CRITERII SECUNDARE DE APRECIERE A TESTELOR PSIHOLOGICE Utilitatea testelor psihologice Testele şi-

au dovedit utilitatea în diverse domenii, precum în clinică, justiţie, şcoală, selecţia personalului, armată,
consiliere privind linia vocaţională sau problemele de viaţă, în general. Utilitatea testelor ca metodă de
psihodiagnostic este susţinută de faptul că permite cunoaşterea sistematizată şi condensată a
subiectului, prin obţinerea de informaţii relativ precise, obiective, într-un timp realtiv scurt. Mai mult de
85% din cazuri de psihodianoză a capacităţilor intelectuale sunt investigate cu teste şi chiar mai mult în
cazul aptitudinilor. În psihodiagnoză nu trebuie să primeze metoda, testul, ci persoana, testul fiind doar
un instrument printre celelalte metode de psihodiagnostic. Testele provoacă comportamente care, la
rândul lor, sunt expresia unor caracteristici psihologice. Comportamentul provocat este un eşantion din
repertoriul comportamental al subiectului. Între acest comportament cuantificabil şi caracteristicile din
viaţa de zi cu zi ale subiectului există relaţii cuantificabile exprimate prin coeficienţi de corelaţie. Există
cazuri de falşi necorespunzători şi falşi corespunzători. R. Zazzo scria: ''Câţi copii, adolescenţi, adulţi au
fost prost consiliaţi de prestigitatorii testelor''. De asemenea, S. Pacaud citează cazul unui tânăr care
promovând examenul psihologic de selecţie, a fost angajat ca strungar, dar a trebuit să fie reorientat
spre altă profesie în cursul instruirii de scurtă durată deoarece era stângaci, iar strungurile solicitau
dominanţa lateralităţii drepte. Cu toate acestea testele îşi dovedesc utilitatea prin obiectivitate. Anastasi
(1976) sugerează că ele sunt indiferente (imparţiale) la statutul social al subiectului; în plus, sunt
superioarere aprecierilor profesorilor sau superiorilor pentru că nu sunt influenţate de subiectivitatea
evaluatorilor (profesorii au 22 tendinţa să îi evalueze mai bine pe copii simpatici, cuminţi, conformişti).
Meilli arată că estimaţia empirică este foarte aproximativă şi nu se îmbunătăţeşte decât foarte puţin
chiar i în cazul în care un ș subiect este cunoscut de-a lungul unui an. În plus, pe lângă domeniul
psihodiagnozei, testul permite efectuarea de cercetări ştiinţifice asupra caracteristicilor grupurilor
culturale, profesionale, de vârstă, etc, graţie caracterului lor standardizat. Durata prognosticului
psihologic Condiţia incertitunii în utilizarea testelor psihologice ca instrumente de psihodiagnoză este
dată de funcţionarea principiului dezvoltării şi al involuţiei proceselor şi funcţiilor psihice, precum şi a
principiului determinării complexe, multifactoriale a comportamentului uman. Thorndike a remarcat, în
urma unui studiu longitudinal, că după 20 de ani prognosticurile formulate pentru 1000 de subiecţi
examinaţi psihologic au fost slab validate de evoluţia acestora. Această situaţie pune în discuţie durata
valabilităţii unui prognostic psihologic: el este valabil la copii mici până la trei luni, în timp ce la adulţii
tineri durata se poate întinde până la doi ani, cu acceptarea caracterului probabil al previziunii.
