MIHAI EMINESCU -,,LUCEAFĂRUL”

GENEZĂ ȘI SURSE:
-textul apare pentru prima dată în aprilie 1883 în ,,Almanahul Societății Academice
Social-Literare România jună ” din Viena, apoi în luna august a aceluiași an în
revista ,,Convorbiri literare” (a societății ,,Junimea”) ; de asemenea, poezia este inclusă
în singurul volum antum al lui Eminescu, ,,Poesii”, apărut tot în 1883
Sursele sunt multiple și interesante:
a.izvoare populare:
-basmul ,,Fata în grădina de aur” cules de Richard Kunisch în periplul său balcanic;
Eminescu l-a prelucrat mai întâi versificându-l, dar și schimbând finalul (uciderea fetei
infidele fiind înlocuită cu momentul în care iubitul ei nemuritor plânge și rostește un
blestem: ,,Un singur chin s-aveți: de-a nu muri deodată”
-motivul Zburătorului (v.întrupările Luceafărului)

b.izvoare culte
- texte celebre ale literaturii universale în care este dezvoltată tema iubirii dintre un
nemuritor și o muritoare:
Platon
Apuleuis (,,Amor și Psyché”)

- povestiri indice, dar și biblice (fragmente din ,,Cartea Facerii)

- opere culte care tratează motivul geniului, al răzvrătitului:
Alfred de Vigny- ,,Eloa”
Lermontov- ,,Demonul”
-texte filosofice:
SCHOPENHAUER (geniul, prezentul etern, condiția umană)
,, Geniul trăiește esențialmente singur. El este o apariție prea rară ca să
poată da de oameni asemănători și e prea deosebit de ceilalți pentru a le fi tovarăș.
La ceilalți domină voința, la el cunoașterea: pentru aceea bucuriile lor nu sunt
ale lui, iar ale lui nu sunt ale lor. Din toate aceastea rezultă că genialitatea, în clipele
când cel dotat cu ea se lasă în voia ei, poate să procure o stare de înaltă fericire; totuși,
ea nicidecum nu are darul să-i creeze o viață fericită, dimpotrivă. Aceasta o confirmă
experiența relatată în biografii. La aceasta se mai adaugă [...]că geniul, în activitatea
sa, în cele mai multe cazuri, este în contradicție și în luptă cu vremea sa. Geniul apare

1
în sânul epocii sale ca o cometă în orbita planetelor, a căror ordine -bine reglementată
și clară- îi este străină.”
-TEORIA PREZENTULUI ETERN:

În accepție schopenhaueriană, "vointa de a trai", se manifesta într-un prezent etern,

singura cale de vindecare a fricii de moarte. Manifestarea prezentului etern determina
feeria iluzorie a trecutului si a viitorului. Prezentul vazut ca o clipa suspendata între
trecut si viitor e o idee ce se regaseste în poezia Cu mâine zilele-ti adaogi. Poetul,
convins ca prezentul e singurul timp în care omul traieste, dezvolta ideea în versurile:

Cu mâine zilele-ti adaogi,

Cu ieri viata ta o scazi.
si ai cu toate asta-n fata
De-a pururi ziua de azi.

- ,,Glossa : "Viitorul si trecutul

Sunt a filei doua fețe,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost si o sa fie
În prezent le-avem pe toate...”

Rig-Veda (,,Imnul Creațiunii”) – imaginea haosului primordial, geneza:

,, Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă
Nu exista nici spațiul mijlociu, nici cerul de dincolo.
Avea stăpân şi margini pe-atunci Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie.

N-a fost nici Nemurire, căci Moartea nu-ncepuse.

Nu exista niciun semn de noapte sau de zi.
Cel care respira fără suflare autonom (prin forța sa inerentă).
Nu mai exista nimic dincolo de asta.

Întunericul a existat, ascuns de întuneric, la început.

Toate acestea erau într-un ocean fără semnificație.
Când lucrul care a luat ființă a fost ascuns în vid,
atunci Unul s-a născut prin puterea căldurii.!

