Etapele și demersul evaluării psihologice

a personalității (II). Examinarea

psihologică.
 Psychological assessment Psychology
 
 Cristian Opariuc-Dan
 
 Luni, 18 Septembrie 2017
 
 71 accesări

Examinarea psihologică utilizează metode, tehnici și instrumente specifice pentru

colectarea de date valide în vederea obținerii de informații necesare evaluării
psihologice. Elementul cheie, în acest context, îl reprezintă conceptul de „date
valide".

Din păcate, în cazul evaluării personalității, avem prea puține mijloace prin care să ne
asigurăm că răspunsurile subiectului reprezintă chiar modalități reale de a reacționa la
situații concrete. Trecând peste faptul că, uneori, cu toată bunăvoința subiectului,
acesta nu se poate raporta obiectiv la eșantionul de comportamente prezentat, rămâne
să găsim modalități de limitare a tendințelor voluntare de manipulare a rezultatelor.
Putem face acest lucru stabilind un climat de încredere și cooperare pe parcursul
examinării psihologice și controlând calitatea datelor colectate.

Obținerea climatului de încredere și cooperare

Momentul de început al stabilirii climatului de încredere și cooperare îl
reprezintădiscuția preliminară, aceea în care s-a obținut consimțământul persoanei.
Fiind informat asupra procedurilor și asupra posibilității de abandon, rezistența
persoanei se reduce, cooperarea în situația de examen fiind mult facilitată. Totuși,
climatul de încredere nu a fost încă stabilit. Din acest motiv, se recomandă inițierea
examinării psihologice nu cu un interviu clinic în adevăratul sens al cuvântului, ci
folosind un așa-numit interviu de pretestare (Weiner & Greene, 2008). Acesta este o
formă de anamneză simplificată, în general scurtă (nu depășește 5-6 minute) și are în
vedere mai mult informații generale, de genul: „Ce vârstă aveți?", „Sunteți căsătorit
(căsătorită)?", „Unde lucrați?", „Ce profesie și ce ocupație aveți?", „Ce școală urmați?",
„De cât timp vă confruntați cu problema…." etc. Aceste întrebări au o valoare
diagnostică destul de limitată, însă scopul lor principal îl reprezintă introducerea
persoanei în mediul de examinare. Mai importante decât întrebările sunt tonul,
atitudinea și comportamentul non-verbal al psihologului.

Așa cum remarcă unii autori (Masling, 1998), deschiderea se obține atunci când
persoanele percep situația de examen ca bazată pe respect reciproc, orientată în
scopul obținerii de informații ce vor fi utilizate pentru a ajuta subiectul, dar în condi țiile
existenței autorității profesionale a psihologului. Cu alte cuvinte, psihologul își păstrează
autoritatea profesională, dar trebuie perceput ca având un demers bazat pe respect și
în beneficiul persoanei. Astfel, tonul discuției va fi unul moderat, fără a se efectua
judecăți de valoare, fără atitudini de superioritate sau de forță, fără critici sau posturi
care să indice detașare și rutină, fără ironii. În acest stadiu mecanismele defensive ale
subiectului se pot activa foarte rapid, fie că persoana le conștientizează și le exprimă
sau nu, conducând, inevitabil, la degradarea totală sau parțială a informațiilor ce
urmează a fi colectate.

O bună practică indică finalizarea acestui interviu de pretestare cu două intervenții de

genul: „Acum vă rog să-mi puneți orice fel de întrebare privind examenul psihologic de
astăzi, astfel încât să putem clarifica orice nelămuriri a ți putea avea.", urmată de„Sunteți
gata să începem examinarea?". Astfel, după detensionare și introducere în contextul
evaluării, persoana va avea ocazia să exprime temerile, se simte valorizată și
respectată, se deschide și poate furniza informații valide.

Controlul calității datelor

Dincolo de încrederea și cooperarea subiectului, obținerea unor date cu reală valoare
diagnostică se poate realiza respectând consemnul de administrare și folosind un
limbaj simplu și clar. De cele mai multe ori, probele auto-administrare sunt prezentate
în scris, sub forma unor caiete cu itemi. În această situație va trebui să ne asigurăm
că persoana evaluată stăpânește suficient de bine limbajul scris, astfel încât să
înțeleagă clar atât sarcina, cât și întrebările.
În demersul de examinare psihologică folosim, deseori, instrumente computerizate,
datorită avantajelor incontestabile privind timpul, precizia, posibilitatea de stocare etc.
Totuși, utilizarea acestor programe poate expune evaluarea psihologică la numeroase
riscuri, mai ales atunci când avem în vedere structura de personalitate.

