TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN PSIHODIAGNOZĂ

Prof. univ. dr. MIHAELA MINULESCU

Partea I
FUNDAMENTE ÎN MĂSURAREA PSIHOLOGICĂ
TESTAREA INTELECTULUI
OBIECTIVE
Cursul de „Teorie şi practică în psihodiagnoză”, partea I, îşi
propune să dezvolte la student cunoaşterea, înţelegerea şi formarea
abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice
pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică; deontologia
profesională; cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele
ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului
persoanei să fie valide; care sunt strategiile de testare psihologică a
intelectului; tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice.

1. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC

1.1. Psihodiagnoza şi evaluarea psihologică; evaluarea formativă
Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea
prin diferite tipuri de instrumente pentru a obţine informaţii valide despre
structura, dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. Ca instrumente
sunt utilizate: testul psihologic; alte metode, precum observaţia comporta-
mentului verbal sau non-verbal; interviul.
Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că:
evaluarea se referă la oameni, situaţii prezente, cauze; evaluarea se poartă şi
asupra comportamentului grupului referitor la un reper; evaluarea este
implicată în cercetarea psihologică, atât în ceea ce priveşte structurarea
corectă a ipotezelor de cercetare, cât şi în evaluarea diferenţelor dintre
diferitele faze ale acesteia.
În prezent, metodele moderne tind să devină dinamice şi
formative.

191
 Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare
şi potenţial, învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru
dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive.
Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori
cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă
la o situaţie problematică.
În acest sens evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ
în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia
clasică de testare, modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia
relaţiei evaluative. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se
urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare şi a modalităţilor
specifice de procesare a informaţiilor. Se creează condiţii care permit
subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare.
1.2. Examen psihologic; instrument psihologic; observaţia;
trăsături de dorit ale examinatorului
Examen psihologic
Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune:
• relaţia examinator–subiect;
• evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator;
• dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului;
• calităţile specifice ale sarcinii, precum, de exemplu, ambiguitatea
sau lipsa de familiaritate cu stimulii.
Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie
între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea
interacţiunilor reciproce. Ambii, examinator şi subiect furnizează un anumit
input în cadrul acestei interpretări, în termeni de stimuli şi ambele primesc
un feedback în termeni de răspunsuri. Scopul interacţiunii este informarea
cu caracter specific (precum, de exemplu, informarea sistematică despre
subiect).
Bazându-se pe ele, psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre
modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni
diferite. În acest scop, examinatorul utilizează un interviu şi teste
standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului.
Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia în:
a. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte
formalizată pornesc de la definiţia lui E. L. Thorndike: „Dacă un lucru
există, existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. În consecinţă,
psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală, trăsături
pe care le prezintă toţi oamenii deşi în măsură diferită; caracteristica

192
principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat a
administrării, cotării şi interpretării testelor.
b. Examenul clinic, în cadrul acestui mod aspectul formal scade din
importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre
problemele calitative caracteristice, specifice ale individului examinat.
Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă prin mijloace adecvate şi
cere integrarea datelor într-o imagine unitară, un întreg specific.
Desigur, în practică, în funcţie de cerinţele specifice ale
examenului, variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare
şi formalizare a administrării, cotării şi interpretării rezultatelor faţă de
centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii.
Instrument psihologic
Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua
comportamentul uneia sau mai multor persoane. Caracteristicile
profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi
standardizarea. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe
o scală de unităţi egale, standardizate. De asemenea, standardizarea
înseamnă procedura de lucru, procedura de înregistrare a rezultatelor,
cotarea, interpretarea rezultatelor. Orice condiţii care afectează performanţa
la instrumentul de testare trebuie specificată: materialul de testare,
instrucţiunile de administrare şi cotare, condiţiile de examen.
Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv, dar gradul de
obiectivitate implică certitudinea interpretărilor astfel ca orice
psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să
ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului.
Observaţia în examenul psihologic
Observaţia este o tehnică sistematică, obiectivă, ce trebuie să
completeze orice examene prin testare psihologică. Prin observaţie se
facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date
obiective. De fapt, există două extreme de realizare a observaţiei în
examinarea psihologică. O manieră intuitivă care îl poate conduce pe
examinator în final la o imagine globală, dar mai puţin diferenţiată despre
persoană. O manieră formală, neutră, cu înregistrarea faptelor şi cotarea
sistematică a gesturilor conform unei grile, ceea ce conduce la o imagine
analitică, foarte diferenţiată, dar mai puţin integrată.
Trăsături de dorit ale examinatorului:
• sănătate şi siguranţă emoţională;
• umor;
• flexibilitate;
193
 • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii;
• interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării
rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv
pentru performanţa cantitativă);
• să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea
unui comportament; astfel poate conceptualiza problema prezentă a
subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu incoerentă
şi bazată pe presupuneri).
Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de
instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor,
care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat
psihologic.
1.3. Funcţiile psihodiagnozei
Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice
include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de
evaluare a modului cum, în anumite condiţii date, situaţia poate evolua în
viitor. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp.
Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat.
1. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a
psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi
psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psiho-comportamentală
faţă de grupul de referinţă.
2. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate
prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau tulburărilor psihice. Aceasta
este paradigma diagnostică trecut-prezent-viitor, a cauzalităţii.
3. Funcţia prognostică, privind anticiparea evoluţiei probabile a
comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale, în
funcţie de repere.
4. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau
negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psiho-comportamentală; se
pune problema distincţiei dintre normalitate si anormalitate.
5. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii)
programelor de învăţare şi formare.
6. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere.
7. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea
vocaţională. Sunt importante atât motivaţia, cît şi capacităţile; adesea, însă,
motivaţia poate fi disfuncţională.
8. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie,
asistenţă, consultanţă psihologică.

194
 9. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit în cadrul
experimentului ştiinţific ca instrument de cercetare.
1.4. Principii deontologice
Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de
comportament şi etice care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de
acţiune. Astfel există seturi de legi, standarde şi reglementări privind:
testarea educaţională şi psihologică alături de seturi de norme privind
responsabilităţile legate de construirea testelor şi publicarea acestora,
precum şi aplicarea testelor şi utilizarea rezultatelor. Toate aceste
reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui
Hipocrate” pentru practicarea medicinei.
Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare
responsabilitate socială cu atât mai mult, cu cât examinarea psihologică
face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ.
Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice
sunt cele etice care prevăd, de exemplu, faptul că psihologul nu va folosi
cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea
persoanei; este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi
obiectiv, circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională
implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”,
„adaptat” – „neadaptat” etc., noţiuni aplicate la persoane sau raporturi
interpersonale. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret
profesional” şi se statuează faptul că, fiind prin activitatea profesională în
situaţia de a afla secrete personale, noţiunea de secret profesional se extinde
şi în domeniul particular al persoanelor, faţă de tot ceea ce a văzut, înţeles,
auzit în timpul examinărilor sau cercetărilor profesionale. Secretul se
respectă atât la nivelul cuvintelor, cât şi în păstrarea şi difuzarea
documentelor. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală,
psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. Se prevăd reguli clare de
conduită faţă de semeni, precum, de exemplu, faptul că psihologul este
obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma
persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional; nu are voie să se
folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje
personale susceptibile de a vătăma pe alţii; în conduită trebuie să se
ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate,
a posibilităţilor acesteia de a se informa, judeca şi decide; este obligat să fie
atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale
profesionale, inclusiv în felul cum alţii le utilizează. Sunt de asemenea
stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de

195
psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din
psihologie, de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile
ştiinţific; de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai
complet, exact şi veridic. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure
autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice, refuzând orice angajamente pe
care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume; nu va accepta
condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice, care
lovesc independenţa sa profesională; fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine
confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale.
2. TESTUL PSIHOLOGIC, MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA
PSIHOLOGICĂ
2.1. Definiţii ale testului psihologic
Etimologic, cuvântul vine din latinescul testum, care semnifică o oală
de pământ, capacul acesteia. Cuvântul „test” este legat de cuvântul „cap”,
testa, Conotaţiile de sens: încercare, probă, examen critic, piatră de
încercare, mărturie.
Primele definiţii ale testului includ, pe rând, trecerea de la probă
experimentală la condiţia de probă diagnostică, cu sublinierea necesităţii de
standardizare a situaţiei, capacităţii de măsurare obiectivă a unor
manifestări psihologice, până la sublinierea expresă a condiţiei moderne:
obiectivitate, reprezentativitate, standardizare.
Primul care foloseşte denumirea de „test mental” este în 1890, J. Mc.
K. Cattell, în articolul din „Mind”, Mental tests and measurement.
În 1933, Asociaţia Internaţională de Psihotehnică defineşte testul
drept: „Un test este o probă definită care implică o sarcină de rezolvat
identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru
determinarea succesului sau eşecului, sau pentru notarea numerică a
reuşitei” (definiţia este reluată de H. Piéron în Tratatul de psihologie
aplicată, II, 1954).
1954, A. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură
obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological
Testing). Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi
predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca
indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”.
În 1966, L. G. Cronbach consideră testul psihologic, sintetic, ca o
procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe
persoane.
În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii
şi criterii: 1. standardizarea: privind condiţiile de aplicare, administrarea
196
propriu-zisă, cotarea rezultatelor şi interpretarea acestora; 2. obiectivitatea,
testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o
performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. În context subliniază şi
importanţa obiectivităţii de procedură, în înregistrarea rezultatelor şi cotării
(Essentials of Psychological Testing).
2.2.Calităţile generale ale testului psihologic
Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării
sale în obiectivele examenului psihologic; în ce măsură testul este relevant
pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul
specific al examenului respectiv.
Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină
valoarea practică: utilitatea, acceptabilitatea, sensibilitatea, caracterul direct,
non-reactivitatea şi caracterul compatibil.
Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui
anume instrument. De exemplu, în practica clinică are utilitate instrumentul
care te ajută să planifici intervenţia, sau care îţi furnizează un feedback
adecvat privind eficienţa acesteia. Aspecte ale utilităţii includ: scopul testului,
lungimea, uşurinţa în scorare, posibilitatea de a realiza interpretări pertinente.
Acceptabilitatea include mai multe aspecte. În primul rând, cât este
de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a
persoanei testate. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat, sau un
nivel de lectură mai elevat dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai
slabă. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite
stări emoţionale, capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi
chiar la unele persoane adulte. Al doilea aspect pertinent este faptul că, dacă
scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei, utilizarea
instrumentului este practic nesemnificativă.
În plus, persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil.
Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul
are sens, este importantă, nu îi va acorda atenţie suficientă, sau va răspunde
la întâmplare. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv, prea ofensiv pentru
intimitatea sa, răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. Este necesar ca
în selectarea instrumentului acesta să poată avea sens pentru persoană, să
fie acceptabil pentru subiectul care răspunde.
Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările
în timp. În consilierea psihologică sau în terapie, este nevoie de teste care să
poată detecta schimbările, progresul persoanei testate de-a lungul timpului
între şedinţe.
Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta
comportamentul real, gândurile sau sentimentele reale ale persoanei.
197
Măsurile directe sunt semne ale problemei, cele indirecte sunt mai ales
simboluri ale problemei conducând spre inferenţe indirecte. De exemplu,
testele de performanţă sunt considerate directe, în timp ce tehnicile şi testele
proiective sunt prin definiţie indirecte. Multe instrumente se situează de-a
lungul acestor două extreme, implicând în diferite ponderi caracterul direct.
Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor, practic devine decisiv
gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic.
Non-reactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o
anumită reacţie subiectului astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de
această reacţie. Desigur, este implicat şi caracterul nonintruziv al
conţinutului itemilor. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu
produc o artificializare a răspunsurilor, schimbări reactive.
Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului, sau măsura
în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră; instrumentele care sunt
lungi sau complicate în sistemul de scorare, deşi pot să furnizeze informaţie
utilă nu pot fi utilizate în mod curent, frecvent pentru că cer prea mult timp.
Adecvarea se referă de asemeni şi la fidelitatea şi validitatea informaţiei,
obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare.
Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de
măsurare cuprinde următorul set de întrebări:
1. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate?
2. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi
decizii optime?
3. De ce tip de informaţie dispunem deja?
4. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie?
5. Ce metode şi / sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine
această informaţie?
6. Există şi / sau avem testele respective sau trebuie create?
7. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a
fi adecvate cerinţelor specifice?
8. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor?
2.3. Caracteristici psihometrice: fidelitate, validitate, normare
2.3.1. Fidelitatea
Definiţia fidelităţii; metode pentru evaluarea fidelităţii testelor;
interpretarea coeficienţilor de fidelitate.
Definiţia fidelităţii
Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia, consistenţa şi stabilitatea
măsurării realizate de test”. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate”
continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor, având
sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Astfel, ultimele Standards
198
for Educational and Psychological Tests, din 1985, definesc fidelitatea ca
fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile,
adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”.
Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a. este lipsit de erori de măsură, deci este precis;
b. orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a
acestuia în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice
persoană sunt independente.
În studiul fidelităţii, erorile de măsură sunt aleatoare, nu sistematice,
deci sunt complet nepredictibile, indiferent de cunoştinţele pe care le avem
despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. Deci corect este
să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură, ci despre
fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii.
Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor:
• dispersia rezultatelor să fie mare;
• distribuţia rezultatelor să fie normală;
• rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare.
Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor
În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost
administrat, se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi,
prin care se aproximează valoarea fidelităţii:
A. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest,
corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un
interval de timp). Arată cât de stabile sunt scorurile în timp.
B. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor
paralele, prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele,
administrate aproape în acelaşi timp. Arată cât de asemănătoare sunt cele
două instrumente de măsură.
C. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei
consistenţei interne, pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o
singură dată. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach,
coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder- Richardson. Ei
indică concordanţa diferitelor părţi ale testului.
D. Coeficienţii de fidelitate inter evaluatori – se calculează pentru
teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Ei
arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele.

