinarea psihologică, analiza și interpretarea
datelor și elaborarea rapoartelor și documentelor (Weiner & Greene, 2008).

Pregătirea evaluării psihologice

Persoana vine la cabinet având o problemă pe care dorește să o rezolve. Aceasta
poate fi de natură terapeutică și care necesită intervenție sau non-terapeutică, de
exemplu obținerea unui aviz psihologic pentru un anumit tip de sarcină. Pregătirea
evaluării psihologice are în vedere patru obiective: clarificarea și stabilirea scopului și
analiza capacității de a efectua evaluarea psihologică, alegerea instrumentelor și a
tehnicilor de evaluare, informarea și obținerea consimțământului persoanei
evaluate șiprogramarea subiectului în vederea evaluării psihologice.

Clarificarea și stabilirea scopului și analiza capacității de a efectua

evaluarea
Etapa vizează primul contact între psiholog și subiect, este o convorbire scurtă în care
psihologul înțelege natura solicitării și își evaluează capacitatea de a o realiza. În primul
rând, se poate vorbi despre o distincție clară între evaluarea psihologică în scop clinic și
evaluarea psihologică în scop administrativ.

Evaluarea psihologică în scop clinic este condusă în vederea identificării unor

probleme, pentru ameliorarea lor. Persoana evaluată are inițiativa, conștientizează
existența unor dificultăți pe care dorește să le rezolve, în acest sens căutând ajutorul
psihologului. Astfel, în evaluarea psihologică în scop clinic spunem că psihologul este
răspunzător în fața subiectului ca beneficiar al rezultatelor evaluării (Weiner & Greene,
2008). Percepând evaluarea psihologică în beneficiul lor și având inițiativa acesteia,
subiecții sunt mult mai deschiși, vor trata mai responsabil sarcinile iar tendințele de
răspuns la întâmplare și tendințele de fațadă vor fi mult reduse.

Evaluarea psihologică în scop administrativ se face la solicitarea unei entități terțe

(persoană, organizație, instituție),persoana evaluată neavând inițiativa demersului.
Astfel, în evaluarea psihologică în scop administrativ spunem că psihologul este
răspunzător în fața solicitantului terț ca beneficiar al rezultatelor evaluării (Weiner &
Greene, 2008). Din acest motiv, persoanele evaluate nu mai au deschiderea și
disponibilitatea prezente în evaluarea clinică, ci se caracterizează prin dispoziții
variabile, cel mai frecvent marcate de anxietate, privind posibilele consecințe ale
rezultatului. Rareori sunt percepute beneficii directe asupra persoanei, tendințele de
fațadă fiind prezente și, în general, accentuate, în funcție de scopul perceput al
evaluării. Într-un astfel de demers, în care persoana nu are inițiativa evaluării
psihologice, corectitudinea și respectul sunt elemente cheie, psihologul informând
întotdeauna subiectul în privința dreptului acestuia de a refuza această acțiune.

În al doilea rând, se pune problema capacității cabinetului psihologic în general și a

competenței psihologului în special de a efectua evaluarea psihologică. În
contextul unei evaluări psihologice în scop administrativ este esențială identificarea
dimensiunilor. Sunt rare cazurile în care solicitantul vine cu specificații clare privind
factorii de personalitate sau aptitudinile ce urmează a fi evaluate. De cele mai multe ori,
psihologul este răspunzător de identificarea acestora, fapt care conduce, imediat, la
ideea unei familiarizări prealabile a evaluatorului cu domeniul în care se solicită
evaluarea. Solicitantul vine cu formulări generale, de genul evaluare psihologică pentru
conducători auto, pentru postul de manager sau pentru postul de contabil, psihologul
urmând să stabilească dimensiunile relevante scopului evaluării și modalitatea în care
vor fi măsurate acestea. Iată și motivul pentru care se impune o bună cunoaștere a
caracteristicilor domeniului, deoarece, de exemplu, evaluarea capacității de relaționare
socială în cazul postului de contabil nu ar avea nicio relevanță.

În domeniul clinic, cunoștințele de psihopatologie și nosologie psihiatrică sunt vitale,

deoarece evaluatorul este pus, de cele mai multe ori, în fața elaborării unui diagnostic
diferențial. Evident că, spre exemplu, incapacitatea de diferențiere între specificul
depresiei și specificul anxietății conduce și la imposibilitatea unui diagnostic diferențial,
indiferent de calitatea instrumentelor folosite.