Hesiod – teoria cosmogonică : ,,Teogonia”

2
Poemul debuteaza cu prezentarea cosmogoniei (nasterea universului). Astfel,
aflam ca la inceput a fost Haosul. Din el au luat nastere: Erebul (Infernul), Nyx
(Noaptea), Aither (Eterul) si Heme-re (Ziua). Din Gaia (Pamantul) s-au nascut Uranus
(Cerul) si Marea. Unirea dintre Gaia si Uranus a adus pe Pamant multimea titanilor, a
ciclopilor si a altor uriasi, simboluri ale vanturilor si furtunilor. Ultimul dintre titani,
Chronos, si-a mutilat parintele, instituindu-se stapan peste zei. Dar Zeus, fiul sau, ii va
rezerva o soarta similara.
***c.izvoare biografice – etape ale relației sale cu Veronica Micle
- O scrisoare a lui Eminescu ne dezvăluie intenția autorului: ,,Aceasta e povestea lor.
Iar înțelesul metaforic ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște moarte și
numele său scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”

TEME ȘI MOTIVE ÎN ..LUCEAFĂRUL”

1.condiția geniului ( însetat de cunoaștere, dar condamnat la solitudine, deși e capabil de
sacrificiu)

2.antiteza dintre oamenii de rând și omul de geniu (v. dialogul Hyperion- Demiurg)

3.disponibilitatea ființei umane spre transcendere( evoluție, înălțare) în ciuda limitelor

cunoașterii sale-mai ales pe calea iubirii (la Eminescu, iubirea e element ordonator,
generator de armonie) – fata din rude împărătești, dar și Cătălin (v. finalul)

3.iubirea

Motive: fereastra, visul, lumina, zborul cosmic, descântecul, timpul ambivalent, natura-
în relația ei de tip empatic cu ființa umană (v. tabloul al IV-lea) etc.

TIPUL DE LIRISM- lirism al rolurilor (al măștilor) - fiecare dintre entitățile

textuale întruchipează concepția poetului despre un anumit timp de ființare: omul de
rând, omul superior, geniul, Demiurgul

Poem-sinteză al creației eminesciene (reunind temele definitorii ale acestui univers liric:
geniul, timpul, iubirea, natura), ,,Luceafărul” sintetizează elemente epice, lirice și
dramatice :
-epicul: firul narativ proiectat în spațiu și timp, personajele
-liric: proiecția lirică (a sentimentelor) și filosofică (v.tabloul al III-lea)
-dramatică: succesiunea de secvențe în care dialogul este elementul constitutiv -el pune
în limină intensitatea trăirilor
3
COORDONATE SPAȚIO-TEMPORALE ale poemului

 TIMPUL – coordonata generală e fixată prin formula inițială ce amintește de

coordonatele basmului: timp mitic, neprecizat istoric, dând evenimentelor valoare
arhetipală:
,,A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată...”

IMPORTANT! de-a lungul poemului se disting diferite ipostaze ale timpului:

ex. luceafărul ,,pieri mai multe zile”/,, ca și-n ziua cea de ieri” -același interval, 2
măsuri

Distingem:
 timpul omenesc -stă sub semnul limitării (,,Mi-e sete de repaos”), al clipei:
„Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare,
- v. prezentul etern:
,, Din sânul vecinicului ieri / Trăiește azi ce moare...”
 timpul cosmic + ,,dimensiunea nemuritorilor”:
,, Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;”
,, Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.”
,,Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem
moarte.”

 SPAȚIUL
-are două dimensiuni: spațiul terestru / spațiul cosmic
-de la un tablou la altul, aceste dimensiuni se schimbă:
Tabloul I- spațiu terestru (castelul fetei) + spațiu cosmic (lumea luceafărului)
Tabloul al II-lea – spațiu terestru -în care coabitează Cătălin și Cătălina
Tabloul al III-lea – spațiu cosmic+ spațiul genezei+ haosul primordial
Tabloul al IV-lea- spațiu terestru (codrul)+ spațiu cosmic (cerul înstelat)

OBSERVAȚIE!

4
Pe lângă ipostazele ,,fizice” ale spațiului, acesta are și coordonate simbolice, metaforice:
spațiul devine câteodată un fel de spațiu sufletesc, exprimând atitudinea/ conștiința celui
ce locuiește acolo:
 spațiul ascensional -al sentimentului fetei la începutul textului, dar și la final:
,, Privea în zare cum pe mări/ Răsare și străluce...”
,, Ea, îmbătată de amor,/Ridică ochii. Vede/ Luceafărul...”
 spațiul descendent al Luceafărului îndrăgostit:
,, Cobori în jos, luceafăr blând...”
,, Și s-arunca fulgerător,/Se cufunda în mare; ”
,, Am coborât cu-al meu senin/ Și m-am născut din ape.”
 Spațiul strâmt (,,ungher”)-la fel ca sentimentul mărunt al pajului
 Spațiul din afară de timp al Demiurgului (Luceafărul zboară până în spațiul
pregenetic- al haosului primordial- pentru a-și întâlni Creatorul)