Probele computerizate de evaluare a personalității pot fi administrate local sau Online și

reprezintă, în marea majoritate a cazurilor, versiuni informatizate ale instrumentelor
clasice. Problema este că un instrument computerizat elaborat dintr-o probă clasică
reprezintă ceva nou și nu există echivalență între o proba clasică și varianta sa
computerizată (Butcher, 2003). Această limitare nu a fost încă depășită, adăugându-se,
în cazul instrumentelor Online, o alta – imposibilitatea controlului calității datelor.

Folosind probe Online, accesibile global, pe de o parte crește riscul de a fi administrate

de personal necalificat, pe de alta este imposibilă verificarea identității persoanei
evaluate și, mai ales, a modului de abordare a examenului. Mai mult decât atât, dacă
datele sunt stocate și apoi folosite pentru rafinarea instrumentului, crește riscul
contaminării bazei de date cu răspunsuri date la întâmplare ce poate conduce, în final,
la postularea unor proprietăți ale instrumentului profund eronate.

Evaluarea psihologică nu este pentru amatori și necesită personal înalt

calificat, instrumente bine construite, cuproprietăți verificabile și valoare
diagnostică. Tehnologia modernă se dovedește a fi extrem de utilă în acest domeniu,
cu condițiile unei utilizări responsabile, de către profesioniști.

Calificarea psihologilor în vederea utilizării probelor.

Prin probă psihologică nu înțelegem așa-numitele „teste" publicate prin reviste de
popularizare a psihologiei sau pe diferite site-uri ale cabinetelor psihologice. După
Susana Urbina (Urbina, 2004), există două surse din care putem procura probe
psihologice cu valoare diagnostică: edituri specializate în publicarea probelor
psihologice și cercetători.

Probele furnizate de către editurile specializate poartă numele de probe publicate,

sunt clar identificabile în cataloagele de specialitate, editura respectivă furnizând total
sau, la nevoie parțial, materialele de evaluare necesare. În România, la ora actuală, cel
mai mare producător de probe psihologice este compania„TestCentral", parte a unui
holding format din „D&D Consultants Grup", „D&D Research" și „O.S. Organizzazioni
Speciali Romania". Sunt specializați în adaptarea pentru populația românească a
probelor deja consacrate, cu respectarea standardelor de calitate ale APA și ITC,
având, în prezent, un număr impresionant de probe disponibile, în condiții de
achiziționare destul de flexibile.

Un alt producător autohton de probe psihologice și educaționale este compania

clujeană „Cognitrom", specializată mai mult pe instrumente computerizate, de
concepție proprie, prezentate în general integrat, sub formă de baterii și seturi de probe.
Tot în variantă computerizată, în special pentru examene psihologice în domeniul
muncii și transporturilor, remarcăm firma bucureșteană „RQ Plus". De obicei, probele
produse de această companie vin însoțite și de echipamente periferice specifice.

Instrumente de diagnostic psihologic se pot obține și de la cercetători

independenți, numindu-se, generic, probe nepublicate, chiar dacă majoritatea lor
au, de fapt, o bază foarte solidă în articole științifice publicate în jurnale de specialitate.
Astfel, prin probă nepublicată înțelegem doar că nu face obiectul unui instrument
comercializat de către o editură de specialitate.

Preocupările cercetătorilor din România au dus la apariția unui număr destul de mare
de astfel de probe, unele dintre ele cu valoare diagnostică foarte ridicată. Astfel,
remarcăm metodologia computerizată de evaluare psihologică în transporturi, creată
înainte de 1989 de către Cornel Havârneanu și Aurel Stan la Iași, metodologia de
evaluare psihologică a piloților, creată la București de către Marian Popa, sistemul
integrat de evaluare psihologică „Psihosoft CATS", bazat pe probe clasice și auto-
adaptive, elaborat de Cristian Opariuc-Dan, inventarul de personalitate DECAS dar și
alte probe create la Timișoara de către colectivele coordonate de Alin
Sava și Laurențiu Maricuțoiu, inventarul BigFive Plus și setul de analiză
organizațională „ECO", create la Iași de către echipa condusă de Ticu Constantin
, chestionarul pentru măsurarea coeficientului de con știință elaborat de Ovidiu
Brazdău și multe altele.