199
 Metoda test-retest
Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un
test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta.
Se procedează astfel:
(1) Se administrează testul unui grup de persoane.
(2) După un interval de timp se administrează testul aceloraşi
persoane, în aceleaşi condiţii ca şi prima dată.
(3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile
observate în cele două situaţii.
Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului,
considerându-se că testul este paralel cu el însuşi, ceea ce înseamnă că,
între cele două administrări ale sale, scorurile reale ale persoanelor nu
s-au schimbat.
Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte
coeficient de stabilitate. Metoda test-retest este utilă atunci când
scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile, generale
şi specifice ale persoanelor.

Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două

administrări ale testului, ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale.

Metoda analizei consistenţei interne

Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea
fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale
itemilor. Se practică o singură administrare a testului. Pe baza scorurilor
itemilor se calculează, de obicei, unul dintre următorii coeficienţi:
• coeficientul a al lui Cronbach;
• coeficientul λ3 al lui Guttman;
• coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii
testului sunt binari).
Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii
testului se referă la acelaşi lucru.

Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care

măsoară o caracteristică unidimensională. Indică caracterul omogen al
itemilor testului sau scalei acestuia.

200
 Metoda formelor paralele
Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste, care
reprezintă instrumente de măsură paralele, la momente foarte apropiate
unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între
scorurile observate ale celor două forme. Valoarea calculată se numeşte
coeficient de echivalenţă. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă
pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt
variabile aleatoare independente, atunci coeficientul de echivalenţă
coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test.
Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie
metoda înjumătăţirii (split-half). În literatura de specialitate, aceasta
este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne.
Metoda înjumătăţirii are următorii paşi:
• Se administrează testul unui lot de persoane.
• Se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele.
Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la
cele două jumătăţi.
Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte
măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. Asemenea
caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste.
Coeficienţi de fidelitate inter-evaluatori
În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă, cum sunt testele
proiective sau cele de creativitate, scorurile subiecţilor sunt influenţate
şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor.
Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de
cel care a făcut cotarea, se calculează coeficientul de corelaţie liniară
între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi.
Interpretarea coeficienţilor de fidelitate
Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte
caracteristici egale, este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate.
Reguli:
1. Se vor cere niveluri înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se
lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii
în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. În
selecţia profesională, de pildă, se vor folosi teste care au coeficienţi de
fidelitate mai mari decât 0.90.
2. Se vor accepta niveluri scăzute de fidelitate atunci când testele se
utilizează pentru a lua decizii preliminare, nu finale, şi în cazul testelor
201
care împart persoanele într-un număr mic de categorii, pe baza unor
diferenţe individuale mari.
3. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane,
coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic, chiar cuprins între 0.6 şi 0.7.
Dacă testul se foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta,
coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0.85.
În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia
şi situaţia în care sunt administrate, dar care nu au coeficienţi de fidelitate
foarte mari.
2.3.2. Validitatea
Definiţia validităţii
Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de
validitate a interpretării propuse de acesta (APA. Standards 1985).
Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine, ci la interpretarea
datelor furnizate de el.
Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie
îndeplinite două condiţii (Albu, 1995):
• să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului;
• măsurările făcute de test să fie corecte.
Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre
„tipuri” diferite de validitate, cele recunoscute până acum sunt doar simple
etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt
disjuncte”.
În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei:
a. Există numeroase metode pentru va1idarea testelor, care pot fi
privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste.
Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test, se alege
strategia de validare adecvată. Ea se poate baza pe analiza de itemi, pe
analiză factorială, pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc.
b. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur
coeficient, ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi
conceptuale. Standardele APA din 1974 subliniază faptul că „validitatea
nu se măsoară, ci se deduce”. Manualul testului trebuie să conţină
coeficienţii de validitate, dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu
se va lua în considerare un singur coeficient, ci, prin analiza lor globală,
se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau
„nesatisfăcătoare”. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună
„testul are validitate (de un anumit tip)”, Standardele APA din 1985
modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. Astfel, ele
înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele
202
„etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative
la conţinut”, „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale
validităţii relative la criteriu”. Prin urmare, faptul că scorurile testului
folosit ca predictor corelează liniar semnificativ, la un prag de probabilitate
fixat, cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative
la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la
criteriu”, ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu
a testului.
c. Validarea unui test este cumulativă. Procedura de va1idare
trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. Ori de câte ori
se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul,
limbajul, conţinutul sau instrucţiunile de administrare, testul trebuie revalidat.
d. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este
folosit testul decât de testul în sine.
Faţetele validităţii
Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985
relativ la „tipurile” de validitate:
• prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”;
• nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât
altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de
inferenţe bazate pe scoruri.

Validitatea testului relativă la constructul măsurat

Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un
anumit construct, este necesar să se realizeze o descriere a
constructului în termeni comportamentali concreţi. Operaţia se
numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi
Davidshofer, 199l):
1. Se identifică acele comportamente care au legătură cu
constructul măsurat de test.
2. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are
sau nu legătură cu constructul măsurat de test.
3. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente prin care se
manifestă aceste constructe. Pentru fiecare din ele, pe baza relaţiilor
dintre constructe, se decide dacă are sau nu legătură cu constructul
măsurat de test.

Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca

inteligenţa, motivaţia, agresivitatea, depresia etc., denumite constructe.
Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile,

203
printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. Din acest motiv,
validitatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate
ipotetico-deductivă” (Bacher, 1981). Toate constructele sunt însă
conectate de realitate, reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii
observabile. Constructele psihologic sunt evidenţiate, direct sau indirect,
de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate
măsurării lor.
Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea
utilizaţi ca sinonimi, validitatea relativă la construct a testului este denumită
şi „validitate conceptuală”. Validarea testului relativă la constructul
măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor
acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test.
Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa
reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a
testului relativă la constructul măsurat, în trei componente:
• validarea materialului testului (substantive validity), care
necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu
validarea conţinutului testului;
• validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural
validity), care identifică elementele componente ale constructului şi inves-
tighează legăturile dintre ele;
• validarea externă (external validity), care urmăreşte să determine
relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile
observate).
Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii
corecte cu alte măsuri psihologice; ea este denumită uneori „validitate
convergentă şi discriminantă” :
a. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce
evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct, deci
scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele
respectivelor măsurători.
b. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât
diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu
au legătură cu constructul măsurat de test. Aceasta înseamnă că scorurile
testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu
rezultatele acelor măsurători.

204
 Validitatea testului relativă la conţinutul său
Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza
testului în privinţa clarităţii, a reprezentativităţii şi a relevanţei
conţinutului său. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului.

Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru

a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul
intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards, 1974). Ea se realizează
după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de
stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare
sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte
constructul respectiv.

Validitatea testului relativă la criteriu

Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea
validităţii relative la criteriu a testelor:
a. validarea predictivă;
b. validarea concurentă.
Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al
testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată.
Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele
obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt.
De exemplu, pentru estimarea validităţii predictive a unui test
utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie
liniară între scorurile testului, administrat, de pildă, cu ocazia finalizării
unui curs de pregătire profesională, şi măsurile performanţelor obţinute
de aceleaşi persoane după un anumit timp, când tuturora li s-a creat
posibilitatea să aplice cunoştinţele respective.
Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea
scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului.
Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la
criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea
testului şi înregistrarea rezultatelor criteriului, ci în faptul că validarea
concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal
angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). Apare aici problema
denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu
poată fumiza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a
testului.

205
 Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile
făcute, pornind de la scorurile testului, concordă cu cele bazate pe scorurile
unei alte măsurări, numită criteriu.
Aspecte privind interpretarea validităţii:
Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când
coeficientul de validitate este mare. Valoarea coeficientului de validitate
evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la
criteriu.
În experienţa practică, valoarea coeficientului de validitate
predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0.60, în majoritatea cazurilor
fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford, 1965).
C. L. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică
doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0.45; această
cerinţă este însă greu de realizat. Un test bun rareori poate da, cu un criteriu
important, un coeficient de corelaţie mai mare decât 0.5.
Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă
că, la nevoie, validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi
scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării, rolul înţelesului
scorului pentru utilizarea aplicativă a testului.
Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă
evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului, incluzând uneori implicarea
denumirii constructului, teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile
constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi
ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu,
ideologia referitoare la natura umană ca învăţare, adaptare etc.).
Din această perspectivă, a integrării progresive în cadrul strategiei de
validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii, în procesul de validare se
împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui, atât interpretarea testului
cât şi utilizarea lui.
2.4. Normarea rezultatelor testului psihologic
Definiţii
Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un
eşantion de subiecţi luat ca model; astfel normele sunt stabilite empiric –
prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ
pentru populaţia căreia i se adresează proba.
Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de
eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul
„în raport de” rezultatele populaţiei din care face parte.

206
 Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie
de scoruri, rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată.
Aceste valori derivate au un scop dublu:
• precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion;
• vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste.
Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test
pentru a corespunde celor două scopuri. În general, rezultatele derivate sunt
de trei tipuri: norme de vârstă, percentile şi scoruri standard.
Tehnici de normare
Normele pe niveluri de vârstă
Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia scalelor de
dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora, A. Binet – G. Simon în
1908. Probele individuale sunt grupate pe niveluri de vârstă. De exemplu,
probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost
cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Rezultatul unui copil la acest test va
corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve.
Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani,
vârsta sa mentală este de 10 ani, deşi cea cronologică este de 8 ani. Este
deci cu doi ani înaintea vârstei sale, realizând performanţele unui copil de
10 ani. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă
reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test.
În practică, rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest
tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Un subiect poate avea
reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi, în acelaşi
timp, poate să nu reuşească pentru altele, care sunt sub nivelul său de
vârstă. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai
înalt până la care se pot rezolva testele (mai jos de care toate testele pot fi
corect rezolvate).
Pentru a permite o interpretare uniformă, indiferent de subiect sau de
vârstă, a fost introdus coeficientul de inteligenţă, Q.I. Stern şi Kuhlman
sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de
măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford –
Binet. Q.I.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică,
fracţia fiind multiplicată cu 100.
Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică, coeficientul
de inteligenţă = 100. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100
indică gradul de distanţă faţă de normal; ca şi cel peste 100 care reprezintă
avansul faţă de normal. Pentru a putea compara direct valorile Q.I. la vârste
diferite, deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. Condiţia

207
presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească
proporţional cu vârsta.
Normele exprimate prin percentile
Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion
standard care se situează sub un rezultat dat. Dacă 30% dintre subiecţi
rezolvă mai puţin de x itemi corect, acest rezultat neprelucrat, x va
corespunde celui de al 30-lea percentil. Gama de percentile este între 1 şi
99, şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au
scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor.
Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion
standard. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de
subiecţi. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile
cu valori mai mici decât scorul care ne interesează; se împarte la numărul
total de scoruri; se înmulţeşte cu 100.
În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50; P 50, ca
măsură a tendinţei centrale. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv
realizări deasupra mediei, iar cele sub 50, realizări inferioare. Percentilul 25
şi percentilul 75 sunt denumite primul şi al treilea quartil (sfert) delimitând
sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de
referinţă. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul
standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor
avea rangul P 0 şi, respectiv, P 100.
Norme/scoruri standard
Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin
transformări nelineare ale rezultatelor brute.
Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau
rezultate z. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al
persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la
abaterea standard a grupului. Orice rezultat brut egal cu media va avea
valoarea lui z = 0.
z=x−x σ
z reprezintă media ; σ reprezintă abaterea standard
Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă.
Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul, scorul
e negativ.
Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor
sub medie.
În cotele T, se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea
standard 10.
208
 (
T = 50 + 10 σ x − x )
Clasele normalizate
Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai
multe distribuţii ale rezultatelor brute, mai ales pentru teste de abilităţi, sunt
aproape de curba normală a lui Gauss.
Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în
termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei
normale de distribuţie.
Există diferite modalităţi de a normaliza:
1. Împărţirea acestei curbe în 5 clase normale:
2. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale;
3. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine);
4. Împărţirea în 11 clase standardizate.
Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea
lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale, respectiv intervale între
repere care nu sunt echidistante.
Etalonul constituit în 5 clase normalizate are ca procente: 6.7%,
24,2%, 38.2%, 24.2% şi 6.7% dintre subiecţii lotului de referinţă.
Etalonul în 7 clase normalizate, 4.8%, 11.1%, 21.2%, 25,8%,
21,2%, 11.1% şi 4.8%
Etalonul în nouă clase, staninele, are ca procente: 4.0%, 6.6%,
12.1%, 17.5%, 19.6%, 17.5%, 12.1%, 6.6%, 4.0%.
Etalonul în 11 clase, de obicei util pentru testele de personalitate:
3.6%, 4.5%, 7.7%, 11.6%, 14.6%, 16.0%, 14.6, 11.6%, 7.7%, 4.5%, 3.6%.

Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există

un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la
rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor
eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. Când distribuţia
reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie,
rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi
aproape identice. În astfel de situaţii, rezultatele standard şi clasele
normalizate vor servi aceluiaşi scop.