Evaluarea răspunsurilor Evaluarea este un domeniu specific psihologiei, cu conotaţie atât metodologică,
cât şi aplicativă, ea având în vedere explorarea, aprecierea şi măsurarea unor evenimente psihologice
(Fernández-Ballesteros, 1993). Evaluăm performanţele profesionale ale unui manager, aptitudinile unei
persoane, dimensiunile de personalitate sau performanţele şcolare ori profesionale etc. Evaluarea este o
practică ce presupune efectuarea unor judecăţi asupra calităţilor sau particularităţilor individuale sau ale
comportamentului organizaţional. După efectuarea unei evaluări în baza unui standard, o persoană
poate fi notată, promovată, sancţionată etc. Evaluarea răspunsurilor se poate realiza prin mai multe
modalită i: evaluarea psihologică, evaluarea ț comportamentală, evaluarea statică i evaluarea dinam ș
ică. Evaluarea psihologică are drept obiectiv aprecierea unui individ, în general în legătură cu una sau
mai multe probleme specifice, cum sunt: funcţiunile intelectuale, trăsăturile de personalitate,
aptitudinile speciale, problemele de sănătate, dificultăţile de învăţare, comportarea şcolară, diverse
variabile emoţionale şi sociale. Dacă evaluarea este făcută în funcţie de un standard sau criteriu, spunem
că ea este realizată ca fiind raportată la un criteriu. Când comparăm oamenii între ei, evaluarea este
efectuată printr-o raportare la normă. În general, evaluarea are în vedere examenul psihologic, motiv
pentru care mulţi psihologi o asociază examenului prin teste psihologice, de i problema eva ș luării s-a
dezvoltat ca arie de preocupări pe măsură ce au apărut testele de inteligenţă, testele de personalitate,
educaţionale şi profesionale (vocaţionale), din 23 necesitatea de a se pune la punct proceduri statistice
care să permită crearea, analizarea şi optimizarea acestor instrumente psihodiagnostice. Teoria şi
tehnologia instrumentelor propuse în acest scop a fost denumită "psihometrie", iar evaluarea bazată pe
aceste instrumente, evaluare psihometrică (Albu, 2000; Pitariu & Albu, 1996). Psihometria se ocupă de
problemele matematice ale construcţiei de probe psihologice, de studiul validităţii şi al fidelităţii şi de
etalonarea sau standardizarea testelor. Contribuţia ei la dezvoltarea metodei experimentale în
psihologie sau la fundamentarea ştiinţifică a intervenţiilor psihologice, nu poate fi diminuată. În jurul
anilor 1960, în evaluarea psihologică şi-a făcut apariţia o nouă orientare: evaluarea comportamentală, al
cărei obiectiv era măsurarea directă a comportamentului subiecţilor. Ea încearcă să descopere ce fac
indivizii, unde, când şi în ce circumstanţe. Importanţa observării comportamentului subiectului pe
parcursul susţinerii unei examinări aptitudinale a fost subliniată de Holban (1970): "dacă psihologul se
apropie de subiect, dacă îl urmăreşte în modul său de lucru, dacă distinge procedeele prin care subiectul
a realizat performanţa, dacă încearcă aprecierea valorii acestor procedee în diagnosticul aptitudinii,
judecata sa, în condiţiile experimentului, este suficientă şi este adeseori superioară oricărei indicaţii
cantitative" (Holban), subliniindu-se faptul că simpla consemnare a rezultatului nu spune prea mult,
uneori putându-ne chiar orienta greşit. Criticile aduse acestei forme de evaluare se referă la faptul că ea
introduce subiectivitatea în apreciere, uitându-se faptul că ”obiectiv” înseamnă o cunoaştere cât mai
adecvată a realităţii. În orice cercetare ştiinţifică există un fond de date pozitive, de fapte, peste care se
suprapune o interpretare, o concluzie, o teorie. Se poate vorbi de mai multe modelele de evaluare
comportamentală, ce pot fi însă reduse la două, principale (Pitariu & Albu, 1996): • abordarea
nomotetică a trăsăturii - are ca obiect de studiu trăsături sau sindroame (ex. anxietatea socială,
depresia, agorafobia), dezvoltă instrumente pentru evaluarea lor deductivă şi stabileşte adecvanţa
acestor instrumente pe baza modului în care variază scorurile lor între indivizi; instrumentele sunt
folosite pentru a măsura efectele variabilelor independente în cadrul grupelor de subiecţi sau pentru a
evalua efectele intervenţiilor aplicate indivizilor; • abordarea idiografică a comportamentului - are ca
obiect de studiu un comportament specific, dezvoltă procedee pentru evaluarea sa inductivă şi
stabileşte adecvanţa acestor proceduri pe baza modului în care variază scorurile aceluiaşi individ. În
teoria psihometrică scorul observat la un test este compus dintr-un scor real şi o eroare de măsură.