Probele psihologice nu sunt un panaceu. În combinație cu un psiholog competent pot

duce la o cunoaștere aprofundată a persoanei și la identificarea precisă a problemelor.
În absența competențelor generale și specifice pot face mai mult rău decât bine sau,
așa cum spunea psihiatrul de origine maghiară Leopold Szondi, „face mai mult un
psiholog fără teste, decât mai multe teste fără psiholog".

Alegerea instrumentelor și a tehnicilor de evaluare

Capacitatea de a efectua o evaluare psihologică nu ține doar de competența

psihologului, ci și de dotarea cabinetului. Lipsa unor instrumente sau utilizarea unor
probe învechite ori din surse neștiințifice și neverificabile conduce la decizii eronate,
având consecințe greu de prezis nu doar asupra persoanei evaluate, ci și asupra
psihologului. Este mult mai cinstită și mai respectabilă decizia de a redirec ționa
persoana către un alt cabinet sau către un alt psiholog atunci când există îndoieli privind
capacitatea de a se efectua cu profesionalism o evaluare psihologică.

În evaluarea psihologică a personalității avem deja o idee privind categoriile de probe

de care dispunem – probe cu auto-administrare și probe bazate pe performanță –
accentuând asupra faptului că aproape niciodată nu se va folosi un singur
instrument. Acestea sunt însoțite de un interviu clinic și se pot combina în baterii și
seturi de probe.

Între baterii și seturi de probe există o diferență subtilă, din acest motiv termenii fiind
deseori percepuți ca sinonimi. În realitate,o baterie de probe psihologice reprezintă o
combinație de instrumente de diagnostic destinate testării sau evaluării unei singure
dimensiuni psihologice. De exemplu, putem vorbi despre o baterie de probe pentru
evaluarea inteligenței, o altă baterie de probe pentru evaluarea memoriei sau o altă
baterie de probe pentru evaluarea depresiei, deoarece fiecare dintre aceste baterii ar
putea conține instrumente individuale, care testează diferite fațete ale dimensiunilor. Un
set de probe psihologice reprezintă o combinație de instrumente de diagnostic
destinate testării sau evaluării unui criteriu extern. Structural, nu există nicio diferență
între set și baterie, acestea fiind distinse doar sub aspectul obiectului evaluării. Astfel,
putem avea un set de probe pentru evaluarea capacității de conducere în siguranță a
autovehiculelor rutiere, un alt set de probe pentru evaluarea managerilor sau un alt set
de probe pentru evaluarea agenților de vânzări. Toate acestea conțin instrumente
destinate măsurării unor variabile psihologice diferite (din domeniul inteligenței,
aptitudinilor, comportamentului etc.), relevante pentru un criteriu extern. Iată că, de
exemplu, sintagma atât ce frecvent utilizată „baterie de teste psihologice pentru polițiști"
este incorectă, deoarece profesia de polițist nu este o dimensiune psihologică, ci se
poate constitui într-un criteriu extern, în cazul nostru o sumă de dimensiuni psihologice
implicate în realizarea eficientă a sarcinilor pe care le presupune profesia de polițist.
Termenul adecvat este, așadar, acela de „set de probe psihologice pentru polițiști".

Dacă cele mai multe baterii de probe psihologice pot fi achiziționate și utilizate compact,
nu același lucru putem spune despre seturile de probe psihologice. Deoarece criteriile
externe sunt atât de variate, este extrem de dificilă găsirea combinației optime de
instrumente care să evalueze eficient o grup de sarcini. Din acest motiv, construcția
unui set de probe ține de competența și de arta psihologului evaluator. De exemplu, un
set de probe pentru asistenții manager va cuprinde instrumente destinate evaluării
specificul sarcinilor de birou și a relaționării sociale, însă există diferențe enorme între o
firmă mică și o companie multinațională. Chiar dacă se poate porni de la o bază
comună, în mod obligatoriul setul de instrumente trebuie bine adaptat scopului concret,
particular, al evaluării.