209
 Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test:
Tip de scor Avantaj
scor brut Dă un număr precis de puncte
obţinute la test
rang Este mai uşor înţeles de utilizatori.
percentil Nu cere statistici sofisticate.
Indică o poziţie relativă a
scorurilor în percentile.
Mai adecvat pentru datele
fără distribuţie normală
(distribuţii asimetrice)
stanine Scorurile sunt unitare.
Poate fi exprimată tendinţa
centrală.
Simple şi utile.
scoruri Derivate din proprietăţile curbei
standard normale. Reflectă diferenţele
absolute dintre scoruri. Se poate
calcula tendinţa centrală şi
corelaţia.
Dacă grupele de referinţă sunt
echivalente, permit compararea de
la test la test.
Dezavantaj
Nu poate fi interpretat
sau comparat
Utilizează unităţi de
măsurare ordinale;
utilizează deci unităţi
inegale de măsurare. Nu
permite o tendinţă
centrală.
Nu poate fi comparat
dacă grupele nu sunt
similare.
Distorsionează mult
diferenţele de scor în
partea de sus şi de jos a
distribuţiei.
Se poate ajunge să nu
permită suficiente unităţi
de scor pentru a putea să
diferenţiezi printre
scoruri. Sunt insensibile
la diferenţele de mărime
din cadrul staninei.
Inadecvate pentru
datele ce nu se
grupează conform
curbei normale.
Sunt dificil de explicat
pentru utilizatori.

2.5. Paşii standard în construirea unui test psihologic

• Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale
şi informale pentru test. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială
pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul
nostru. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei, să vedem dacă există ceva
similar (pentru a nu repeta).
210
 • Definirea obiectivelor şi parametrilor testelor: stabilim scopul
testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test), clarificăm modul în
care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul, şi
beneficiarului. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi
tipul de format al răspunsurilor, dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi.
• Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută
din nou obiectivele, scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă
machetă a testului.
• Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau
specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. După ce au
fost scrişi, itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al
conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost
implicată în scrierea lor.
• Faza de teren. Itemii sunt supuşi realităţii. Un prim eşantion de
itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali, dintr-un anumit grup ţintă
(grup realizat în funcţie de vârstă, sex, pregătire profesională etc.). În urma
testării, se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor
(aceasta reprezintă analiza de itemi).
• Revizuirea itemilor, care se produce în urma analizei de itemi. Se
verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau ce includ
prejudecăţi (de exemplu, sexuale sau legate de minorităţi). Sunt eliminaţi
itemii care pot să fie incorecţi, nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de
indivizi.
• Alcătuirea formei finale a testului. Se verifică adecvarea grilei de
scorare, mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea
răspunsurilor. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală, astfel că
este necesară intervenţia unui „cap limpede”. Se re-verifică itemii şi grila de
scorare.
• Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii:
1. sunt verificate datele tehnice ale testului. Se fac procedurile de
eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare;
2. are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului;
3. se calculează finalitatea şi itemii de finalitate;
4. are loc construirea normelor adecvate de interpretare.

2.6. Raportul – caracterizarea finală

Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de
examen şi de cerinţele beneficiarului. Raportul unui examen clinic diferă în
amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie.
Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe
211
probleme de raportul de expertiză judiciară. Rapoartele diferă de asemenea
şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului.
Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt
prezentate în standardele de testare educaţională şi psihologică. Principiile
respective se referă la obiectivitate, non-intruziunea, lipsa de ambiguitate şi
subiectivism, respectarea confidenţialităţii, neutilizarea unor termeni care
nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor.
O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind compor-
tamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra
acestor prezentări. Simpla enumerare a observaţiilor făcute, fără comentarii
şi integrarea lor într-un sens anume, poate genera o varietate largă de
interpretări beneficiarului, conducând cel mai adesea spre imagini greşite
asupra persoanei testate, încărcate de subiectivismul celui care citeşte un
astfel de raport. În raport se includ şi explicaţiile posibile, atenţionând când
acestea nu sunt certe. În situaţia unor rezultate contradictorii este important
ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea
inconstanţelor, incertitudinilor, discordanţelor dintre date.

3. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE;

PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE
3.1. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor
intelectuale
În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei
măsurătorilor, a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală.
Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea
inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. Au existat
trei criterii principale care au determinat trei orientări în construirea
probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa
ca dezvoltare, inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială.
Inteligenţa ca dezvoltare
Această perspectivă a permis:
1. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt
mai bune pe măsura înaintării în vârstă;
2. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare
discriminativă mai mare între diferite vârste;
3. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de
dezvoltare;
4. dezvoltarea unor instrumente tip screening;

212
 5. dezvoltarea testelor operaţionale experimentale ale lui Piaget care
vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei.
Exemplificări: Scala metrică Stanford – Binet, Scala Brunete–
Lezine, Scala Bayley, Scala screening Denver, Scala de inteligenţă pentru
copii Wechsler, W.I.S.C., Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală
primară Wechsler. W.P.P.S.I., Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler,
W.A.I.S.
Inteligenţa ca aptitudine
Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a
se adapta la situaţii noi (variaţii), implică aptitudinea de a rezolva
problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste
specifice.
În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva
problemele. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care
se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. Astfel:
– caracterul concret al sarcinilor conduce spre rezultate care sunt
semnificative pentru inteligenţa concretă;
– caracterul abstract, inteligenţa abstractă;
– caracterul verbal, inteligenţa verbală;
– caracterul nonverbal, inteligenţa nonverbală etc.
Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma
concepte, conceptualizarea. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de
dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi
atingerile patologice.
Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă, T.A.I. Meili (inteligenţă
concretă, abstractă, analitică, inventivă), Testele de inteligenţă pe niveluri
de formare intelectuală Bontilă, I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament, fluenţă
verbală, abilităţi numerice etc.).
Inteligenţa şi structura ei factorială
Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea
diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze
inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. Se
propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de
performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care
sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv.
Factorii sunt constructe ipotetice – obţinute prin procedee statistice şi
denumite prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile
latente.

213
 Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această
reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei putem
obţine, de exemplu, ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze
împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab, sau deloc, vor
tinde să se grupeze în factori distincţi.
În diferite abordări factoriale ale inteligenţei s-a ajuns la rezultate
variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale, mai ales
privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie.
Spearman, 1927, propune dihotomizarea în „factor general al
inteligenţei”, g, şi „factori specifici”. Abilitatea reprezentată de factorul
general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale;
abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice.
Spearman, şi după el şi alţii, descoperă că sarcinile de tip analogic
măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală, g.
Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven, Testele
domino, Testele de inteligenţă Cattell.
Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu
factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori, la
Thurstone, 1938, apare un model cu 7 abilităţi mentale primare, iar la
Guilford, 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). De exemplu,
Thurstone, în lucrarea Primary Mental Abilities, propune o viziune
multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari:
1. factor de înţelegere verbală, care se măsoară tipic prin teste de
vocabular (sinonime, antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a
citirii;
2. factor de fluenţă verbală, care se măsoară tipic prin teste care cer
o rapidă producere de cuvinte. De exemplu, se poate cere subiectului să
genereze cât de repede posibil, într-un timp limitat, cât mai multe cuvinte
care încep cu o anumită literă;
3. factor numeric, care se măsoară tipic prin probleme aritmetice
care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe
anterioare;
4. factor de vizualizare spaţială, care se măsoară tipic prin teste
care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De
ex., subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de
rotaţie, urmat de un set de imagini orientate în diferite alte poziţii şi se
poate cere descoperirea celor identice, sau descoperirea desenului în care
figura geometrică are poziţia imediat următoare;
5. factor de memorie, măsurat prin teste de reamintire de cuvinte,
propoziţii, imagini etc.;
214
 6. factor de raţionament, măsurat tipic prin teste de analogii sau
serii de completat;
7. factor de viteză (celeritate) perceptivă, măsurat tipic prin teste
care cer o rapidă recunoaştere de simboluri.
Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o
astfel de abordare.

3.2. Utilitatea testelor de inteligenţă

Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de
stabilirea gradului de normalitate mentală, testarea educaţională, orientarea
vocaţională, consilierea şi selecţia profesională, testarea clinică etc.
În domeniul educaţional, de exemplu, se pot studia probleme
precum: adaptare şcolară, analfabetism, dificultăţi în învăţare, repetenţie,
întârzieri intelectuale, orientare şi selecţie profesională, predicţia
performanţelor şcolare, testarea validităţii curriculare prin analiza
saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai
populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline, planuri, tematici,
programe etc.).

3.3. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă

Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii
subiectului. În afara indicelui de performanţă, respectiv numărul de itemi
corect rezolvaţi în unitatea standard de timp, testele furnizează indicele
numărului de erori, indicele de exactitate, respectiv numărul de itemi
rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. O situaţie deosebită
intervine când testul este dat în timp liber, subiectul urmând să rezolve în
timpul particular lui toate sarcinile testului.
De exemplu, în acest context, putem defini următoarele tipuri de
interpretări:
• calitate înaltă în timp scurt, – semnificativă pentru capacitatea de
aprofundare şi mobilitatea inteligenţei;
• calitate înaltă, timp lung, – poate semnifica un ritm de lucru lent
datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu
afectează desfăşurarea raţionamentelor); situaţia poate fi determinată de
hipermotivare, oboseală, aspecte atitudinale, precum perfecţionismul,
hipercorectitudinea etc. Din această perspectivă se cere verificată natura
decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului
respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei;

215
 • calitate scăzută, timp scurt, – situaţia nu permite în sine un
diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora
unui game relativ largi şi variate de cauze, precum: lipsa de interes pentru
examen, superficialitatea, lipsa de capacitate de efort în timp, elemente
caracterial-atitudinale, predominarea proceselor de excitaţie, posibilitatea
limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în
activitatea de analiza meticuloasă. Toate pot conduce la căutarea unei
soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării
conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză;
• calitate scăzută, timp lung – care, în general semnifică o capacitate
intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă).
Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea
valorifica maximal indicii testului respectiv. În cazul rezultatelor slabe, se
cere aprofundarea situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau
diferenţiale. Astfel, ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la
testele verbale de cele nonverbale, la testele de dezvoltare comparativ cu
cele de randament sau situaţionale.
Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la
caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali.
Exemple de teste: Testul matricilor progresive
Matricile progresive sunt construite de J. C. Raven. Autorul a pornit
de la observaţia făcută de C. Spearman: „A cunoaşte natura particulară a
mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede
şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică –
iată care ar putea fi debutul înţelepciunii nu numai pentru psihologia
aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii.”
Există trei forme, pentru trei scopuri de examinare a intelectului:
Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia
generală; PM 38)
Matrix 1947 – în culori; seriile A, Ab, B (pentru copii şi examene
clinice; PM 47)
Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii
superioare; PMA)
Matricile progresive 38
Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care
principiile neo-genetice ale lui Spearman sunt exacte, ele trebuie să permită
alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor
de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului.

216
 Pentru a construi testul, Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă
intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. A denumit aceste
probe Matrix. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate.
Scopurile testului:
Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba,
respectiv abilitatea:
1. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită;
2. de a sesiza relaţiile care există între ele;
3. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare
sistem de relaţii prezentat şi astfel,
4. de a dezvolta un sistem de a raţiona.
PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme).
Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie, iar ordinea de
prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste
probleme. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. În
aceste condiţii, cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi
5 teste de capacităţi mentale.
Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”,
plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba
de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. Testul
permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a
raţiona prin analogie.
Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi
validităţii estimării. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de
claritate a gândirii. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui
sistem de gândire; de aici şi denumirea de matrici progresive. Are o
saturaţie în factorul g de .82.
Copiii, tinerii alienaţi, debilii mental şi persoanele foarte în vârstă
rezolvă probele seriei A şi B, dar mai greu pe cele din seriile C, D sau E.
Pentru adultul normal seriile A şi B sunt doar o formare în metoda de lucru.
Dat în timp limitat, dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale
seriilor C şi D rezultatul poate să nu fie valid.
Matricile 47 – seriile A, Ab, B
Testul este folosit pentru copii, vârstnici, studii antropologice,
examinări clinice, sau pentru persoane care au suferit alterări ale
inteligenţei.
A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de
trecere între seria A şi seria B). Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor
intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani.
217
Forma conţine planşe colorate. De asemenea, există şi o formă cu piese
încastrate. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a
face comparaţii şi analogii s-a maturizat/s-a deteriorat, seriile pot permite
determinarea nivelului real prezent.
Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se
va utiliza PM 38. Dacă s-a început cu seriile A, Ab, B care se dovedesc a fi
prea facile se poate continua direct cu C, D, este (omiţând din nota totală
seria Ab).
Matricile 62 (PMA)
A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie,
dar cu un nivel de pregătire superior. Astfel: dat în timp liber ajută la
determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic; testul
dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o
muncă intelectuală
Această formă prezintă două serii. Seria „A” conţine 12 probleme
pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare.
Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C,
D, şi E din PM 38.
Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu
capacitate intelectuală superioară. Atenţia şi interesul sunt menţinute
aproximativ o oră.
Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în
câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient, mediu,
strălucitor. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe.

3.4. Testele de atenţie

Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită.
Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi
percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. De ce? Energia sa este con-
centrată, focalizată pe punctul esenţial. De aici putem trage concluzia că există
o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie.
Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de:
– procesul care se desfăşoară;
– intensitatea tensiunilor;
– forţa stimulărilor.
Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională; poate fi
spontană. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că, în absenţa
tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. Dacă acest

218
proces nu are forţa necesară, poate fi întărit prin alte surse de energie
(teama de eşec, ambiţia pot suplini lipsa de interes).
Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă
interesantă, dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea
necesară; a se împotrivi altor stimulări, excitări posibile.
Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între
atenţia bună şi voinţa puternică. De exemplu, poate fi dificil pentru un
individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală
abstractă, dacă natura sa este predominant practică.
În orientarea profesională au fost definite, în funcţie de solicitările
practice, diferite tipuri de atenţie, care au constituit repere pentru psiho-
tehnică, aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă-
extinsă; rigidă-fluctuantă; subiectivă-obiectivă; analitică-sintetică; statică-
dinamică etc.
Deci în testarea atenţiei se preferă definirea şi testarea unor forme ale
atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie, pentru că atenţia nu există
în sine, ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi.
Astfel, după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de
activităţi, se testează:
1. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite
acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai
intensă;
2. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii;
3. distributivitatea atenţiei, respectiv menţinerea unui câmp psihic
liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. De
exemplu, situaţiile când fie în stare de pasivitate totală, fie în timpul
executării unei activităţi mai puţin intense, ne îndreptăm atenţia la ceva care
apare (conducere auto, control panou comandă etc.).
3.5. Testele de memorie
Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. Conceptul
desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea –
recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat,
trăit de subiect, dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă.
Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate
fi generalizat, nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de:
situaţia actuală; atenţia subiectului; metoda folosită; forma examenului;
conţinutul examenului.