Scorul real reflectă o entitate internă stabilă, deci nu se schimbă (cel puţin într-un interval scurt de
timp). Din acest motiv, un instrument de măsură este apreciat ca fiind bun, dacă scorurile observate la o
aceeaşi persoană, în două ocazii, nu diferă prea mult. 24 În concepţia evaluării comportamentale,
comportamentul nu este, în mod necesar, stabil. Variaţia scorurilor observate la un test pentru un
acelaşi individ, poate fi cauzată de schimbările produse în comportamentul acestuia şi nu neapărat de
imprecizia intrumentului de măsură. Atunci când apelează, totuşi, la teste, evaluarea comportamentală
caută să explice cauzele schimbării, să determine variabilele responsabile de aceasta şi nu face nici o
presupunere asupra erorii de măsură. Deoarece evaluarea comportamentală susţine dependenţa de
situaţie a comportamentului, ea nu utilizează validarea concurentă ca mijloc de predicţie şi nici nu
pretinde să se obţină valori mari ale coeficientului de fidelitate test-retest (Albu, 2000). Evaluarea
psihologică este realizată în baza unor obiective bine determinate, putând avea loc într-un cadru devenit
clasic de administrare a unor probe psihologice la un moment dat, caz în care discutăm despre o
evaluare statică sau într-un cadru mai complex în care suntem interesaţi de predicţia capacităţii de
dezvoltare / învăţare a unui individ, caz în care ne referim la o evaluare dinamică. Evaluarea statică
Implică o evaluare psihologică în scop de orientare sau selecţie profesională, adică o determinare a
nivelului aptitudinal sau constelaţiei aptitudinale la un moment dat în istoria dezvoltării unui individ. În
acest context sunt evaluate achiziţiile aptitudinale, trăsăturile de personalitate aşa cum s-au format ele
până în momentul examenului psihologic respectiv (ex. un patron care doreşte să angajeze un număr de
agenţi comerciali pe care să-i utilizeze în distribuirea produselor pe care le fabrică, este interesat să
selecţioneze persoane care să corespundă standardului aptitudinal pe care l-a specificat în fişa postului
respectiv). În această categorie includem i examinările psiholo ș gice de orientare
profesională/vocaţională, în care, pe baza rezultatelor obţinute de un tânăr la o baterie de teste de
orientare profesională, psihologul poate determina existenţa sau nonexistenţa aptitudinilor necesare
integrării într-un program de formare profesională pentru o anumită profesie. Evaluarea dinamică Este
frecvent utilizată în domeniul psihopedagogic, unde sunt întâlnite frecvent evenimente legate de
obţinerea unei situaţii slabe la învăţătură, caz în care examenul psihologic este orientat pe găsirea
cauzelor notelor slabe, dacă acestea aparţin elevului sau altor factori de mediu familial ori şcolar.
Probele psihologice administrate vor fi orientate pe determinarea potenţialului de învăţare al
subiectului/elevului, pe capacitatea sa de a profita de ajutorul primit în rezolvarea sarcinilor propuse de
test. Se măsoară viteza cu care subiectul învaţă, capacitatea sa de conservare şi de transfer a celor
învăţate. Evaluarea dinamică este mult mai analitică, studiază raportul dintre competenţă şi
performanţă, fapt ce permite o valorificare corectă a potenţialelor latente ale individului (Kulcsar, 1980).
Are o largă aplicabilitate în acţiunile de reorientare profesională sau reconversie profesională unde la
cursurile de 25 instruire populaţia care se prezintă este eterogenă tocmai sub aspectul acelor calităţi
psihologice care ar facilita învăţarea. O sinteză a elementelor care deosebesc evaluarea dinamică de
evaluarea statică a fost realizată de Havârneanu, 2000).