Iată că nu este deloc simplă construcția unui set de probe, evaluarea generică a
personalității nefăcând excepție. Vom trata personalitatea ca pe o dimensiune
psihologică situată la cel mai înalt nivel de generalizare, astfel încât o putem aborda mai
curând prin intermediul bateriilor de probe. Utilizarea termenului de baterie de probe
atunci când vorbim despre personalitate ar putea genera confuzii, o astfel de baterie
fiind asimilată unui inventar. În realitate, vorbim despre o baterie de probe de
personalitate atunci când combinăm instrumente bazate pe performan ță cu instrumente
auto-administrate. O evaluare psihologică a stării factorilor de personalitate este mai
bine abordată prin intermediul instrumentelor auto-administrate, în timp ce o evaluare
psihologică a trăsăturilor de personalitate este mai sensibilă folosindu-se instrumente
bazate pe performanță. Această distincție, între un factor de personalitate văzut ca
stare și același factor de personalitate văzut ca trăsătură, este esențială în testarea și
evaluarea psihologică a personalității.

Un factor de personalitate este văzut ca trăsătură atunci când caracterizează pe

termen lung conduita persoanei. Dacă influența acestuia nu este una permanentă,
stabilă, nu caracterizează pe termen lung conduita persoanei, atunci factorul de
personalitate este văzut ca stare. Stările factorilor de personalitate sunt fluctuante,
influențate de evenimente și situații externe, în timp ce trăsăturile au un caracter mult
mai stabil. O persoană poate fi în general mai temătoare, mai suspicioasă sau veselă
ori deschisă. Acestea sunt trăsături ale personalității individului caracterizează conduita
sa generală. Dar chiar și cel mai curajos student poate, în fața unui examen dificil, să
devină emotiv, fără ca emotivitatea să-l caracterizeze, aceasta rezultând în urma
apariției unor situații externe. În astfel de cazuri vorbim despre o stare a personalității,
caracterizată prin emotivitate situațională declanșată de condițiile de examen.

Răspunsurile, în cazul instrumentelor auto-administrate, sunt date în urma unei analize

pe care și-o face persoana, analiză declanșată de întrebarea stimul. Din acest
motiv, subiectul tinde să identifice mai curând stările psihologice actuale, motivele
curente ale comportamentelor pe care reu șește să le recunoască. Fiind în general
directe, întrebările au dificultăți în a surprinde trăsături de personalitate, mai ales atunci
când persoanele au probleme în a se recunoaște în astfel de eșantioane de
comportament. De exemplu, dacă o evaluare a personalității are o miză importantă
pentru subiect, activând o stare emotivă, acesta va fi mai înclinat să răspundă pozitiv la
o întrebare de tipul „De obicei vă ia tremuratul și transpirați în situații stresante?",
ignorând elementele cheie „de obicei", chiar dacă personalitatea sa nu are ca trăsătură
emotivitatea.

Pe de altă parte, identificarea elementelor de continuitate în comportament poate fi

foarte dificilă doar pe baza auto-analizei, a introspec ției. Sunt șanse mare ca unele
comportamente, chiar dacă se manifestă, să nu fie recunoscute, conștient sau nu. Din
acest motiv, probele bazate pe performanță nu mai oferă stimuli direct identificabili iar
favorizarea proiecției permite subiecților să elaboreze răspunsuri în conformitate cu
ceea ce gândesc și simt în mod obișnuit. Astfel, răspunsurile pot fi asociate cu atitudinile
neconștientizate, cu motivațiile implicite ale comportamentului, conducând mai curând
spre trăsături de personalitate.

Această distincție nu este însă una rigidă. Nu putem afirma că probele auto-
administrate se aplică doar pentru stări iar cele bazate pe performanță doar pentru
trăsături. Ambele reflectă atât stări, cât și trăsături, fiind vorba doar despre o
predispoziție a răspunsurilor, dar pentru a elimina acest risc, o evaluare psihologică a
personalității va include ambele categorii de instrumente.

Un alt aspect important în privința alegerii instrumentelor, alături de ceea ce măsurăm

(stare sau trăsătură), ține de calitatea datelor ce pot fi colectate. Aceasta depinde, în
mod direct, de atitudinea persoanei în situația de evaluare, dar și de tipul de instrument.
Știm deja că o persoană cooperantă și sinceră generează răspunsuri valoroase sub
aspect diagnostic, indiferent de instrumentele pe care le utilizăm. Din nefericire, astfel
de persoane se întâlnesc în situații de evaluare clinică, mai rar în cele cu scop
administrativ. În condițiile unor subiecți rezervați în a furniza informații, problemele
apărute sunt deosebit de delicate și țin de mecanismele de apărare pe care aceștia le
activează.