Este important de reținut că organizațiile care elaborează standarde privind probele

psihologice fac doar recomandări.Valoarea unui instrument este dată de studiile
în care a fost folosit și care, la rândul lor, se constituie în surse de validitate și nu
de avize sau aprobări cu caracter coercitiv impuse de diferite organisme. Singura
lege care guvernează o probă psihologică este legea dreptului de autor.
Foarte multe probe psihologice sunt accesibile public, pentru nespecialiști, astfel încât
utilizarea lor eronată a ridicat de multă vreme un semnal de alarmă. Încă din anul 1950,
trei instituții, American Psychological Association (APA), American Educational
Research Association (AERA) și National Council of Measurement in Education
(NCME) au publicat primul set de standarde ce reglementează utilizarea probelor
psihologice și educaționale sub numele de „Standards for educational and
psychological tests". Ideea centrală este că, dincolo de inerentele probleme ale
probelor psihologice, motivul principal al utilizării eronate îl reprezintă
competențele limitate ale utilizatorilor (Urbina, 2004).

Conform APA (American Educational Research Association, American Psychological

Association, & National Council on Measurement in Education, 1999), utilizatorul de
probe psihologice trebuie să aibă abilități și cunoștințe generale(psihometrie,
statistică, construcție și utilizare de probe psihologice, psihodiagnostic etc.) și abilități și
cunoștințe specifice scopului evaluării(psihologie clinică, psihopatologie,
psihoterapie dacă scopul este unul clinic, psihologia muncii, organizațională dacă
evaluarea se realizează în scop administrativ, orientare vocațională și pentru carieră,
psihologia transporturilor etc.). Este evident faptul că aceste competențe sunt
cumulative. Indiferent de cunoștințele din domeniul organizațional, nu se poate face o
evaluare dacă nu sunt știute principiile de bază ale psihodiagnosticului și invers, chiar
dacă sunt stăpânite foarte bine elementele de psihometrie, utilizarea probelor este
deficitară în absența unei capacități de interpretare profesională dată de scopul
evaluării.

Există mai multe sisteme de clasificare a competențelor necesare utilizării probelor

psihologice, cel mai frecvent utilizat fiindsistemul APA cu trei categorii (Sistemul
nivelurilor ABC) propus încă din anul 1953 (American Educational Research
Association, American Psychological Association, & National Council on Measurement
in Education, 1999).

De obicei, cercetătorii sau editurile solicită completarea unui formular special și atașarea
de documente justificative, care să ateste competența utilizatorului, în special pentru
nivelurile B și C.
Share
 Tweet

LOCATION (MAP)

    
 
0

Cum vă simțiți după ce ați citit acest articol?

Sunt fericit (0)

Îl iubesc (0)

Sunt surprins (0)

Sunt trist (0)

Sunt furios (0)

Etichete:
psychological assessments personality assessment psychological
tests diagnosis assessment testsconsulting personal
development psychological psychology
Etapele și demersul evaluării psihologice a person...
Metoda tristadială cu ierarhizare multiplă pentru ...

DESPRE AUTOR

Cristian Opariuc-Dan
 
(641 Points)

Achiziții


Numele meu este Cristian Opariuc-Dan și sunt născut la Suceava, în anul 1971, luna
august, ziua 23. Primii ani din viață i-am petrecut la bunici, în localitatea Dărmănești din
județul Suceava, plăcându-mi atât de mult acolo încât am preferat să-mi fac și
vacanțele până pe la jumătatea liceului. Odată cu începerea școlii, la vârsta de 7 ani,
am plecat la părinți, în orașul Fălticeni, studiile primare și gimnaziul făcându-le la Școala
Generală „Al. I. Cuza”, din clasa a 5-a avându-l ca diriginte pe profesorul de matematică
Marin Popescu, cu care mai țin legătura și în prezent. Liceul, în două trepte, că așa era
pe vremea aceea, l-am făcut la „Nicu Gane”, înainte de 1989 fiind liceu industrial,
terminându-l prin bacalaureat în anul 1990. De perioada liceului se leagă cele mai
frumoase amintiri, cele mai mari „iluminări” și cele mai plăcute tovărășii, cum nu am mai
întâlnit și nici nu voi mai întâlni, dar și cele mai „tari” năzbâtii, caracteristice
adolescenței. Am avut onoarea să fiu elevul unora dintre cei mai inspiraționali profesori,
cum ar fi doamna Rodica Ciobanu (decedată), domnul Crezant Ghenghea (decedat),
domnul Adrian Holban, domnul Dan Dascălu sau domnul Ioan Bența, dar să și cunosc,
indirect, pe alții precum Bogdan Grigoriu (decedat) sau Dumitru Crăciun, oameni care,
fără să-mi dau seama, mi-au format caracterul și de vorbele cărora îmi amintesc, cu
plăcere, și acum. Mare păcat că unii dintre ei nu se mai află printre noi.