De asemenea, observăm că poemul se deschide într-un spațiu ambiguu, al ,,umbrei”

(,,din umbra negrului castel” ,, din umbra falnicelor bolți”) -așa cum și sentimentul
fetei e încă nedefinit- în timp (,,Îl vede azi, îl vede mâni...”) el va deveni iubire (și cu el
se întâmplă la fel ,,Privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata.”). Desmărginirea din acest
spațiu se face prin iubire (ea își înalță ochii spre el, spre cer) și este posibilă pt că fata
este o ființă a luminii (e comparată cu Luna, cu Sfânta Fecioară) -desigur, nu în felul
Luceafărului!
-pt lumina Luceafărului – v. mai jos!

TABLOUL I
- spațiul are două dimensiuni:
*lumea ei: ,,negrul castel”, ,,bolți” , ,,colț” + ,,Fereastra”= granița dintre cele două lumi
v. până acolo poate coborî Luceafărul
*lumea lui: ,,zare” ,,mări” – forme ale infinitului+ spațiile în care o invită pe fată:
adâncul mărilor/ înaltul cerului, printre stele ( critica literară amintește de legendele
grecești în care oamenii speciali erau ,,eternizați” prin urcarea lor pe bolta cerească-
și Luceafărul vrea să eternizeze iubirea, asigurându-i un loc în cerul înstelat!)
5
OBS! Diferența fundamentală dintre cele două spații este evidențiată și în discursul
Luceafărului întrupat:
,, – Din sfera mea venii cu greu / Ca să-ți urmez chemarea [...]
Ca în cămara ta să vin,/ Să te privesc de-aproape...”

Tabloul I pune în lumină cei doi protagoniști:

 FATA- e un om superior prin:
-condiție, origine (,,din rude mari, împărătești”),
-frumusețe superlativă (,,prea frumoasă”= formula arhaică de superlativ absolut
,,foarte frumoasă) + (comparată cu Luna și cu Sfânta Fecioară)
-aspirații: ,, Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!"

 LUCEAFĂRUL -ipostază astrală ( e o stea)- de urmărit felul în care lumina lui e

influențată de combustia sufletească: mai multe procese, trepte:
*creșterea intensității: ,,Și cât de viu s-aprinde el...”
*materializare: ,, Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie.”
*trecerea din spațiul real în cel virtual (singurul în care se pot întâlni):
,,El tremura-n oglindă / Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă.”

-La descântecul fetei, reacțiile lui sunt extrem de intense, trădând intensitatea
iubirii:
,, El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare; [...]
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;”
6
-cele două întrupări nu sunt posibile decât în cheie simbolică/ cosmogonică:
 Prima întrupare:
-ipostază neptuniană: zeul al mărilor :
,,Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce...” # Walhalla
,, Și ține-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.”
(imagine a zeului râului Tibru în ,,Eneida”)
-ipostază ce amintește de imnurile vedice: născut din cer și apă
-ipostază angelică: ,, Părea un tânăr voevod/ Cu păr de aur moale...”
,, – „O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată...”
 A doua întrupare:
-impulsul coborârii nu mai e acela al bucuriei (,,se aprindea mai tare”, ci al
durerii) – poate din acest motiv și culorile sunt mai dramatice: negru, foc, alb=
ele amintesc de patimă, de suferintă (v. și privirea lui incandescentă, dar și reacția
produsă fetei: ,, Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,/ Privirea ta mă arde."

-ipostază demonică: ,, O, ești frumos cum numa-n vis/ Un demon de arată”

- ipostază uraniană – născut din elem.cosmice: noapte + soare (v. Hesiod)

OBSERVAȚIE!
-în ambele întrupări, elementele de portret sunt revelații ale esenței sale supraomenești:
*paloarea feței (fetei îi pare ,,mort”, adică diametral opus conceptului de ,,viu”)
*vestmântul: vânăt giulgi / negru giulgi
Giulgiu = pânză cu care se acoperă mortul; lințoliu.
*intensitatea neobișnuită a privirii -ea îi provoacă fetei reacții care amintesc de teoria lui
Mircea Eliade (atunci când ,,dă piept” cu sacrul, omul este bulversat,
afectat: ,,mysterium tremens/ tremendum”, ,,mysterium fascinans” -v. legenda ielelor)

,, Și ochiul tău mă-ngheață."

,, Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
7
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde."
- T.Vianu- În privirile acestei apariții, ea citește cu adevărat elementul demonic
al ,,patimii fără saț”...Un înger nu privește astfel o fecioară pământeană”.
-de altfel, tocmai intensitatea extremă a acestei iubiri (,,hybris”), ca și disponibilitatea
Luceafărului de a schimba ordinea lumii sunt, în sine, elemente demonice!

!!!Fata va sesiza această stranietate a făpturii iubitului, chiar dacă nu va reuși să-l
definească adecvat ( ci numai așa cum poate ea, operând cu rațiunea omenească)
,, Străin la vorbă și la port,/ Lucești fără de viață/ Căci eu sunt vie, tu ești mort...”
,, Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată;”
, Deși vorbești pe înțeles,/ Eu nu te pot pricepe;”

OBS!
1.Repetatele chemări ale fetei prin descântec exprimă aspirația ei spre împlinire și spre
absolut (,,Viața-mi luminează”); verbul ,,cobori în jos”, coroborat cu alte pasaje din text
(,,Și s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare;” ,, Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.”) sugerează întruparea Luceafărului ( coboară o treaptă pe
scara ființării la stadiul cvasi-omenesc, corporalizându-se)

2.Refuzul repetat al fetei simbolizează refuzul neantului, spaima de nemurire care

pentru om înseamnă moarte= incapacitatea omului de a-și depăși sfera

Dialogul dintre cei doi îndrăgosiți pune în lumină diverse aspecte:

-diferențele de esență dintre ei (v. nivelul de înțelegere/ cunoaștere a cosmosului:
* VIU/ MORT e o exprimare incorectă a antitezei MURITOR/ NEMURITOR, dar
e singura accesibilă minții omenești.

*Cezar Papacostea: <<Abisul ce desparte aceste două lumi, simbolizate prin Hyperion
și Cătălina, explică el singur de ce fata ,,nu-l poate pricepe” pe Luceafăr, deși el

8
vorbește ,,pe-nțeles”; nu un element superficial- cum e limba- îi împiedică a se înțelege ,
ci esența contrarie din care sunt făcuți.>>

-disponibilitatea ființei superioare de a se sacrifica în deplină cunoștință de cauză:

(știe la ce renunță și ce va deveni, care sunt elementele care-i definesc condiția umană):
,, – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naște din păcat,

Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."
*nașterea din păcat= întruparea în forma omului obișnuit, marcat de păcatul adamic

TABLOUL AL TREILEA
-va detalia în mod complex condiția geniului, dar și diferențele dintre muritori și
nemuritori
 ZBORUL COSMIC – revelație nu numai a naturii astrale a îndrăgostitului, dar și
a elanului pe care i-l dă intensitatea iubirii: ,,El zboară, gând purtat de dor...”
-mai multe imagini artistice sugerează ideea de viteză uluitoare:
,, Creșteau/ În cer a lui aripe” (aripa=tot ce poate să aibă corpul mai
dumnezeiesc, este aspirație către divin, către absolut)
,, Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.” (comprimarea timpului)
,, Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele.”

Pentru a-și schimba esența, Luceafărul trebuie să revină la momentul Genezei și la

spațiul pregenetic: poet romantic, Eminescu este fascinat de imensele spații cosmice,
dar și de viziunea devenirii universale (pt toți romanticii lumea e în plină evoluție, deci
sunt interesați de episoade precum geneza sau apocalipsa).
9
Momentul Genezei- organizat pe coordonatele primei zile din Cartea Facerii:
,, Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;” ( ,,Să se facă Lumină!”)