În cazul instrumentelor auto-administrate, refuzul de a răspunde la anumiți itemi în

general nu pune probleme deosebite, deoarece scalele sunt construite astfel încât să se
poată obține informații chiar în absența tuturor răspunsurilor. În plus, de cele mai multe
ori acestea au așa-numitele scale de validare care pot sesiza dacă răspunsurile au fost
date cu sinceritate și dacă instrumentul a fost tratat cu seriozitate. În absența unor
modalități de validare bazate pe analiza de pattern, destul de greu de implementat în
practică, aceste scale sunt, totuși, destul de limitate.

Instrumentele bazate pe performanță rezolvă multe dintre problemele celeilalte categorii

sub aspectul rezistenței subiecților, însă rămân vulnerabile la calitatea răspunsurilor.
Subiecții pot genera răspunsuri scurte, vagi, neelaborate, cu un caracter ambiguu și
fără informații care să poată conduce la identificarea caracteristicilor de personalitate.
Mai mult, intuind specificul evaluării dar neștiind cum să reacționeze defensiv, subiecții
pot răspunde neutru (folosind cuvinte de genul „nu înțeleg", „nu știu", „nu-mi vine nimic
în minte"), pot refuza parțial comunicarea sau pot abandona examenul psihologic.
Indiferent de tipul de instrumente, există, generic vorbind, trei surse de contaminare a
informațiilor: refuzul de a răspunde la anumi ți itemi sau de a rezolva anumite
probe, tendința de fațadă și răspunsurile la întâmplare.

 Refuzul de a răspunde la anumiți itemi nu reprezintă o problemă majoră la

probele auto-administrate, dacă nu se întâlnește prea frecvent, însă face
aproape imposibilă evaluarea folosind probe de performanță.
 Tendința de fațadă, adică încercarea de a manipula răspunsurile astfel încât
subiectul să pară altfel decât este în realitate, este relativ ușor de realizat în cazul
probelor auto-administrate, chiar dacă acestea sunt dotate cu scale de control. O
persoană abilă nu va avea dificultăți foarte mari, însă în cazul probelor bazate pe
performanță lucrurile sunt foarte complicate. Ambiguitatea stimulilor face
aproape imposibilă generarea de povestiri complexe consistente, chiar în
condițiile în care subiectul cunoaște specificul probei.
 Apariția răspunsurilor la întâmplare este imposibilă în cazul probelor bazate
pe performanță, dar foarte frecventă la cele auto-administrate. Ea poate fi o
expresie a rezistenței subiectului, a incapacității acestuia de a recunoaște
eșantionul de comportament (care poate ține de probleme ale validității ecologice
a instrumentului) sau, cel mai des, a plictiselii, mai ales când miza evaluării nu
este foarte mare. Se constată, de altfel, că în cazul probelor lungi, timpii de
răspuns ai ultimilor itemi sunt semnificativ mai mici în comparație cu a primilor,
indicând, printre altele, și tendința de a grăbi finalizarea sarcinii. Uneori, această
grabă determinată de plictiseală poate duce la răspunsuri date la întâmplare.

Având în vedere specificul celor două tipuri de instrumente, putem considera că

persoanele rezistente sunt mai ușor de abordat cu probe auto-administrate, chiar dacă
va crește riscul de obținere a unor informații false. O strategie în care se începe cu
instrumente auto-administrate, apoi se continuă cu probe bazate pe performanță poate
fi de succes, deoarece astfel se reduce din rezistență, atenuându-se efectul
mecanismelor defensive ale subiecților. Iată un alt motiv pentru care într-o evaluare
psihologică preferăm ambele categorii de instrumente.