Am avut norocul să fiu coleg de liceu cu persoane care acum sunt nume mari în mediul
academic, unele somități, amintind doar de Ionel Sandovici, Adrian Sandovici sau
Marinela Hliban, pe vremea aceea olimpici care luau cam ce se putea lua. Cu mulți
dintre ei am fost prieten, chiar dacă eu nu mă pot lăuda cu performanțe extraordinare în
acea perioadă, nefiind, însă, nici un elev mediocru. Eram destul de bun, dar cu multe
avioane în cap, specifice vârstei, la mine părând să fie o întreagă escadrilă. Înclinații
spre matematică și științele exacte aveam, astfel încât profesorii credeau că voi urma o
carieră în electronică, urmând pasiunea tatălui meu. Din acest motiv, profesorul de
matematică Crezant Ghenghea a fost foarte surprins și dezamăgit totodată când a aflat
că intenționez să urmez medicina. Singurul lucru bun din treaba asta a fost că m-a lăsat
mai moale cu matematica, ceea ce reprezenta, vă rog să mă credeți, o mare realizare
pentru mine în acele vremuri.

La medicină nu am mai dat, deoarece m-a prins revoluția în clasa a 12-a și, înființându-
se facultatea de psihologie, mi s-a părut de mare fiță să o urmez. Îmi imaginam și eu,
așa cum probabil că își imaginează și astăzi mulți, că învăț să citesc gânduri, să văd în
viitor, să vindec la distanță sau să hipnotizez ca la circ. Am renunțat cam la toate
planurile inițiale și, în 1990, după ce am abandonat ideea Universității de Vest din
Timișoara, nici eu nu știu de ce, am dat la facultatea de psihologie din cadrul
Universității București, unde am picat cu brio. A fost primul eșec serios din viața mea,
însă nu țin minte să mă fi afectat prea tare. Am fost doar dezamăgit de rezultat, dar, să
fim serioși, nici nu mă pregătisem cum trebuie. Am intrat cu un an mai târziu, tot la
psihologie, la Iași, după ce am reușit să amân armata, deoarece aș fi făcut un an și vreo
patru luni de militărie și după aceea nu știu ce s-ar mai fi întâmplat. Am avut, din nou,
noroc de profesori deosebiți, precum Corneliu Havârneanu, Ion Dafinoiu, Andrei
Cosmovici, Adrian Neculau, Luminița Iacob, Aurel Stan, Petru Ioan dar și alții,
terminând facultatea în 1996, după 5 ani de studii. Ca și în liceu, nu am excelat, dar nici
mediocru nu am fost, beneficiind de bursă în toții anii, învățând, dar făcând și destule
tâmpenii monumentale.

În acea perioadă am avut și prima experiență efectivă de muncă, lucrând la firma

Unitrade SRL din Iași și cunoscându-l, direct și nemijlocit, pe Dan Iulian (Hopi) Stratan,
pe vremea aceea un om de afaceri extrem de focusat, astăzi unul dintre milionarii, în
euro, ai României. Am fost destul de apropiați, m-a sfătuit de nenumărate ori și parcă
îmi pare rău că nu am avut mintea sau curajul să-l ascult și să rămân lângă el. În
perioada studenției, cele mai mici note le-am avut la logică (7) și la statistică (8),
neînțelegându-mă prea bine cu aceste materii. Ironia sorții a făcut ca exact aceste
domenii să devină, peste ani, cele mai mari pasiuni, științe pe care am ajuns să le
stăpânesc cel mai bine.

După facultate a urmat armata, doar 6 luni, că eram la termen redus. Am făcut-o la
Piatra Neamț, din octombrie 1996 până prin aprilie 1997, la unitatea comandată de
proaspătul uns colonel Ion Mierlici (decedat), un om corect și demn, cu o onoare pe
care greu o mai găsești astăzi și nu știu dacă nu cumva am fost camarad de cătănie cu
Victor Ciutacu. Și el a făcut armata în aceeași unitate, după propriile sale declarații, însă
nu știu dacă a fost seria dinaintea mea, seria mea sau seria de după mine. Îmi
amintesc, vag, faptul că era cineva care semăna cu el.