219
 De exemplu, când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute
sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru
orientarea vocaţională, pentru că:
• este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice
profesiunilor sau
• memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă
insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau
gândire, dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau
• o memorie foarte scăzută, chiar cu inteligenţă suficientă poate
produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii.
Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute, care, uneori,
pot depinde de o lipsă de control a atenţiei, sau alteori de forme patologice
de lipsă de memorie.

3.6. Testele de creativitate

Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă
educaţională şi de performanţă profesională. Au creat teste de creativitate:
E. P. Torrance, care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea,
flexibilitatea, originalitatea şi elaborarea; Guilford, care măsoară facilitatea
sau fluiditatea cuvintelor, ideilor, asocierilor, expresiilor, flexibilitatea,
elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul
modelului tridimensional al intelectului, iar autori precum Osborne şi
Gordon studiază dinamica creativităţii de grup; Gordon pune la punct
dinamica grupelor creative denumite „grup de sinectică” selecţionând
participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de
personalitate: aptitudine metaforică, disponibilitate, coordonare
chinestezică, gustul pentru risc, maturitate afectivă, aptitudinea de a
generaliza, aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială;
Thurstone, care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la
creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor, (fluenţă
ideativă), raţionament inductiv, aptitudine receptivă faţă de ideile noi.
J. Mac Keen Cattell subliniază importanţa factorilor de familie şi sociali în
comportamentul creativ.
În general, testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de
gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi
creative excepţionale. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi
psihometrice remarcabile şi că, în unele studii, par să prezică realizări în
viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare,
probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane
ascunse, dar utile în dezvoltare (Tannenbaum, 1983).
220
 Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford,
1966, Wallach şi Kogan, 1965, Torrance şi Ball, 1984. Toate trei variantele
exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile
gândirii divergente, astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea,
utilitatea, aspectul estetic. În România au studiat şi realizat teste de
creativitate autori precum P. Popescu-Neveanu, M. Roco, M. Minulescu.

4. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI

4.1. Cerinţe privind personalitatea psihologului
În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului
care aplică testele, precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de
testare; pregătirea în domeniul măsurării copiilor; experienţa practică;
organizarea materialelor; revederea itemilor testului şi delimitarea
secţiunilor de interes în testarea respectivă; stabilirea şi menţinerea
raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte
şi cere răbdare, familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi
confortabil, utilizarea unor jucării adecvate); flexibilitate comportamentală.
Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu
se programează şedinţa imediat după-amiază când de obicei copilul doarme);
de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana
care îl examinează; problemele de sănătate; specificul instalării oboselii;
timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii; reacţiile de respingere posibile.

4.2. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver

Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă
riscuri în dezvoltarea psiho-comportamentală, sau chiar anumite
handicapuri. Scopul depistării este posibilitatea de a construi programe
speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. Testarea screening se
realizează de obicei la nivelul comunităţii, selectând copiii care necesită
evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de
intervenţie educaţional-terapeutică.
Testele tip screening sunt utilizare de obicei în cadrul unui program
comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor.
Exemplificare: Testul screening Denver
Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este
introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. Mitrofan în
1993 – 1994.
Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel.
Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social, comportamentul de
221
adaptare; comportamentul verbal; comportamentul motor. Pentru fiecare
domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc
domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta.
Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării
neuropsihice sunt:
Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap, trunchi,
membre); motricitate în decubit ventral; poziţie şezând, posturi de
echilibru; ortostatism, mers, alergare; control, vertical, deplasare pe
verticală (urcat – coborât scări); motricitatea fină a mâini.
Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli;
percepţia şi reprezentarea; memoria verbală (recunoaştere, denumire de
imagini); activitatea de construcţie; activitatea de reproducere grafică;
caracteristici calitative de vârstă.
Comportamentul verbal: gângurit (vocale, consoane); pronunţia de
silabe; limbajul pasiv; limbajul activ; structura gramaticală a limbajului
vorbit.
Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective;
imitaţia şi comunicativitatea afectivă; activitatea de joc cu copii şi adulţii;
manifestări de independenţă (preferinţe active, opoziţie) şi autoservirea
(deprinderi de hrănire, îmbrăcare, igienă.
Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global, cât şi
pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică.
Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei, cât şi prin
surprinderea avansurilor sau retardului faţă de vârsta cronologică. Apariţia
retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au
determinat situaţia, pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi
recuperare care să asigure normalitatea.

4.3. Scale de dezvoltare

Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor
psiho-comportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. Acest tip
de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul, de la
o comunitate educaţională la alta.
Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului
Testul este publicat în 1969 şi revizuit 1993, este dedicat măsurării
dezvoltării copiilor pe direcţia cognitiv-mentală şi cea motorie. Este dedicat
copiilor între 1 lună şi 42 de luni.
Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală, scala
motorie, scala de evaluare a comportamentului. Scala mentală este
dedicată măsurării unor abilităţi, precum: achiziţii senzorial-perceptuale,
222
achiziţionarea constanţei obiectului, memorarea, învăţarea şi rezolvarea de
probleme, vocalizarea şi comunicarea verbală, evidenţa timpurie a gândiri
abstracte, habituarea, reprezentarea mentală, limbajul complex şi formarea
conceptului matematic. Scala motrică măsoară: nivelul controlului
corporal, coordonarea musculară, controlul metric final mâinilor şi
degetelor, mişcarea dinamică, praxis-ul dinamic, imitarea posturală. Scala
de evaluare a comportamentului are 30 itemi, cuprinde evaluări ale
atenţiei, orientării, reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii.
Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor, respectiv vârsta la care 50%
din copiii testaţi reuşesc la un anume item.
Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea
mai multor persoane şi specialităţi: psihologi, părinţi, cadre didactice,
terapeuţi. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a
unor deficienţe ale copilului determină luarea unor măsuri imediate de
tratament educaţional şi terapeutic-recuperator, prevenind instalarea unor
abateri grave. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului, precum şi
depistarea cauzelor unor deficienţe pot conduce la adecvarea măsurilor de
intervenţie.
Paşii unui astfel de program complex includ:
1. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează
în afara nivelelor normale ale dezvoltării psiho-comportamentale;
2. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin
instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere
în dezvoltare;
3. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce
include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care
poate începe intervenţia, utilizând instrumente psihodiagnostice raportate
la criterii, teste de măsurare a dezvoltării, liste de control, observaţii;
4. monitorizarea progresului, prin verificarea şi testarea repetată şi, la ne-
voie, introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului;
5. evaluarea programului.

223
 Partea a II-a
TESTAREA PERSONALITĂŢII
CHESTIONARELE DE PERSONALITATE

OBIECTIVE
Partea a II-a a cursului de „Teorie şi practică în psihodiagnoză” îşi
propune să obţină cunoaşterea, înţelegerea şi formarea abilităţilor şi
deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea
psihologică: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt
cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comporta-
mentului persoanei să fie valide; care sunt strategiile de testare psihologică
a personalităţii; tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice.
Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza
ştiinţifică (analiza de itemi, fidelitatea)

1. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR –

DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII
1.1. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui
chestionar de personalitate
Strategii de construire a chestionarelor de personalitate
În mod fundamental, în funcţie de modalitatea de construire şi
selectare a itemilor, metodele generale de construire a unui chestionar sunt
trei: 1. metoda intuitivă sau abordarea raţională; 2. metoda criteriului extern
sau metoda empirică; 3. metoda criteriului intern sau metoda factorială.
Desigur, pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei
tipuri de strategii, deci şi metode mixte.
Metoda intuitivă
Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în
postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt
relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament, decizie care
antrenează în special experienţa sa de viaţă, cunoaşterea psihologiei umane
în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă, în
special.

224
 Astfel, un posibil demers intuitiv poate cuprinde, în genere, următorii
paşi: 1. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi;
2. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi; calcularea
scorurilor totale la această scală preliminară; 3. calculul corelaţiilor dintre
scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar;
4. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală
a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi
scorurile totale. Deci, într-un astfel de demers mixt, datele empirice pot fi
utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea
itemilor care fie au paternuri de răspuns ambigui, fie au corelaţii
semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură.
Metoda empirică (criteriul extern)
La nivelul acestei metode, selecţia itemilor este ghidată doar de
relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu
specifică. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern.
Etapele principale ale strategiei constau în:
1. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze
raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare;
2. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la
nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui, în mod
ideal, să fie asemănătoare în orice privinţă, cu excepţia trăsăturii specificate);
3. determinarea, pentru fiecare lot, a frecvenţei răspunsurilor
Acord/Dezacord;
4. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute;
5. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi
pentru scala preliminară;
6. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale;
7. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare, scala va fi validată
pe noi laturi, cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate
de discriminare;
8. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată.
Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune
problema utilităţii predictive, practice a diferitelor criterii, deci pentru
construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt
marcate de prejudecata mentalităţii comune.
Metoda analizei factoriale
Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe
tehnici statistice care permit ca, o dată cu identificarea unui factor care
apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a
comportamentului, să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a
evalua respectivul factor.
225
 Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la:
1. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte
metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare
de posibili itemi), itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat;
2. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care, în
paralel, sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca
semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată;
3. se procedează la intercorelarea itemilor, matricea rezultată fiind
analizată factorial, rotată conform procedurii alese, obţinându-se o
clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei
comportamentului subiecţilor testaţi;
4. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi
(încărcătura factorială a itemului);
5. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă
încărcătură factorială. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă,
în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură.
Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate
Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de
inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni
sunt: 1. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi; 2. cum trebuie scrişi
aceşti itemi; 3. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale
formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item.
Într-un studiu realizat de Angleitner ş.a. (1990), se încearcă o definire
şi operare selectivă prin trei modalităţi. Prima dintre ele identifică o
taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite
direct la nivelul limbajului natural (adjective, substantive, adverbe,
verbe etc.). Astfel, clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi:
trăsături stabile; stări şi dispoziţii psihice; activităţi; roluri sociale; relaţii şi
efecte sociale; abilităţi şi talente; caracteristici care ţin de prezenţa fizică. A
doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un
termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se
aplică la toţi indivizii; termeni ce se referă la originea geografică,
naţionalitate, identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă; termeni
care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie
pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. A treia este o grilă de
identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una
dintre următoarele propoziţii-criteriu.

226
 Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura
eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se
confruntă generarea itemilor, dar şi spre a o transforma într-o activitate
căreia să i se controleze maximal variabilele. Este şi aceasta o expresie a
raţionalismului extrem, care poate avea efecte paradoxale, îngustând
creativitatea naturală.
O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se
formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual.
Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor
– probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a
contextului situaţional într-un item care trebuie să fie, în acelaşi timp, scurt,
clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date
printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa
măsură încât să putem proceda, în mod real, la o rangare a
comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a
caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a
construirii scalei de experimentare. Angleitner grupează astfel patru
categorii de probleme: 1. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi
relaţia ei cu evenimente observabile, respectiv relaţia semantică item-
trăsătură şi relaţia logic formală; 2. scrierea propriu-zisă sau selectarea
itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de
suprafaţă ale itemilor; 3. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului,
respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate; 4. relevanţa itemului
sau analize statistice şi calităţi psihometrice.
Relaţia item-trăsătură
Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură
bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de
clase de relaţii logice. În acest „sistem categorial” prezentat sintetic în
tabelul 1, categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ
toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise,
acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor, care pot fi fie
nemodificabile, fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul
situaţional). Celelalte cinci – dorinţe şi interese, fapte biografice, atitudini şi
opinii, reacţii ale altora, itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi
legate indirect de trăsătura de personalitate; de altfel, acest fapt este
responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste
tipuri.

227
 Nr. Denumire Definirea conţinuturilor psihologice
1. descrieri de reacţii Itemii evaluează:
a. comportamente deschise, observabile;
b. comportamente acoperite, subiective,
neobservabile de alţii: senzaţii, sentimente,
cogniţii interioare;
c. simptome interne, precum reacţii
psihofiziologice.
2. atribute ale trăsăturii reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin
adjective sau substantive; pot fi de două
feluri:
1. nemodificabile şi
2. modificabile, când se specifică frecvenţa,
durata, contextul situaţional.
3. dorinţe şi trebuinţe intenţia de a se angaja în comportamente
specifice, dorinţa pentru ceva anume (nu şi
acelea pentru care se specifică realizarea în
prezent).
4. fapte biografice itemi centraţi pe aspecte din trecut.
5. atitudini opinii puternic susţinute, atitudini şi opinii
faţă de diverse categorii de subiecte
generale, sociale, personale.
6. reacţii ale altora itemi care descriu comportamente, reacţii şi
atitudini ale altora faţă de persoană.
7. itemi neobişnuiţi majoritatea itemilor de acest fel descriu
comportamente şi trăiri evident neobişnuite,
stranii, anormale.

Caracteristici de suprafaţă ale itemilor

Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de
conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. Altfel spus, găsirea
formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi, sarcină care
include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea
de bun indicator al constructului, dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite
pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie.
Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a
itemilor: 1. lungimea (numărul de cuvinte, litere, propoziţii);
2. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii, trecerea la
diateza pasivă, timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce
228
priveşte utilizarea verbelor, precum şi cu referire personală); 3. formatul
propriu-zis al itemului, dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns.