Haosul primordial – concept filosofic îndrăgit de Eminescu (apare și în ,,Scrisoarea I”)

-caracteristici:
-este atemporal:,, vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.”
-este invizibil și nedefinit : ,, Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a
cunoaște”

Dialogul cu Demiurgul
 pune în lumină statutul Demiurgului în Univers în special prin utilizarea celor două
vocative:
-,,Părinte” (= Creator) - ,, Căci tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte”
-,, Doamne” (= Stăpân al Universului, Pantocrator)
 reapare dorința puternică a Luceafărului de a renunța la nemurire, deși el ȘTIE exact
care va fi condiția lui ulterioară: ,, pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.”
 Animat de dorința de a cunoaște împlinirea prin dragoste, Luceafărul percepe
atributele propriei condiții ca pe niște limitări (de parcă ar fi ,,condamnat la
nemurire”, fapt care se va desprinde și din răspunsul Demiurgului):
,, De greul negrei vecinicii/ Părinte, mă dezleagă”
,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire”
 Răspunsul Demiurgului începe cu numele astrului (îl cunoaște deoarece el l-a creat);
prin nume, Hyperion (,,Hyper”+ ,,eon” -,,cel care merge pe
deasupra”, ,,înaintemergătorul” = formă individualizată a absolutului; în mitologia
greacă e o zeitate de nivel secund- unii critici îl corelează cu Hesperus-fiul al lui
Uranus și al Geei (=al cerului și al pămânutului), condamnat tocmai prin această
origine a sa la un echilibru precar al ființei: oscilează între latura sa celestă, uraniană
și cea telurică- prin natura sa se poate înălța, dar și coborî.

10
 Demiurgul pune de la bun început în lumină statutul lui Hyperion în Univers -
acela de parte dintr-un întreg ( ,, din genuni/ Răsai cu-o -ntreagă lume”)din care
nu se poate desprinde: ,,Nu cere semne și minuni / Care n-au chip și nume.”

 Deși refuzul ține de statutul de Creator care nu-și poate distruge propria Creație,
Demiurgul încearcă să-i prezinte astrului îndrăgostit inutilitatea gestului său prin
evidențierea și detalierea antitezei dintre cele două moduri de ființare:

OAMENII DE RÂND NEMURITORII

*Spiritul gregar al speciei umane:

fiecare individ e parte a speciei și *unicitate:
devine astfel ușor de înlocuit în ,,Iar tu Hyperion rămâi
spectacolul mare al lumii: Oriunde ai apune”

,, piară oamenii cu toți,

S-ar naște iarăși oameni.”
,, Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

*oamenii sunt supuși unor forțe uriașe, *Hyperion, la rândul său, va fi invocat
incontrolabile, din afara lor, care le de fată în tabloul al patrulea ca ,,stea
ordonează existența (fericirea sau norocoasă”:
nefericirea) =ipostaza fastă/ nefastă a ,, – „Cobori în jos, luceafăr blând,
destinului: Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
,, Ei doar au stele cu noroc
Norocu-mi luminează!"
Și prigoniri de soarte”

* incapacitatea oamenilor de a realiza *puterile asociate condiției de

ceva semnificativ, de a se împlini, de a nemuritor sunt extraordinare:
evolua, căci idealurile lor sunt
11
,,deșarte”, durate (=construite,
întemeiate) pe derizoriu, pe iluzii
,,Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri...”
*oamenii trăiesc numai clipe -teoria
prezentului etern= dimensiunea lor
efemeră:
,, Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare”
-prinși inevitabil în cercul vieții și al
morții:
,,...toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște”
12
- LOGOSUL
,,Cere-mi cuvântul meu dentâi...”
-CUNOAȘTERE SUPERIOARĂ:
,,Să-ți dau înțelepciune?”
-PUTERE ORFICĂ:
,, Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?
-JUDECĂTOR SUPREM:
,, Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?”
-STĂPÂN AL LUMII TERESTRE:
,, Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.”
*UBICUITATE
*ETERNITATE
,,Noi nu avem nici timp, nici loc
Și nu cunoaștem moarte”
,, Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;”
,,Iar tu Hyperion rămâi
Oriunde ai apune”
T.Vianu: ,, Folosind niște elemente însumate dintr-o lungă frecventare a lui
Schopenhauer, dar și a filozofilor eleați, viziunea lui Eminescu despre lume este aceea a
unui univers static, din care elementul oricărei deveniri este epuizat/ Luceafărul nu mai
poate fi într-un asemenea univers un înnoitor al destinelor omenești. El rămâne o esență
de-a pururi identică cu sine însuși, fixată în destinul și locul pe care îl ocupă în acea
așezare statică a lumii, a cărei structură este tripartită : OM-STEA-DUMNEZEU”

G.Călinescu- ,,Luceafărul nu e absolutul, ci numai o ființă creată, dar de durată infinită”