Trecând în rezervă, am vrut să fac și un master, tot la Iași, deoarece abia se înființase
acest sistem. M-am pregătit să plec la examen, pe drum m-am întâlnit cu niște prieteni
și am zis să bem o bere, și bere s-a făcut, neajungând la examen, astfel încât masterul
aveam să-l fac mult mai târziu și în alt domeniu. Cert este că viața de civil a durat cam
puțin, angajându-mă la unitatea de jandarmi din Fălticeni, de unde mi-am dat demisia în
2001. Au fost și bune și rele, însă în acea perioadă am început, de fapt, să prind
experiență în construcția probelor computerizate și să mă inițiez în analiza datelor,
ajutat fiind de profesorul Corneliu Havârneanu. În 2001 am lăsat jandarmeria pentru
Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, plecând la un salariu de aproape două ori mai mic,
fapt ce i-a intrigat pe mulți dintre amicii mei. Nu regret această decizie, deoarece la Iași
am avut ocazia să învăț lucruri pe care altfel nu le-aș fi știut niciodată, mai ales în ceea
ce privește tehnica de calcul, rețelele de calculatoare și serverele.

Din cauza unei situații destul de complexe pe plan personal și profesional, în 2005 am
plecat de la universitate și am trecut cea mai urâtă perioadă din viața mea, încât doar
Dumnezeu cred că m-a ajutat să o depășesc. În octombrie 2006 m-am mutat la
Constanța, începând drumul spre analiza de date, în 2009 mi-a apărut prima carte, în
2011 a doua, iar de atunci mai am în lucru vreo câteva. În 2013 mi-am susținut, în
sfârșit, teza de doctorat pe o temă, cum altfel, legată de construcția instrumentelor de
diagnostic psihologic.

La ce mă pricep?
Cred că cel mai bine mă pricep la învățat. Mă apucă depresia când realizez cât de
multe sunt de știut și cât de puține știu și realizez că nu am nicio șansă să ajung, în viața
asta, la un nivel de cunoaștere acceptabil pentru mine. Pasiunile mele sunt
programarea, analiza de date, chiar statistica pe alocuri și încerc să cochetez cu
matematica. Domeniul cercetării mă fascinează, mai ales să urmez rigoarea metodei
științifice. De asemenea, îmi place la nebunie să caut căi, mijloace și modele prin care
se pot evalua, cât mai obiectiv și mai precis cu putință, funcțiile și procesele psihice, nu
degeaba am preferat o teză de doctorat de acest tip. Am certitudinea că, în ciuda
umbrei de mister și a idiosincraziilor psihologice privind cunoașterea exactă, în viitor
psihologia va fi o știință mult mai apropiată de științele exacte, o știință matematică, în
momentul descoperirii legilor funcționale ale psihicului, pe care le anticipez a fi tot legi
matematice. Profesorul Alin Sumedrea de la Sibiu, de care mă leagă o puternică
amiciție, mi-ar confirma aceste lucruri, mai ales că este unul dintre cei ce au postulat
deja astfel de legi, dezvoltând teoria și modelele matematice ale stărilor psihice
tensionale.

Fără a avea pretenția vreunui expert, mă simt atras de domeniile psihologiei

organizaționale și a muncii, mai ales de partea de evaluare și de compatibilitatea omului
cu postul. Cred că o organizație eficientă asigură un bun echilibru între om, firmă și
post, cele trei elemente trebuind privite în interacțiune și tratate unitar.

Ce nu îmi place?
Mă enervează impresiile și fițele, mă supără diletantismul și superficialitatea și mă
disperă prostia. Din acest motiv am abordat strategia unui fel de autism social. Prefer
mai mult o interacțiune indirectă, mediată tehnologic. Mi-au spus unii că am un stil
ironic, că tratez de sus. Habar nu am. E opinia fiecăruia. Într-adevăr, folosesc ironia
pentru a atrage atenția asupra unor lucruri pe care, deși le-am menționat de sute de ori
(și nu numai eu), continuă să fie practicate și predate la fel de incorect, dintr-un gen de
inerție pe care nu o pot înțelege. Nu tratez de sus pe nimeni, nu mă consider superior
absolut nimănui, însă atunci când mă confrunt cu auto-suficiența și cu persistența
absurdă într-o eroare fără nicio justificare (nu zic nu, pot și au fost zeci de situații în care
am greșit și am recunoscut asta, însă vreau un argument rațional și logic), singura formă
în care mă pot exprima fără a face atac cerebral devine ironia. În definitiv, ironia nu
jignește pe nimeni, doar atrage atenția asupra unor probleme.