Caracteristici semantice ale itemilor

O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în
răspunsul la itemi şi, consecutiv, delimitarea caracteristicilor semantice
responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a
informaţiei.
Pornind însă de la item, sunt descrise cinci caracteristici semantice
care intervin semnificativ, îngreunând sau simplificând procesările
răspunsului, comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul),
ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur
înţeles); nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă, cu atât
cere o procesare mai desfăşurată); gradul de referire personală (informaţia
care include direct şi semnificativ pe subiect); evaluarea (sau măsura
dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului).
Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt
utilizarea unor cuvinte neuzuale, neobişnuite, a unor structuri
propoziţionale complicate, forţate sau neclare, erorile gramaticale.
Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului
(spre deosebire de caracterul echivoc, înţeles ca diferenţă între persoane în
ceea ce priveşte interpretarea itemului. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa
unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri, a unor relaţii echivoce
între propoziţiile frazei; ţin, de asemenea, de incompatibilitatea dintre itemi
şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii, a unor conjuncţii de
tip „sau-sau”, a unor fraze cu mai multe propoziţii principale.
Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte
natura ambiguă a itemului şi, pur şi simplu, îl înţelege greşit
(interpretându-l în alt sens decât cel expectat); (2) recunoaşte
ambiguitatea itemului, însă nu este sigur de care dintre înţelesurile
posibile este vorba.
Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare
între item şi experienţa personală. Un item concret, care afirmă o informaţie
specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate,
numesc condiţii semnificative, situaţii sau includ fapte a căror veridicitate
poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. Itemul abstract
cere procesarea în continuare a înţelesului său, integrarea treptată şi/sau
suplimentarea informaţiei prin exemple, referiri la fapte concrete. Itemii
abstracţi sunt, de regulă, cei care prezintă atitudini, opinii, descrieri
generale, cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a
229
lungul unor situaţii diverse. compararea cu standarde nespecificate, inferenţe
personale. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul
de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi.
Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea
de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a
răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra
lucrurilor, în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item, fie la
nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale.
Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu.
Măsura în care un item evocă valori, standarde aprobate social,
determinări şi prejudecăţi comune, este direct proporţională cu probabilitatea
ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. Acest gen
de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii.

1.2. Trăsături de personalitate

În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau
profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute
din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. În
psihodiagnoză, acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic
incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin:
• observarea unor modele de comportament şi de trăire, cel mai
adesea prin auto-descrieri ale persoanei (aspecte încărcate de
subiectivitate), dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor
performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul
mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului);
• evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de
personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri
sau modele de personalitate).
Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a
celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria
subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin
mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie
utilizat. Desigur, şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor
aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor
trecătoare, a seturilor de răspuns ale subiectului etc. Cercetarea ştiinţifică
face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe.
Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea, pe baza
lor, a predicţiilor asupra comportamentului, pune problema explicării în
cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii, a felului cum dispoziţiile bazale

230
interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile
fenotipice ale personalităţii: valori, proiecte personale, relaţii personale,
imaginea de sine etc.
Din această perspectivă, valoarea explicativă a trăsăturilor de
personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament
observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite
evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu, este insuficient în
psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a
determinat un model de comportament deschis, în care domină nevoia
persoanei de a fi în prezenţa altora.
În această perspectivă, datele contemporane din cercetarea
psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea
explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică
stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face
predicţii pe termen lung.
De asemenea, sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce
este specific spre general şi din nou spre specific, prin faptul că trăsăturile
distincte covariază în modelele similare care se repetă. Astfel, de exemplu,
din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii, putem explica starea de
nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe
stresante existenţiale, fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi
anxiogen evenimentele vieţii, care antrenează depresie şi afecte negative
(trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi
poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California).
Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele
privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale, respectiv
trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. În acelaşi fel, o observaţie
asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată,
punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de
funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”;
iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana
în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea
planurilor, are un stil de atent de a evalua datele etc., toate fiind consecinţe
legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. O explicaţie devine cu atât
mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte
la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în
evidenţă în prezent.

231
 1.3. Inventarul de personalitate California; teoria lui H. Gough
privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii
Perspectiva din care construieşte H.Gough chestionarul este dublă:
contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul
comportamentului interpersonal. Se centrează pe acei termeni pe care
oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament,
caracteristicile obişnuite, zilnice sau, pentru a ne referi direct la denumirea
dată de autor, „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei
expresii.
Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil
un aspect, o nume temă a comportamentului interpersonal. Scopul lui este
de a permite o predicţie asupra comportamentului iar metodele cel mai
utilizate sunt cea raţională şi cea empirică; ca sursă primă pentru
identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian.
Materiale necesare: Chestionar, foaia de răspuns, grilă, etalon, foaie
de profil (masculin şi feminin), manual pentru interpretare.
Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind
de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. Profilul
CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard
T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta.
Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru
trasarea profilului CPI- 480 sunt grupate în patru domenii:
1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă), Cs
(Capacitate de statut), Sy (Sociabilitate), Sp (Prezenţă socială), Sa
(Acceptare de sine), Wb (Sănătate),
2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate), So
(Socializare), Sc (Autocontrol), Cm (Comunalitate), To
(Toleranţă), Gi (Impresie bună);
3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale: Ac (Realizare prin
conformism), Ai (Realizare prin independenţă), Ie (Eficienţă
intelectuală);
4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologică), Fx
(Flexibilitate), FM (Feminitate versus Masculinitate).
În urma studiilor de analiză factorială, scalele individuale CPI se
grupează generând scalele structurale, denumite şi factori. Grupările
formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală, adaptare şi
conformism social, Factorul II – factor care descrie eficienţa personală,
Factor III – factor de independenţă, nonconformism social vs. dependenţă,
conformism social, Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test,
Factor V – sensibilitate feminină vs. duritate masculină.

232
 Inventarul permite, în funcţie de obiectivele testării, aplicarea
ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului
delincvent, a eficienţei şcolare şi academice, a succesului profesional.
Descriere abreviată a scalelor
• Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale;
• Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social;
• Sociabilitatea (Sy) identifică un comportament deschis, ataşat social;
• Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul, spontaneitatea şi
siguranţa de sine;
• Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi
auto-aprecieri;
• Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi
psihică a subiectului;
• Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi
abilităţilor de a convieţui cu cei din jur;
• Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor
normative şi culturale;
• Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea
reacţiilor neurotice;
• Toleranţa (To), gradul de permisivitate faţă de atitudinile sociale,
flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi;
• Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se
prezenta este de supraestimare a atributelor prosociale;
• Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuum gradul de
convenţionalitate şi nonconvenţionalitate;
• Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de
realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat;
• Realizare prin independenţă (Ai) evidenţiază potenţialităţile de
realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis, minim definit;
• Eficienţa intelectuală (Ie), trăsăturile de personalitate care
corespund unui înalt nivel de abilitate intelectuală;
• Înclinaţia psihologică (Py), interesul şi reacţia cvasi-raţională la
trebuinţele, motivaţia şi experienţa altora;
• Flexibilitatea (Fx), gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire
şi comportament social;
• Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin,
la un pol şi masculin la celălalt.
Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp, instructajul se face
utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Subiectul este avertizat să
nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest, pentru ca rezultatele
233
să îl reprezinte. Se aplică individual sau colectiv. Recomandat pentru adulţi
şi tineri.
Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. Se acordă un
punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. Se face suma notelor brute
pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. Se determină
notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele
laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul.
Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului.
Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. În
acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm, Gi, Wb.
Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. şi Cm. – subiectul răspunde
la întâmplare, scoruri sub 20 (c.s.) pe scala Gi. – disimulare negativă.
Scoruri standard mari pe toate scalele, în special pe scala Gi. – disimulare
pozitivă.
Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului
psihologic al subiectului.
Exemplu:
Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie, 24 ani) pe scalele
CPI sunt următoarele:
Scale Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie
Py Fx Fe
Note brute 23 18 20 29 12 30 34 38 38 25 26 24 31
20 35 13 8 24
Note standard 44 45 40 41 29 34 54 48 45 55 60 42 57
53 43 58 48 55

Primul pas al interpretării constă în verificarea validităţii profilului. În

acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb, Cm, Gi. Pe nici
una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n.s. ceea ce înseamnă
că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. Ca
urmare, profilul este interpretabil.
Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe
scale. În acest scop se folosesc pattern-urile interpretative. Rezultatele
obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de
relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp
Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte
mascate (Wb 34). Ca urmare este retrasă, tăcută, timidă (Do 44), puţin
ambiţioasă (Cs 40), puţin prietenoasă (Sy 41), tăcută, inhibată,
convenţională (Sp 41).
Din punctul de vedere al orientării morale este percepută ca o
persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60), este
234
conştiincioasă în limite medii (Re 54), tolerantă tot în limite medii (To 55),
cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie
(Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42, So 48). Din
punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă,
învaţă mai bine într-un mediu structurat, ordonat (Ac 57), fiind
conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. În situaţii în care modelul
de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53).
Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezultatelor sub medie din punctul
de vedere al eficienţei intelectuale. Aptitudinile, competenţele intelectuale
prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). Uşor rigidă.
(Fx 48) este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi
integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55).

1.4. Chestionarul celor 16 factori primari ai personalităţii şi

teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui
R. B. Cattell
Pentru Cattell, metoda analizei factoriale aplicată în psihologia
personalităţii are două obiective: 1. să determine modele ale unităţilor
funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. să ofere o
estimare numerică a gradului de manifestare în ecuaţia personală a
individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii, înţeleşi ca
trăsături sursă pentru comportament. Cattell afirmă clar că numai prin
cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea
persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face
persoana într-o situaţie dată. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii”
rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre
comportamentul uman.
Trăsăturile „sursă” sunt importante, stabile, permanente pentru că
sunt factori unitari, fiecare fiind sursa unui anume aspect al
comportamentului. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub
presiunea mediului în care a evoluat persoana. În comportament se
manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din
interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. Pentru
personalitatea matură, cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori
primari sau trăsături sursă; şi, conform intercorelaţiilor unora dintre ei,
patru trăsături secundare sau de suprafaţă.
Material: Chestionar cu două forme paralele, A şi B. Are 126 itemi, o
foaie de răspuns, 2 grile de corecţie, etalonul de transformare a notelor
brute la scale în note standard, construit în clase standardizate (11); manual
de interpretare.
235
 Scop: Definirea unui profil, un model al funcţionării factorilor
primari şi secundari.
Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori
primari ai personalităţii mature, denumite cu litere, de la A la Q4. Sunt date
4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a
determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare.
Scala A. Rezervat, detaşat, critic, rece faţă de polul opus, deschis,
cald, amabil, cooperant, sociabil.
Scala B. Lent în înţelegere sau învăţare, inteligenţă mai puţin
eficientă, gândire concretă, faţă de polul opus, inteligenţă vie, capacitate
bună de abstractizare.
Scala C. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută, hipersensibilitate,
iritabilitate, fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic, cu un bun control
al emotivităţii, stabil, calm, realist.
Scala E. Docil, amabil, conciliant, acomodabil, umil faţă de
afirmativ, sigur de sine, spirit independent, autoritar, dominator,
încăpăţânat.
Scala F. Moderat, taciturn, prudent, rezervat faţă de impulsiv,
spontan, expansiv, entuziast, plin de viaţă, direct.
Scala G. Supraeu slab: oportunist, fără simţul datoriei, nepăsător,
tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios, perseverent,
cu simţul datoriei şi responsabilităţii, moralizator.
Scala H. Timid, timorat, suspicios, cu o prudenţă extremă,
exteriorizare dificilă, sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ,
întreprinzător, sociabil, cu rezonanţă emoţională bogată.
Scala I. Realist, dur, se bazează pe sine, pozitivist, cu spirit practic,
insensibil faţă de tandru, dependent afectiv, sensibil până la imaturitate
emoţională, cere ajutorul şi stima altora, fără spirit practic.
Scala L. Încrezător, cooperant, adaptabil faţă de neîncrezător,
îndărătnic, neindicat pentru munca în echipă.
Scala M. Practic, conştiincios, ţine la formă, capabil să-şi păstreze
sângele rece; oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ, boem, visător.
Scala N. Direct, naiv, sentimental, natural faţă de subtil, perspicace,
clarvăzător, lucid.
Scala O. Calm, încrezător în sine, senin faţă de anxios, depresiv, cu
sentimente de culpabilitate.
Scala Q1. Conservator, cu respect pentru convenţional faţă de deschis
spre nou, inovator, critic, analitic.
Scala Q2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală,
decis, plin de resurse interioare.
236
 Scala Q3. O slabă integrare a impulsurilor, necontrolat şi în conflict
cu sine, impulsiv faţă de control al impulsurilor, formalist, prudent în
raporturile sociale, cu amor propriu.
Scala Q4. Slabă tensiune ergică: destins, calm şi nepăsător faţă de
tensiune ergică ridicată: tensionat, cu sentimente de frustrare, depăşit de
evenimente.
Factorii secundari, de suprafaţă:
Factorul I. Adaptabil şi, la extrem, lipsit de motivaţie pentru sarcini
dificile faţă de anxietate puternică, inadaptat. Calculul notei standard se
face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi, astfel:
2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3; totalului i se adaugă constanta 34, iar
suma se împarte la 10.
Factorul II. Introvert faţă de extravert. Calculul notei standard se face
pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi, astfel: 2 A 0 3
E + 4 F + 5 N – 2 Q2. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10.
Factorul III. Emotivitate difuză, sensibil, temperament de artist faţă
de dinamism, decis şi întreprinzător, trece repede la acţiune. Calculul notei
standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari
componenţi, astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. La total se
adaugă constanta 69 şi se împarte la 10.
Factorul IV. Supunere, un caracter moderat, pasiv, caută
aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă, agresivitate şi îndrăzneală
în modul de a se impune, tranşant, cu iniţiativă. Calculul notei
standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari
componenţi, astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. Totalul se
împarte la 10.
Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv, fără limită de
timp. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. Având în
vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B, se poate raţiona în
legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la
cele două profile.
Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la
faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei
respective asupra comportamentului, iar nota din zona „medie”, respectiv la
clasele 4, 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. Astfel
că, cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai
dimensiunii, cu atât putem considera influenţa specifică a factorului
respectiv mai puternică. În acest sens, se trec în revistă cei 16 factori şi se
selectează în funcţie de ponderea influenţei; de la cei mai puternici şi sensul
acestei influenţe (notele 0 şi 10, 1 şi 9, 2 şi 8), la cei care apar a influenţa
mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). Apoi încercăm să ne imaginăm
237
ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce
anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri,
vulnerabilităţi sau invers, la reuşite. Se calculează factorii secundari şi se
realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută
personalitatea subiectului testat.
Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat,
25 ani) sunt:
Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4
Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5
Factorii activi în comportament sunt: B, F şi C, L, N, Q1, Q2. În urma
aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. 5; II 7;
III 6; IV 5. Comportamentul este dominat de inteligenţă; se manifestă
spontan şi expansiv, nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile, este
legat de ceilalţi, plăcut, vesel, relativ cooperant şi adaptabil la grup. Atrage
atenţia în special dinamismul, care, fără să fie extremizat, îi dă posibilitatea
unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să
acţioneze.