Informarea, obținerea consimțământului persoanei evaluate și

programarea în vederea evaluării psihologice
În momentul în care se stabilește posibilitatea efectuării evaluării psihologice,psihologul
are obligația etică de a informa persoana și de a obține consimțământul acesteia în
vederea examenului psihologic. Informarea are ca scop prezentarea diferitelor aspecte
ale evaluării psihologice și reprezintă prima interacțiune reală între psiholog și subiectul
evaluat sub forma unei convorbiri preliminare. Această convorbire debutează, în
general, la inițiativa psihologului, prin prezentarea cadrului și a scopului evaluării. Spre
exemplu, atunci când evaluarea are un scop clinic, psihologul ar putea spune:

După cum cred că ați fost informat, doamna Ana, psihoterapeutul dumneavoastră, dorește să afle
mai multe informații privind schema de terapie pe care o veți urma împreună. În acest sens, a
considerat că este o cazul să realizăm o evaluare complexă a personalității dumneavoastră astfel
încât să putem decide de unde începem.

Dacă evaluarea psihologică se face în scop administrativ, psihologul ar putea spune:

Așa cum cred că ați fost informat de către conducerea companiei, s-a pus problema transferului
dumneavoastră pe o altă poziție în organizație. În acest sens, departamentul de resurse umane ne-
a solicitat o evaluare a personalității dumneavoastră pentru a avea informațiile necesare luării
celei mai bune decizii în ceea ce vă privește.

Desigur, aceste formulări sunt foarte flexibile și trebuie adaptate exact scopului evaluării
psihologice, fiind urmate de o prezentare succintă a etapelor demersului de evaluare.
De exemplu, psihologul ar putea continua:

Pentru a realiza această evaluare în condi ții ideale, vom face o programare (aici se
cade de acord asupra datei și orei la care va începe, efectiv, examenul psihologic). În
decursul evaluării am să vă pun o serie de întrebări și am să vă rog să îndepliniți niște
sarcini. Despre ce este vorba vom vedea mai exact atunci când vom începe evaluarea.
Apoi, voi analiza rezultatele dumneavoastră și voi elabora un raport scris.

În acest moment se impun o serie de discuții privind limitele confidențialității

raportului, cine va avea acces la aceste date. De exemplu, în scop clinic, psihologul ar
putea spune:

Raportul îl voi trimite direct psihoterapeutului dumneavoastră, doamna Ana, cu care ve ți

lua legătura la următoarea ședință de terapie și veți discuta modul în care rezultatele vă
pot ajuta să vă rezolvați problemele.
Dacă evaluarea se face în scop administrativ, atunci psihologul ar putea spune:

Raportul va fi trimis departamentului de resurse umane, împreună cu un aviz psihologic

consultativ. Colegii dumneavoastră de acolo vă vor prezenta rezultatele și vă vor comunica ce
decizie au luat.

În situația în care terța parte solicită în mod special, psihologul poate prezenta
subiectului, la final, rezultatul evaluării și recomandările efectuate. Astfel, ar putea
spune:

După ce voi finaliza raportul, vom avea o ultimă întâlnire în care vom discuta rezultatele,
după care voi redacta un aviz psihologic consultativ. Raportul, împreună cu avizul, vor fi
trimise în final departamentului de resurse umane din cadrul firmei la care lucra ți.

În final, obligatoriu, psihologul va informa subiectul privind dreptul său de a refuza

evaluarea psihologică. Astfel, va putea spune:

Aceasta va fi, în linii mari, colaborarea noastră pe parcursul evaluării psihologice. Trebuie să vă
informez asupra dreptului dumneavoastră de a refuza evaluarea psihologică, fie acum, fie pe
parcursul acesteia.

În cazul în care o evaluare psihologică se face în scop administrativ și este prevăzută

expres în fișa postului respectiv, atuncipsihologul atenționează subiectul privind
consecințele refuzului:

În cazul în care refuzați evaluarea psihologică, vă informez că aceasta este o condi ție
cuprinsă în fișa postului pentru care candidați. Astfel, în absența acesteia nu veți putea
ocupa postul.

Există și situații în care evaluarea psihologică nu poate fi refuzată, îndeosebi atunci

când are un scop judiciar sau este solicitată de către o instanță de judecată, nefiind
necesar nici un acord scris din partea subiectului. În toate celelalte cazuri, discuția
preliminară se încheie cu acordul scris al persoanei ce urmează a fi evaluată,
uneori acesta făcând parte dintr-un contract de prestări servicii psihologice. Există
variante diferite de acorduri, majoritatea conținând informații privind luarea la cunoștință
a condițiilor de evaluare psihologică, precum și data la care subiectul se va prezenta la
cabinet.