TABLOUL al II-lea
-acțiunea se desfășoară simultan cu aceea din tabloul al III-lea, dar aici cadrul este
exclusiv terestru, foarte limitativ (,,într-un ungher”)și spațiul fizic, și cel sufletesc sunt
limitate, strâmte
- dialogul pune în lumină o altă asemănare : între Cătălin și Cătălina ( asemenea celei
dintre Hyperion și Demiurg)
-teoretic, portretul pajului face din el o ființă diametral opusă fetei :

CĂTĂLIN CĂTĂLINA

*condiția socială: personaj obscur

,, copil din flori și de pripas...” *,, din rude mari, împărătești”
,,Un paj ce duce pas cu pas/ A- *,,una la părinți”
mpărătesei rochii”
,,copil de casă”

*trăsături psihologice: însușiri etice

îndoielnice: *visătoare, idealistă, romantică
,, Viclean copil de casă” ,, Cum ea pe coate-și răzima
,,îndrăzneț cu ochii” Visând ale ei tâmple”
,,Se furișează pânditor” ,, O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."

13
*limbajul-registru popular și colocvial,
trădând un nivel inferior de cunoaștere –
v.imprecații, termeni populari, interjecții
etc
,, Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.”
-COMPLET DIFERIT de limbajul
Luceafărului:
,, O vin' , odorul meu nespus
Și lumea ta o lasă...”
OBS! Așa se va exprima și Cătălin în
tabloul al IV-lea, atunci când îl regăsim
transfigurat și înalțat prin iubire;
,, Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.”
,,... ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă."
*două registre stilistice:
-când îi vorbește lui Cătălin-colocvial:
,, – „Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ți vezi de treabă."
-când vorbește cu/ despre LUCEAFĂR:
,, Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde."
,, Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;
,,Pătrunde trist, cu raze reci
Din lumea ce-l desparte
În veci îl voi iubi...”

*portretul fizic- frumusețe

-frumusețe superlativă:
,, Cu obrăjei ca doi bujori
,,mândră-n toate cele
De rumeni, bată-i vina”
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele”
*exprimată în termeni populari, ca și
*Expresivitate cultă
felul în care pajul o vede pe fată
-cum o percepe pajul:
,,Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul”

14
 NUMELE IDENTICE = condiție identică

Trăsături comune- sunt cele ale speciei: ,,guraliv, de nimic”

+dorința de a fi fericit

Dialogul dintre Cătălin și Cătălina

-pune în lumină mai ales deosebirile dintre felul în care ei concep iubirea și chiar viața:
 FATA- vorbește despre o iubire ideală, pur spirituală, înălțătoare, deși e
neîmplinită:
,, Lucește c-un amor nespus/ Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,/ Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci/ Din lumea ce-l desparte...

În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt / Pustii ca niște stepe,

Dar nopțile-s de-un farmec sfânt/ Ce nu-l mai pot pricepe."
 CĂTĂLIN- iubirea este pentru el doar fizică, o suită de gesturi tandre, reciproce:
,, Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul;

Și ca să-ți fie pe deplin /Iubirea cunoscută,

Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăși mă sărută."

-de altfel, visul de dragoste al fetei i se pare o naivitate care va trece cu vârsta:
,,Tu ești copilă” ...,,Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi”

15
 -invitația lui de a fugi în lume, coroborată cu imaginea cuplului în mijlocul codrului
subliniază nevoia lor de a găsi un spațiu în care tot ceea ce pare să-i despartă (și care
e irelevant- condiția socială) va înceta să conteze.

OBS! Tabloul evidențiază instinctul infailibil al fetei: deși nu are nivelul de

cunoaștere al lui Hyperion, fata intuiește imposibilitatea împlinirii poveștii lor de
dragoste: ,, Se înalță tot mai sus/ Ca să nu-l pot ajunge”
,,În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe.”
Hotărărea ei de a trăi o poveste (omenească) de iubire este influențată de acest fapt,
de ,,cumințenia” despre care vorbește și Cătălin (o putem înțelege ca pe o acceptare a
propriei condiții, ca pe o asumare a limitelor și o încercare de a dobândi fericirea
permisă, accesibilă)- vor fi ,,teferi” și ,,voioși” vindecându-se de iluzii (,,visul de
luceferi”)

TABLOUL al IV-lea

-spațiul e din nou ambivalent:

*spațiul cosmic :,,În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,/ Lumina și-o revarsă.”