Chestionarul de anxietate „C”

Materiale necesare Chestionar, foaie de răspuns, grilă, etalon, foaie

de profil, manual pentru interpretare.
Scop: Anxietatea conform teoriei lui R.B. Cattell, defineşte
caracteristici de tensiune interioară, instabilitate, lipsă de încredere în sine,
rezervă în asumarea situaţiilor de risc, temeri, diferite manifestări
psihosomatice amplificate subiectiv. Factorul de anxietate e apropiat de
nevrotism, însă se deosebeşte de acesta. (Nevrotismul este incapacitatea de
adaptare la situaţii noi, rigiditate în comportament). Chestionarul este
construit cu scopul de a măsura anxietatea. Itemii sunt organizaţi după
factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al
simptomelor. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte,
voalate ale anxietăţii, următorii 20 la expresia directă a stării la nivel
comportamental. Raportul dintre prima şi a doua jumătate, calculat separat
de nota generală de anxietate, devine un indice pentru gradul de mascare
sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase.
Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5
subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. Aceşti factori sunt
următorii:
Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul
sau dezvoltarea conştiinţei de sine. Acest factor arată gradul de motivare a
238
integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine
acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Absenţa
unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine
clară este, una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. Nota pentru
componenta Q3 poate să fie, de asemenea, legată de structurile de caracter
şi de obiceiurile socialmente aprobate.
Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla, facilitatea de
a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). Factorul „C” reprezintă
conceptul bine cunoscut al forţei Eu-lui, capacitatea de a controla şi de a
exprima într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. Eu-l
slab, incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la
creşterea tensiunii subiective. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă
puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eu-lui.;
Scala L = sentiment de insecuritate, tendinţe paranoide. Motivul
corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. Situaţia socială
dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu
anxietatea sau, mai veridic, această notă să reprezinte participarea
nesiguranţei sociale la anxietate, care duce în paralel la dezvoltarea de
comportamente asemănătoare, tipice defensivei paranoice.
Scala O = înclinare către auto-acuzare. În plan descriptiv factorul
„O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. Poate
să fie un element constituţional al anxietăţii. În formele sale extreme pare a
fi un sindrom de depresie, auto-acuzare şi anxietate combinată, întâlnit la
unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. Caracteristica sa centrală este un
sentiment de lipsă de demnitate, de anxietate şi de depresie. În termeni
freudieni, ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de
presiunea Supraeului.
Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot
fi rezolvate, tendinţe asociale). Această componentă pare să reprezinte
gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile,
trebuinţele, impulsurile nesatisfăcute, de orice fel.
Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp, instructajul se face
utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Subiectul este avertizat să
evite răspunsurile de tip „oarecum, nesigur, uneori”, să nu omită nici un
răspuns, să răspundă cât mai onest, pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Se
aplică individual sau colectiv. Recomandat pentru adulţi şi tineri.
Cotare: Se aplică grila. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în
conformitate cu indicaţiile grilei. Se face suma tuturor punctelor pentru a
obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. Se calculează scorurile
brute parţiale pentru fiecare subscală factor (Q3, C, L, O, Q4). Se aplică
239
corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. Se transformă notele
brute în note standard prin utilizarea etalonului. Se desenează profilul şi se
fac interpretările.
Exemplu: Adolescent, 19 ani, elev liceu, obţine următoarele
rezultate:
Scale Indice global Q3 C L O Q4
Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7
Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6
Note standard 4 7 3 2 5 3
Interpretare. Anxietate în limite normale (indice global 4). Factorul
Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de
integrare a comportamentului cu imagimea de sine.

1.5. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori, dimensiuni

esenţiale ale personalităţii; Chestionarul ABCD-M
În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc
personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai
fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării
psihologice: ipoteza lexicală. Aceasta presupune că, la nivelul limbajului
curent, au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante, conform
cărora oamenii se evaluează unii de ceilalţi. Aceste trăsături subiacente
reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia
unor regularităţi în gândire, simţire şi acţiune”, consideră McCrae şi
C. Costa, 1994.
Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din
limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural
sau este, cel puţin ca structură, în liniile sale generale, universală?
Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început o dată cu studiile lui
Thurstone. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei
cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv
poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. Analiza factorială realizată de
acest pionier al metodei, l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni,
independenţi. În 1951, în cadrul altei cercetări, Guilford realizează o rotaţie
oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând
chestionarul Thurstone Temperament Schedule.
Allport şi Odberg, din 1925, selectează din Webster's New
International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia
comportamentele umane. Au rezultat un număr de 17.953 de termeni
împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri, descriptori potenţiali de
personalitate; termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi;
termeni care se referă la importanţa socială, evaluări caracteriale şi influenţe
240
ale altora; termeni metaforici şi vagi legaţi de aspecte fizice, capacităţi şi
talente. Termenii din prima categorie, 4504 formează lista „trăsăturilor
stabile de personalitate”, care determină moduri stabile şi consistente de
comportament. Această clasificare, a fost ulterior considerată subiectivă şi
s-a renunţat la ea.
Cattell, 1943, 46, 47, va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a
construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. Ulterior, re-
analizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi
valizi: introversia vs. extraversie, maturitatea emoţională, ciclotimia vs.
schizotimia, ascendenţa vs. submisivitate, radicalism vs. conservatorism.
Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock, 1981, Fieke,
1949, Norman, 1963, Smith, 1965, Tupes şi Christal, 1961, au constatat
similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare
factorială.
Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de
scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John,
Angleitner şi Ostefdorf, 1988). Alţii, precum Wiggeins şi Trapnell, l-au
denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg, 1993).
D. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de
Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza auto-
evaluărilor, observaţiilor şi interviurilor realizate. Îi denumeşte: auto-
expresie, adaptare socială, conformism, control emoţional şi intelect
cercetător. În prezent, deşi nu a dus mai departe aceste cercetări, Fiske este
considerat „descoperitorul accidental al modelului”.
Tupes şi Christal, 1958, 1961 analizează rezultatele mai multor
cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5
dimensiuni. Studiile lor realizate pentru U.S. Air Force nu au fost cunoscute
decât în 1992. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori.
Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului XX au impus ideea
că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice, legate şi
de tipurile de atribute care se asociază, reflectă regularităţile şi covarianţele
realului, fiind parţial derivate cultural, parţial din experienţa personală.
Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au
extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă
existenţa, în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi
semenii, a 5 aspecte fundamentale, care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale.
Desigur aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului
prin influenţele interne şi externe. Aceste 5 tendinţe au fost în general
denumite cu următorii termeni: extraversie, nevrotism, agreabilitate,
conştiinciozitate şi intelect.
241
 Psihologul, în evaluările psihodiagnostice, se adresează fie analizei
de fineţe a proceselor de transformare care se/s-au petrecut în decursul
dezvoltării, fie adaptărilor specifice individului, respectiv felului cum aceste
tendinţe de bază au fost modelate. Psihologul, în consiliere sau psihoterapie
nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului, dar
explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în
problemele existenţiale ale individului, îl pot ajuta să reducă la minim
dificultăţile sau incongruenţele.
În acest model explicativ, dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae,
1994, explicaţiile trebuie căutate la diferite niveluri şi anume, prin
intermediul proceselor de intermediere, niveluri care apar explicit în
schema de mai jos.

Baze biologice Biografie obiectivă:

reacţii emoţionale,
schimbări semnificative

Tendinţe bazale: Adaptări caracteristice: Influenţe externe:

nevrotism, scopuri personale, norme culturale,
extraversie, atitudini evenimente,
deschidere, imagine de sine întăriri
agreabilitate, ce cuprinde scheme ale eului
conştiinciozitate şi mituri personale

Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre

comportamente şi trăsături propriu-zise, ceea ce conduce spre o a doua
eroare, respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. În
realitate, după cum evidenţiază schema, modurile de comportament
specifice pot fi explicate de motive, iar motivele pot fi la rândul lor posibil
de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. Trăsăturile bazale,
superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie,
nevrotism, agreabilitate, conştiinciozitate, intelect – apar ca dispoziţii
psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe
biologice, ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de
structurile biologice (bazele biologice).
Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de
personalitate şi biografia obiectivă a persoanei, care include comportamente
specifice, nu există o legătură directă. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese
optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte
242
psihice, denumite „adaptări caracteristice”. Acestea, la rândul lor, pot
furniza explicaţii pentru comportamentele observabile.
În context, trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în
înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de
fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere.
Personalitatea constituită sau în constituire, este supusă unor influenţe
endogene denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. Trăsăturile
de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază, alături
de abilităţile cognitive, sexuale şi alte materiale primare ale psihicului.
Influenţele externe reunesc cadrul socio-cultural în care se formează
persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau
negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale, operează asupra
persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică.
Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comporta-
mentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei, iar comportamentul
observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective ce include
gânduri, sentimente, acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent
oamenii şi la care, desigur, se raportează prin procese dinamice complexe.
Aceste procese dinamice complexe presupun, de exemplu, şi atitudini şi
preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut.
În concluzie, în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori,
punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. Conţinutul
acestora este format atât de personalitate, cât şi de cultură, adaptările nefiind
altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a
trăsăturilor. Deci acele obiceiuri, atitudini, deprinderi, valori, motive, roluri,
relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei, persoana pusă în
contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează.
În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică, un rol aparte în
evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”, ca o subdiviziune a
adaptărilor caracteristice persoanei de sine. Între tendinţele de bază şi
adaptările caracteristice care constituie expresia directă, observabilă a
personalităţii, au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile
de un anume izomorfism; individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii
particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă, prin
intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism.
Replicarea modelului big five în limba română
Cercetările realizate în limba română au condus spre un model
factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte
compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor.

243
 Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu, între 1994 – 2002;
în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban,
Elena Mădălina Popa, Cosmina Popescu, Dragoş Ciobănescu, Cristian
Ormindan, Laura Almăşan.
Etape în cercetarea psiholingvistică românească:
I. Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX – Extragere 12.960
termeni (adjective);
II. Reducţia acestora prin trei paşi: eliminare elemente tehnice,
medicale, arhaice, obscure; criteriul „Natură”; criteriul „Persoană”: listă de
453 termeni;
III. Experiment: Auto-descriere imagine de sine (4 variante): 100
studenţi psihologie: 921 termeni;
IV. Confruntarea celor două liste: analiză expert (6 psihologi);
V. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de
adjective;
VI. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei, vârsta medie 26.6
ani cu limitele între 19-72 ani;
VII. Derulări ale analizei factoriale: Metoda componentelor principa-
le şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei com-portamen-
telor; derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor
principali;
VIII. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului
ABCD- M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore
pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului; derularea calculelor de
fidelitate: metoda consistenţei interne; derularea examinării validităţii prin
metoda criteriului extern: teste cunoscute;
IX. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big
five;
Avantaje:
• păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe niveluri
de abstracţie;
• permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături
în interiorul spaţiului multidimensional & dintre trăsături şi axele factoriale;
• se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca
modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8
faţete mixte cu variabile cu încărcături principale);
• include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi, respectiv negativi
ai celorlalţi 4 factori.
Metoda Hofstee, 1992;
• Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali;
244
 • Se introduc, pentru fiecare pereche de 2 factori, încă 4 factori
secundari la 30 şi 60 grade;
• Se calculează încărcă

