Paradoxul gemenilor

-proiect realizat de Barbu Andreea-Luminita

Un exemplu de confuzie referitor la înţelegerea efectului de dilatare a timpului

este aşa-numitul paradox al gemenilor, care, în fapt, nu este un paradox defel.
Imaginaţi-vă că sunt doi gemeni adolescenţi, unul care stă acasă pe Pământ, iar
celălalt care întreprinde o călătorie cu o navetă spaţială la viteze relativiste (viteze
apropiate de viteza luminii, la care efectele prezise de teoria relativităţii sunt
notabile). La întoarcerea acasă din călătoria sa prin Univers, geamănul călător va fi
îmbătrânit doar cu câţiva ani, pe când celălalt geamăn, rămas acasă, va fi mult mai
bătrân, pensionat şi aproape de trecerea în lumea de apoi.

Paradoxul gemenilor se naşte din incorectă aplicare a principiului relativităţii la

situaţiile celor doi gemeni. Din punctul de vedere al primului geamăn, se poate
susţine, în timp ce el stă nemişcat, al doilea se îndepărtează de Pământ şi se întoarce
după o vreme. Din punct de vedere al celui de-al doilea geamăn, care călătoreşte prin
Univers, situaţia, se poate spune, este similară: el stă, iar geamănul de pe Pământ se
depărtează de el, după care se întoarce. Situaţiile par a fi în oglindă, dar ar fi absurd
ca, dacă privim dintr-un punct de vedere să avem un geamăn mai tânăr, iar dacă
privim din celălalt de vedere, să avem celălalt geamăn mai tânăr. Care este deci
soluţia?
Eroarea unui asemenea raţionament stă în faptul că nu se ia în calcul că
principiul relativităţii se aplică doar la sisteme de referinţă care sunt în mişcare
relativ unul la celălalt, cu viteze constante. Sistemul de referinţă al fratelui călător este
unul ne-inerţial, pentru că naveta spaţială trebuie să accelereze atunci când părăseşte
Pământul şi să decelereze atunci când ajunge la destinaţie, iar apoi să repete acest
proces la întoarcerea pe Pământ. Experienţele gemenilor sunt diferite, pentru că doar
cel călător resimte accelerările şi decelerările pe care le implică desprinderea de
Pământ, oprirea la destinaţie, desprinderea de locul de destinaţie şi oprirea la
destinaţia finală, Pământul.

O corectă abordare a acestui caz presupune folosirea matematicii pentru a

evidenţia impactul pe care-l are accelerarea/decelerarea asupra timpului; rezultatele
calculelor efectuate de matematicieni arată, într-adevăr, că geamănul care călătoreşte
prin univers, la întoarcere, este mai tânăr decât fratele rămas pe Pământ. Matematic,
paradoxul gemenilor este lămurit. Mai dificilă este însă înţelegerea fenomenului în
sine. Dificultatea are ca principal motiv faptul că în existenţa cotidiană nu putem
testa cu simţurile noastre fenomene de acest gen. Este nevoie, aşadar, de un efort de
imaginaţie şi efectuarea unor calcule matematice.

Eminescu și teoria relativității

În textele lui Mihai Eminescu, omul care a stăpânit la perfecție limba română, se
găsesc indicii ale Teoriei Relativității. Eminescu ştia deci despre efectul de întârziere a
luminii. Edificatoare pentru enunțarea acestei teorii sunt câteva versuri ale lui
Eminescu astfel:

1. În faimoasa poezie Luceafărul există referiri la celebra teorie. Practic, marele poet
înțelege cu subiect și predicat efectul dilatării timpului: cu cât călătorim cu o viteză
mai apropiată de viteza luminii, cu atât timpul va trece mai încet pentru noi.

„Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele.’’
2. „Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Iar vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemenea
Uitării celei oarbe.”

În aceste versuri apare o legătură mai subtilă între spaţiu şi timp, în sensul că
acestea nu pot exista decât împreună: unde nu-i spaţiu („nu-i hotar”) nu există nici
timp („vremea încearcă în zadar din goluri a se naşte”). Este impresionant că aici
timpul şi spaţiul dispar cufundate în veşnicie, pe măsura apropierii de Creator, în
timp ce în teoria relativităţii, spaţiul şi timpul pot dispărea doar prin reducere la
neant, la non-existenţă. Trebuie remarcat de asemenea că ultimele 4 versuri
sugerează noţiunea de „gaură neagră”, care nu exista la vremea respectivă. Foarte
interesante apar în special ultimele două versuri, care ne trimit cu gândul la pierderea
informaţiei („uitarea”) o dată cu pătrunderea într-o gaură neagră.

3. Dilatarea timpului și paradoxul gemenilor se găsesc totuși în nuvela ‘’Sărmanul

Dionis’’. Iată ce scrie acolo:

„Se-nțelege că atunci trebuie să ne despărțim pentru totdeauna;

căci, în spații dorite, ziua va fi secol, și când te vei întoarce nu vei
mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă ușor
îl vei găsi”.

Cum adică, „în spații dorite, ziua va fi secol”? De exemplu, in filmul

‘’Interstellar’’ astronauții mergeau lângă gaura neagră câteva ore, iar în
depărtare treceau câțiva ani. Acesta este un efect al dilatării timpului, prezis de
Einstein: în jurul obiectelor masive, timpul trece mai încet. La fel se întâmplă și în
spațiile vizitate de călătorul eminescian: acolo, o zi este cât un secol. Când se
întoarce la locul de plecare, unde se află Ruben, vor fi trecut secole. Ruben este fie
mult îmbătrânit, fie transformat în altceva. Eminescu a avut intuiția corectă.