*spațiu terestru: - o natură paradisiacă-specifică idilelor eminesciene

-peisajul e compus din elementele cu valoare simbolică ce apropie

pământul de cer, transformând poiana/ luminișul într-o adevărată Grădină a Edenului:

,, este sara-n asfințit”

,, Răsare luna liniștit / Și tremurând din apă.”

,, Cărările din crânguri.”

,, Sub șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri singuri.”

,,Miroase florile-argintii/ Și cad o dulce ploaie” (= un fel de clepsidră)

16
OBS! Chiar dacă unii critici interpretează poemul ca pe o critică la adresa condiției
umane (mai ales prin comparație cu Hyperion), nu putem să nu observăm dimensiunea
angelică a cuplului de muritori:
-nu au nume= refac cuplul adamic (deci varianta cea mai apropiată de perfecțiune a
omului)
-portretul fizic e angelic: ,,creștetele-a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie.”

-idila e delicată, inocentă (,,Vedea/ Uimirea-n a lor față”) , iar cei doi par să fi evoluat:
*bărbatul -se apropie în stil (limbaj) și în viziunea asupra iubirii de H:
,, – „O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin/ Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,

Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patimi.(=iubirea liniștește răzvrătirea,
generează armonie cu lumea și cu propria ființă)
Și de asupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi/ Și visul meu din urmă."

*fata -și-a însușit dimensiunea fizică, tandră a iubirii- tabloul e complet: fizic+spiritual
,,Abia un braț pe gât i-a pus/ Și ea l-a prins în brațe...”
- Fericită și împlinită, fata îl va invoca pe Luceafăr numai pentru ca acesta (,,stea cu
noroc”) să-i eternizeze clipa de fericire:,, norocu-mi luminează”
(spre deosebire de primele apariții a descântecului: ,,Viața-mi luminează”)
De altfel, și reacția lui Hyperion e diferită: deși pare că persistă oarecum amintirea
nevindecată a iubirii (,,El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri”), tentația
omenescului, a ,,repaosului” nu mai există: ,, Dar nu mai cade ca-n trecut/ În
mări”
Replica finală sugerează asumarea propriei condiții: ,,mă simt/ Nemuritor și rece” ,
,,eu” (=singularitate, unicitate asumată), ,,lumea mea”
-remarcăm termenii unei opoziții între H și muritori (inclusiv fata pe care o iubise și
care-și pierde-n ochii lui unicitatea, intrând în specie: ,,chip de lut”):
Eu/ voi

17
 ,,Lumea mea”/ ,,cercul vostru strâmt ”
,, Mă simt /Nemuritor și rece” / ,,trăind/ Norocul vă petrece”

OBS!
Eminescu folosește pe parcursul poemului mai multe registre stilistice:
-arhaic -incipitul (dând acel aer mitic, atemporal)
-popular (lumea neevoluată a pajului)
-stilul gnomic, sentențios- Hyperion, Demiurgul
-fata- oscilații -în funcție de interlocutor și de temă

OPINII CRITICE DIFERITE DESPRE MESAJUL TEXTULUI:

 G.CĂLINESCU:
,,Cătălina are gusturi mărunte, stă la îndoială între slugă și geniu și alege sluga.
Toată simpatia noastră merge către astru și oricâtă gingășie idilică ar pune poetul
în intimitatea fetei și a pajului, aceștia rămân descalificați.”
,,Purtarea Cătălinei ar fi inexplicabilă fără intenție satirică...În Cătălina lucrează,
așadar, instinctul cel bun și artificialitatea vanității feminine”
(Eminescu ar fi crezut, ca și Schopenhauer, că femeile sunt nestatornice,
mediocre, că lumea în general e pătrunsă de rău și nu se poate îndrepta/ la toate
aceste teorii filosofice s-ar adăuga influențele biografice: poemul ar fi fost
conceput în timpul unor momente de chinuitoare gelozie provocate de V.Micle)

 LIVIU RUSU:
,,Se întrevede sensul iubirii ca principiu cosmic: iubirea fetei pământene are atâta
vrajă, ascunde atâta farmec încât făptura cerească este decisă să renunțe le
nemurire...Prin urmare, există ceva pe pământ care merită jertfirea veșniciei, iar
acel ceva este iubirea caldă, clocotitoare. [...] S-a spus oare ceva mai înălțător
despre sentimentul iubirii, despre simțirea trezită de ființa femeiască? ”
-analog Goethe: iubirea femeii ne ridică spre sfere înalte

18