245
 Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să
analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Ei au
de asemenea tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Ei
vor ca soluţiile să aibă sens legat de fapte, principii generale, modele. Prin
contrast, afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de
probleme. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia
în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni.
Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui
individ fie pentru Judecată/(logică sau afectivă), fie pentru Percepţie
(senzorială sau intuitivă). Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi
organizaţi vrea să lase lucrurile terminate. În opoziţie, perceptivii preferă
flexibilitatea şi adaptabilitatea. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul
rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd
schimbările neaşteptate.
Stilul managerial şi de a lua decizii
Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de
conducere:
– tipul NF preferă creativitatea, problemele văzute ca oportunităţi;
– tipul NT preferă să definească problemele, urmăreşte obiective
clare, o politică, îşi stabileşte criterii pentru succes;
– Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice
implementarea lor;
– Tipul SF este practic dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este
mai bine să facă.
Alegerea carierei – orientare profesională
Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi
cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele.
Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate
să depindă de exemplu de preferinţa persoanei pentru E sau I. S-au realizat
studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. De exemplu,
profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ; cea de economist tipului
INTJ, iar cea de pilot ISTP.
Studiile, începând din 1976, privind performanţa în muncă au făcut
ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa
despre modul lor de a procesa informaţia, iar companii, colegii, spitale şi
forţele armate ale U.S.A. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea
şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. De exemplu, cercetătorii au tras
concluzia că, aparent, senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină
şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte, în timp ce intuitivii sunt
mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi
de panificare strategică.
252
 Cercetările au arătat că în posturile înalte, de conducere, este de
preferat tipul T (logic, raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F –
afectiv. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât
cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974).
Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput
şi satisfacţia muncii. Cu cât este mai suportiv mediul, cu atât creşte
probabilitatea creşterii satisfacţiei.
Aplicaţie: identificarea tipurilor; reguli
În cadrul unui tip, una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie
preferată şi dezvoltată conştient.
Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară.
Introvertul, în lumea interioară a conceptelor şi ideilor.
A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin
complementaritate.
A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I; astfel, cel ce are
dominanta extravertă, va folosi secundara în lumea interioară.
Introvertul, va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. Deci,
dezvoltându-şi funcţia auxiliară, persoana îşi va dezvolta deprinderile care
îi permit să funcţioneze şi în lumea interioară şi în cea exterioară. Un
introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare, dar lucrează cel
mai bine, cel mai uşor, cel mai plăcut cu ideile. Un extravert bine dezvoltat
poate lucra eficient cu ideile, dar cel mai bine, cu cel mai mare interes şi
satisfacţie, lucrează prin acţiuni exterioare.
A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional.
Dacă prima este o funcţie iraţională-perceptivă, a doua va fi una raţională.
Şi invers. Prin dezvoltarea auxiliarei, persoana câştigă capacitatea de a
comanda atât aspectul perceptiv, cât şi pe cel raţional.
Preferinţa JP, indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi
persoanele extraverte şi la cele introverte.
Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată, sau
funcţia inferioară, sau a IV-a funcţie.
Funcţia opusă auxiliarei este a III-a, sau terţiară.
3. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR
PERSONALITĂŢI ACCENTUATE
3.1. Teoria lui K. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de
anormalitate
În cadrul continuum-ului dintre normalitate şi anormalitate – având
în vedere aspectele de structură, funcţionare şi adaptare – putem vorbi din
perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. imature (de exemplu,
253
imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului), personalităţi
accentuate, personalităţi destructurate şi personalităţi patologice.
Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici
care ies din comun, din „media” de manifestare în cadrul populaţiei
generale, care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni
propriu-zis destructurate. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca
invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni
normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”.
Limitele dintre normal, în termeni cantitativi, tendinţa spre „mediu”,
accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează
în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al manifestării
care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate
accentuate, dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată, putem
vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. Accentuarea, în
sens pozitiv sau negativ, presupune o manifestare ieşită din comun în mod
constant, indiferent de situaţie. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad
mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă
ale persoanei favorizează acest lucru. În aceste condiţii lipsa de socializare a
trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane
se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea, iar devierea devine
fundamentală. Persoana, în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări, a
faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată, se apără justificând
condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii.
Karl Leonard, 1968, descrie din datele empirice clinice aceste tipuri
şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”.
Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii:
• tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia);
• tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate);
• tipul demonstrativ (teatral, se autolaudă şi autocompătimeşte);
• tipul nestăpânit (irascibil, indispoziţie cronică, devieri în direcţia
alcoolismului, sau sexuale).
Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre:
• tipul hipertimic (locvace, cu o constantă bună dispoziţie);
• tipul distimic (posomorât, seriozitate exagerată);
• tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere, hiper şi distimie);
• tipul emotiv (trăiri afective puternice, determinate atât de
evenimente triste, cât şi fericite);
• tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie);
• tipul anxios.
254
 Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate:
• tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei);
• tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei);
• tipul introvertit – hipertimic.

3.2. Chestionarul de tendinţe accentuate

În categoria instrumentelor de evaluare H. Schmiescheck creează
Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor
care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate.
Tradus şi experimentat în limba română de I. Nestor.
Materiale necesare: chestionarul, foaie de răspuns, foaie de profil,
grila şi sistemul de transformare a notelor brute.
Scop:
Structură: Format din 88 itemi, repartizaţi pe 10 scale: Scala I,
demonstrativitate (12 itemi); Scala II, hiperexactitate (12 itemi); scala III,
hiperperseverenţă (12 itemi); scala a IV-a, lipsa de stăpânire, control (8
itemi); grupa V, hipertimie (8 itemi); grupa a VI-a, distimie (8 itemi); scala
a VII-a, ciclotimie (8 itemi); scala a VIII-a, exaltare (4 itemi); sclala a IX-a,
anxietate (8 itemi); scala a X-a, emotivitate (8 itemi).

4. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE

A PERSONALITĂŢII
4.1. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a
personalităţii
Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia
anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la
modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural
respectiv şi, în plus, tulburarea aduce câteva aspecte–cheie care se regăsesc
în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale
profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică, neputinţa de a profita de
experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale.
Etiologic, tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii
favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care
sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive, precum:
dezastre, tortură, captivitate, boală psihică severă.
În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot
fi considerate boli psihice propriu-zise, mai ales datorită caracterului aluziv
al debutului; de asemenea, nu prezintă o perioadă de stare de maximă

255
manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar
remisiune semnificativă.
Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări” fiind în
sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici
specifice, precum:
• pot fi observate încă din copilărie, pentru că elementele principale
apar schiţate în comportamentul copilului;
• devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă o
dată cu structurarea definitivă a personalităţii;
• însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei.
Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ
constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria
psihopatologiei, alături de bolile psihice propriu-zise.
Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde
comportamentul persoanei este previzibil, dizarmoniile sunt structurări
inedite ale personalităţii, nu întotdeauna în sens negativ. G. Ionescu îi
caracterizează, în primul rând, prin imprevizibilul conduitei, sunt
„surprinzători în raportarea lor la norme, obiceiuri, reguli de convieţuire
socială, la ceilalţi, şi nu rareori la ei înşişi. Particulari în conduită, dar nu şi
în disponibilităţi, vulnerabili la infracţiune, dar şi la adevăruri pe care noi nu
le rostim, seducători sau respingători, sugestibili şi naivi sau flexibili şi
persuasivi, ei sunt sarea şi piperul omenirii...ei tulbură valurile vieţii sociale
şi, uneori le dau culoare”.
Desigur, fiind vorba despre structură de personalitate, dizarmoniiile
reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive, de
dispoziţie şi relaţionale, conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra
muros.
În practica psihiatrică şi psihologică, au fost utilizaţi şi alţi termeni al
căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum:
caracteropatii, sociopatii, psihopatii. În clasificarea lor, denumirea
principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din
denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii
(paranoia), tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie), tulburare
histeroidă a personalităţii (isterie).
În taxonomia I.C.D.-10, 1992, în funcţie de sorginte:
• sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii; tulburare
schizoidă a personalităţii;
• sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii, tulburare
borderline a personalităţii; tulburare histrionică a personalităţii;

256
 • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a persona-
lităţii, tulburare dependentă a personalităţii; tulburare anacastă a personali-
tăţii; tulburare emoţional-instabilă.
Clasificarea D.S.M.- IV, 1994 introduce criteriul clusterilor de sens:
• Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii; tulburare paranoidă
a personalităţii; tulburare schizotipală a personalităţii;
• Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii; tulburare borderline
a personalităţii; tulburare histrionică a personalităţii; tulburare narcisică a
personalităţii;
• Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii; tulburare dependentă a
personalităţii; tulburare obsesiv-compulsivă a personalităţii.

4.2. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality

Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory
În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck, în esenţă,
există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de
normalitate – anormalitate: extraversie vs. introversie, stabilitatea
emoţională – vs. instabilitate (nevrotism) şi adaptabilitate vs. psihotism. În
privinţa celui din urmă, experimentele de laborator şi cercetările empirice au
pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care, în extrema
opusă, cuprinde comportamente, precum: altruism, socializare, capacitate de
empatie şi de conformare; dincolo de zona de normalitate cuprinde
comportamentul psihopat caracterizat prin impulsivitate, ostilitate,
agresivitate) şi, înspre extrema sa patologică, comportamentul schizoid,
unipolar depresiv, tulburările de afectivitate, tulburările schizo-afective şi
schizofrenia. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate
sunt: agresivitate, răceală, egocentrism, impersonalitate, impulsivitate, tendin-
ţă antisocială, lipsa de empatie, încăpăţânarea şi, cognitiv, tendinţa de a face
asociaţii mentale distale ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor.
Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în
următorii termeni descriptivi: solitar, nu-i pasă de oameni, pare a nu se
potrivi nicăieri, poate fi crud şi inuman, îi lipsesc sentimentele şi empatia,
este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte, îi plac lucrurile
neobişnuite, ciudate şi nu-i pasă de pericol, îi place să-şi bată joc de alţi
oameni şi să-i neliniştească. Copilul pare ciudat, izolat, glacial şi frizează
prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale; apare
agresiv şi ostil chiar cu cei din familie; socializarea, empatia, sentimentul de
vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor.
Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne
facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate; când este
vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de
257
 Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să
analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Ei au
de asemenea tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Ei
vor ca soluţiile să aibă sens legat de fapte, principii generale, modele. Prin
contrast, afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de
probleme. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia
în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni.
Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui
individ fie pentru Judecată/(logică sau afectivă), fie pentru Percepţie
(senzorială sau intuitivă). Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi
organizaţi vrea să lase lucrurile terminate. În opoziţie, perceptivii preferă
flexibilitatea şi adaptabilitatea. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul
rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd
schimbările neaşteptate.
Stilul managerial şi de a lua decizii
Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de
conducere:
– tipul NF preferă creativitatea, problemele văzute ca oportunităţi;
– tipul NT preferă să definească problemele, urmăreşte obiective
clare, o politică, îşi stabileşte criterii pentru succes;
– Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice
implementarea lor;
– Tipul SF este practic dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este
mai bine să facă.
Alegerea carierei – orientare profesională
Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi
cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele.
Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate
să depindă de exemplu de preferinţa persoanei pentru E sau I. S-au realizat
studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. De exemplu,
profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ; cea de economist tipului
INTJ, iar cea de pilot ISTP.
Studiile, începând din 1976, privind performanţa în muncă au făcut
ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa
despre modul lor de a procesa informaţia, iar companii, colegii, spitale şi
forţele armate ale U.S.A. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea
şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. De exemplu, cercetătorii au tras
concluzia că, aparent, senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină
şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte, în timp ce intuitivii sunt
mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi
de panificare strategică.
252
 Cercetările au arătat că în posturile înalte, de conducere, este de
preferat tipul T (logic, raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F –
afectiv. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât
cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974).
Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput
şi satisfacţia muncii. Cu cât este mai suportiv mediul, cu atât creşte
probabilitatea creşterii satisfacţiei.
Aplicaţie: identificarea tipurilor; reguli
În cadrul unui tip, una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie
preferată şi dezvoltată conştient.
Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară.
Introvertul, în lumea interioară a conceptelor şi ideilor.
A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin
complementaritate.
A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I; astfel, cel ce are
dominanta extravertă, va folosi secundara în lumea interioară.
Introvertul, va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. Deci,
dezvoltându-şi funcţia auxiliară, persoana îşi va dezvolta deprinderile care
îi permit să funcţioneze şi în lumea interioară şi în cea exterioară. Un
introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare, dar lucrează cel
mai bine, cel mai uşor, cel mai plăcut cu ideile. Un extravert bine dezvoltat
poate lucra eficient cu ideile, dar cel mai bine, cu cel mai mare interes şi
satisfacţie, lucrează prin acţiuni exterioare.
A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional.
Dacă prima este o funcţie iraţională-perceptivă, a doua va fi una raţională.
Şi invers. Prin dezvoltarea auxiliarei, persoana câştigă capacitatea de a
comanda atât aspectul perceptiv, cât şi pe cel raţional.
Preferinţa JP, indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi
persoanele extraverte şi la cele introverte.
Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată, sau
funcţia inferioară, sau a IV-a funcţie.
Funcţia opusă auxiliarei este a III-a, sau terţiară.
3. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR
PERSONALITĂŢI ACCENTUATE
3.1. Teoria lui K. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de
anormalitate
În cadrul continuum-ului dintre normalitate şi anormalitate – având
în vedere aspectele de structură, funcţionare şi adaptare – putem vorbi din
perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. imature (de exemplu,
253
imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului), personalităţi
accentuate, personalităţi destructurate şi personalităţi patologice.
Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici
care ies din comun, din „media” de manifestare în cadrul populaţiei
generale, care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni
propriu-zis destructurate. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca
invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni
normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”.
Limitele dintre normal, în termeni cantitativi, tendinţa spre „mediu”,
accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează
în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al manifestării
care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate
accentuate, dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată, putem
vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. Accentuarea, în
sens pozitiv sau negativ, presupune o manifestare ieşită din comun în mod
constant, indiferent de situaţie. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad
mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă
ale persoanei favorizează acest lucru. În aceste condiţii lipsa de socializare a
trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane
se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea, iar devierea devine
fundamentală. Persoana, în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări, a
faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată, se apără justificând
condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii.
Karl Leonard, 1968, descrie din datele empirice clinice aceste tipuri
şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”.
Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii:
• tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia);
• tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate);
• tipul demonstrativ (teatral, se autolaudă şi autocompătimeşte);
• tipul nestăpânit (irascibil, indispoziţie cronică, devieri în direcţia
alcoolismului, sau sexuale).
Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre:
• tipul hipertimic (locvace, cu o constantă bună dispoziţie);
• tipul distimic (posomorât, seriozitate exagerată);
• tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere, hiper şi distimie);
• tipul emotiv (trăiri afective puternice, determinate atât de
evenimente triste, cât şi fericite);
• tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie);
• tipul anxios.
254
 Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate:
• tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei);
• tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei);
• tipul introvertit – hipertimic.

3.2. Chestionarul de tendinţe accentuate

În categoria instrumentelor de evaluare H. Schmiescheck creează
Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor
care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate.
Tradus şi experimentat în limba română de I. Nestor.
Materiale necesare: chestionarul, foaie de răspuns, foaie de profil,
grila şi sistemul de transformare a notelor brute.
Scop:
Structură: Format din 88 itemi, repartizaţi pe 10 scale: Scala I,
demonstrativitate (12 itemi); Scala II, hiperexactitate (12 itemi); scala III,
hiperperseverenţă (12 itemi); scala a IV-a, lipsa de stăpânire, control (8
itemi); grupa V, hipertimie (8 itemi); grupa a VI-a, distimie (8 itemi); scala
a VII-a, ciclotimie (8 itemi); scala a VIII-a, exaltare (4 itemi); sclala a IX-a,
anxietate (8 itemi); scala a X-a, emotivitate (8 itemi).

4. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE

A PERSONALITĂŢII
4.1. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a
personalităţii
Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia
anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la
modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural
respectiv şi, în plus, tulburarea aduce câteva aspecte–cheie care se regăsesc
în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale
profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică, neputinţa de a profita de
experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale.
Etiologic, tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii
favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care
sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive, precum:
dezastre, tortură, captivitate, boală psihică severă.
În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot
fi considerate boli psihice propriu-zise, mai ales datorită caracterului aluziv
al debutului; de asemenea, nu prezintă o perioadă de stare de maximă

255
manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar
remisiune semnificativă.
Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări” fiind în
sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici
specifice, precum:
• pot fi observate încă din copilărie, pentru că elementele principale
apar schiţate în comportamentul copilului;
• devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă o
dată cu structurarea definitivă a personalităţii;
• însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei.
Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ
constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria
psihopatologiei, alături de bolile psihice propriu-zise.
Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde
comportamentul persoanei este previzibil, dizarmoniile sunt structurări
inedite ale personalităţii, nu întotdeauna în sens negativ. G. Ionescu îi
caracterizează, în primul rând, prin imprevizibilul conduitei, sunt
„surprinzători în raportarea lor la norme, obiceiuri, reguli de convieţuire
socială, la ceilalţi, şi nu rareori la ei înşişi. Particulari în conduită, dar nu şi
în disponibilităţi, vulnerabili la infracţiune, dar şi la adevăruri pe care noi nu
le rostim, seducători sau respingători, sugestibili şi naivi sau flexibili şi
persuasivi, ei sunt sarea şi piperul omenirii...ei tulbură valurile vieţii sociale
şi, uneori le dau culoare”.
Desigur, fiind vorba despre structură de personalitate, dizarmoniiile
reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive, de
dispoziţie şi relaţionale, conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra
muros.
În practica psihiatrică şi psihologică, au fost utilizaţi şi alţi termeni al
căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum:
caracteropatii, sociopatii, psihopatii. În clasificarea lor, denumirea
principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din
denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii
(paranoia), tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie), tulburare
histeroidă a personalităţii (isterie).
În taxonomia I.C.D.-10, 1992, în funcţie de sorginte:
• sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii; tulburare
schizoidă a personalităţii;
• sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii, tulburare
borderline a personalităţii; tulburare histrionică a personalităţii;

256
 • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a persona-
lităţii, tulburare dependentă a personalităţii; tulburare anacastă a personali-
tăţii; tulburare emoţional-instabilă.
Clasificarea D.S.M.- IV, 1994 introduce criteriul clusterilor de sens:
• Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii; tulburare paranoidă
a personalităţii; tulburare schizotipală a personalităţii;
• Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii; tulburare borderline
a personalităţii; tulburare histrionică a personalităţii; tulburare narcisică a
personalităţii;
• Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii; tulburare dependentă a
personalităţii; tulburare obsesiv-compulsivă a personalităţii.

4.2. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality

Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory
În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck, în esenţă,
există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de
normalitate – anormalitate: extraversie vs. introversie, stabilitatea
emoţională – vs. instabilitate (nevrotism) şi adaptabilitate vs. psihotism. În
privinţa celui din urmă, experimentele de laborator şi cercetările empirice au
pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care, în extrema
opusă, cuprinde comportamente, precum: altruism, socializare, capacitate de
empatie şi de conformare; dincolo de zona de normalitate cuprinde
comportamentul psihopat caracterizat prin impulsivitate, ostilitate,
agresivitate) şi, înspre extrema sa patologică, comportamentul schizoid,
unipolar depresiv, tulburările de afectivitate, tulburările schizo-afective şi
schizofrenia. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate
sunt: agresivitate, răceală, egocentrism, impersonalitate, impulsivitate, tendin-
ţă antisocială, lipsa de empatie, încăpăţânarea şi, cognitiv, tendinţa de a face
asociaţii mentale distale ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor.
Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în
următorii termeni descriptivi: solitar, nu-i pasă de oameni, pare a nu se
potrivi nicăieri, poate fi crud şi inuman, îi lipsesc sentimentele şi empatia,
este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte, îi plac lucrurile
neobişnuite, ciudate şi nu-i pasă de pericol, îi place să-şi bată joc de alţi
oameni şi să-i neliniştească. Copilul pare ciudat, izolat, glacial şi frizează
prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale; apare
agresiv şi ostil chiar cu cei din familie; socializarea, empatia, sentimentul de
vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor.
Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne
facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate; când este
vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de
257
succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte, eventual prin
centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului.
Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care
se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate
caracteristice pentru tulburările de personalitate, cuantificând gradul lor de
normalitate vs. anormalitate sau/şi permiţând de asemenea un
psihodiagnostic diferenţial. Există o serie de tehnici proiective prin care se
poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau
dizarmonică în interiorul acesteia.
E.P.I.
Materiale necesare: Chestionar, foaia de răspuns, grilă, etalon, foaie
de profil, manual pentru interpretare.
Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul
(emoţionabilitatea).
Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru
măsurarea introversiei – extraversiei.
(E-I), o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N), o scală de
adaptare – psihotism, o scală de minciună (L).
Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de
răspuns. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. Se aplică
individual sau colectiv. Recomandat pentru adulţi şi tineri.
Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din
cele trei scale ale testului. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi
pentru NU.
Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului.
Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. În
acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4
coincidenţe, subiecţi disimulanţi). Al doilea pas constă în interpretarea
propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului.
Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert.
Extravertul este sociabil, îi plac activităţile distractive, are mulţi
prieteni, simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de
unul singur. Îşi asumă uşor riscul, îi place aventura şi se expune pericolelor.
Tinde spre emoţii puternice, doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. Îi
place să facă glume, este oscilant, optimist, are tendinţa de a fi agresiv şi îşi
pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. Tip artistic, înclinat spre exterior.
Concret, alert, cu iniţiativă şi bun organizator. Tinde să se supraaprecieze şi
să accepte doar propriul punct de vedere.
Introvertul este liniştit, retras, introspectiv, are o viaţă interioară
bogată. Este tipul gânditor, indicat pentru cercetare, posedă gândire
abstractă, dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat
258
spre interior şi oarecum rupt de exterior. Uşor tensionat, căci îi lipseşte
uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. În relaţiile sociale este
rezervat şi distant, neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). Înclinat spre un
mod de viaţă ordonat, nu agreează agitaţia, îşi domină agresivitatea şi nu-şi
pierde uşor cumpătul. Tinde să se subaprecieze.
Nevrotismul, denumit şi instabilitate emoţională, este definit de
interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate, depresie, o scăzută auto-apreciere
şi timiditate, toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale
puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la
evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale,
adesea rigide. Dacă este vorba de un instabil extravert, apar în prim plan
neliniştea şi sensibilitatea, devine excitabil, agresiv. Dacă este vorba de un
introvert, timiditatea, anxietate, blocajul emoţional sunt dominante.
Apatia este caracteristica inversă; la cealaltă extremă a stabilităţii
emoţionale, avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat
emoţional, reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate, lente, intră greu în
atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie, calm
„plat” foarte repede după activarea emoţională.
E.P.Q. include şi o a IV-a scală, psihotismul.
Psihotismul este cea mai complexă dimensiune, definită de
interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate, egocentrism, comportament
antisocial şi lipsa de empatie. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt, în
comportament se remarcă tendinţa dea produce tulburări, solitudinea,
cruzimea, ostilitatea faţă de celălalt, preferinţe pentru lucruri ciudate şi
neobişnuite. La celălalt pol, avem dea face cu peroane socializate, cu
tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale, convenţiilor,
drepturilor celorlalţi, cu niveluri de aspiraţie adaptate la realitate.
Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând
la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „Ne
ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care
devin patologice doar în cazuri extreme”. Doar la o mică proporţie de
persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte
o condiţie psihotică propriu-zisă. Schizofrenia este la un capăt extrem al
dimensiunii psihotism, de exemplu, care include de asemenea, pentru
niveluri înalte criminalitate, psihopatie, tulburări de tip maniaco-depresiv.
Itemii scalei conţin, în primul rând, caracteristici care semnifică un
comportament antisocial, aspecte sadice, impulsive şi, doar în al doilea
rând, ideaţie de tip paranoid.
Exemplu: E.P.I.
Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele
performanţe pe scalele Ey. Notele brute: N = 22, E = 5, L = 5. Pentru a afla
valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. În cazul
259
acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se
transformă în note standard. Prin transformarea notelor brute în note
standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9, E 1. Aşadar vom analiza
următorul profil: N = 9, E = 1, L = 5.
Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de
disimulare, performanţă mai mare de 4 puncte, scala E ne arată că subiectul
nostru este introvert, iar scala N semnalează prezenţa unei structuri
nevrotice. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma
că subiectul disimulează. Prin urmare, descrierea subiectul va fi
următoarea: subiect introvert, rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică.
4.3. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, M.M.P.I.
şi scalele abreviate din CPI
Materiale necesare: Chestionar MMPI, Foaia de răspuns, grilele,
foaia de profil; sau Chestionar CPI, foaia de răspuns CPI, grilă, etalon, foaie
de profil MMPI (masculin şi feminin), manual pentru interpretare.
Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii
psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley, 1952)
Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. Astfel
aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea
personalităţii din punct de vedere psihopatologic. Proporţia de itemi
comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se
justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct
din MMPI. (Minulescu, 1996).
Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10
scale clinice.
Scalele de validitate sunt: scala Nu ştiu (?), scala minciună (L), scala
de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F), scala bipolară
de disimulare pozitivă sau negativă (K).
Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj
deliberat al răspunsurilor.
Scalele clinice sunt:. Scala ipohondrie (Hs), scala depresie (D), scala
isterie (Hy), scala deviaţie psihopată (Pd), scala masculinitate–feminitate
(Mf), scala paranoia (Pa), scala psihastenie (Pt), scala schizofrenie (Sc),
scala hipomanie (Ma), scala introversie socială (Si).

Descrierea scalelor
1. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică
faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice, fără
nici o bază organică.
2. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi.
3. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi
simptomele de conversie.
260
 4. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter,
decât una simptomatologică şi indică prezenţa, cu sau fără conduite
manifeste, a caracteristicilor psihopate de personalitate.
5. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile
homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie
masochistă, impulsivi, psihopaţi, cu personalitate feminină).
6. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice.
7. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică, care măsoară
simptomele fobice şi obsesionale.
8. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce, schizofrenia
pseudo-nevrotică, hebefreno-catatonică, paranoidă.
9. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea
hipomaniacală.
10. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-
zisă. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale.
Se mai pot calcula doi indici: nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de
interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh, în care sunt
utilizate notele standard (note T).
Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. Prin urmare,
se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului.
Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test se aplică grilele
scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică, care include şi
indici de ponderare. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina
valoarea scorurilor pe scalele derivate; y reprezintă scorul brut estimat al
scalei corespunzătoare din MMPI, x reprezintă scorul brut al scalei
abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi
sumarea coincidenţelor răspunsurilor), a şi b reprezintă constante calculate
pentru fiecare dintre aceste scale. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat
în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute
obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI.
Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se
trasează profilul.
Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. Ca regulă
generală, orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei
accentuări în sens patologic.
Exemplu
Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie, 24 ani) pe scalele
abreviate MMPI sunt următoarele:
Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si
Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27
Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49
Pasul 1. Verificarea validităţii testului. În acest scop se analizează
rezultatele pe scalele L, F, K. Dacă scorurile depăşesc NS 70, atunci există
motive de invalidare (minciună, capacitatea de înţelegere a testului,

261
atitudine negativă faţă de testare). În cazul prezent, verificarea scalelor de
validitate nu oferă nici un motiv de invalidare.
Pasul 2. Analiza scalelor diagnostice. Performanţele obţinute de
subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70, subiectul este
normal din punct de vedere psihologic.
4.4. Chestionarul Psihopatie, Nevroză, Paranoia, P.N.P. al lui P. Pichot
Materiale necesare: Chestionar, foaia de răspuns, grilă, etalon, foaie
de profil, manual pentru interpretare
Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice, nevrotice sau
psihopate.
Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar, (4 scale:
de sinceritate, nevrotism, tendinţe paranoide, tendinţe psihopate), un test
asociativ verbal, un test de gusturi alimentare (probe cvasi-proiective).
Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp, instructajele se fac
pentru fiecare subtest în parte. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un
răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Se aplică individual sau colectiv.
Recomandat pentru adulţi şi tineri.
Cotare: Testul nr.1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul
alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al.) pe
foaia de profil. Testul nr. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se
trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc., Nev. Pa., Ps.) a foii de
profil Testul nr. 3. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia de
profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con.verb.). În cazul testelor 2 şi
3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila.
Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al
subiectului.
Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea
rezultatelor peste 70. La scala de minciună, performanţe peste 70 în note T
indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2003.
2. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză Testarea personalităţii,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003.
3. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B.
Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii
medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002.

262