LUCIAN BLAGA - ,,EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”

1.INTRODUCERE – a.repere filosofice

Domeniul pe care-l explorează filosofia și lirica lui Blaga este misterul sau, mai
exact, ,,existența noastră în orizontul misterului”. Dacă uneori, la greci, misterul era asimilat
haosului, iar la creștini păcatului, pentru savantul din Lancrăm el reprezintă un orizont
originar în jurul căruia își cristalizează întreaga operă.
Blaga afirmă faptul că orice obiect supus cunoașterii are două componente:
-o parte care se arată, e accesibilă simțurilor noastre (,,FANICUL”)
-o parte care rămâne ascunsă (,,CRIPTICUL”).
Prin urmare, universul găzduiește multe mistere:
-unele ,,latente”, semnalate nouă pe cale empirică
- altele ,,deschise”-abordabile numai printr-o formă superioară de cunoaștere; Blaga o
numește pe aceasta ,,cunoaștere luciferică” și o definește drept o formă de abordare a
tainei care, nu numai că nu încearcă să o dezlege, ci o poate permanentiza sau chiar adânci
(,,minus-cunoaștere”). Inedit poate părea faptul că acest concept al lui Blaga nu se asociază
cu ceea ce omul de rând situează în sfera cunoașterii: rațiune, algoritm, teoremă,proces
logic, deductiv etc. Gnoseologia blagiană nu neagă existența acestei maniere de investigare
a misterului (pe care o numește ,,cunoaștere paradisiacă”), dar îi evidențiază limitele,
ineficiența, inadecvarea ( o asemenea abordare nu poate decât să denudeze lumea de mister,
să o sărăcească).
,, Datoria noastră-nota filosoful- în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-
l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”.
b.-reperele volumului
Această viziune complexă asupra cunoașterii va deveni coloana verterbrală a volumului
său de aforisme ,,Pietre pentru templul meu”, dar și a volumului de debut- ,,Poemele
luminii”, ambele fiind splendide mărturii ale simbiozei dintre filosof și poet. Vibrând de
energia dezlănțuită a tinereții, de avântul ei îndrăzneț ( toate acestea potențate fiind de
apropierea lui Blaga de poetica expresionistă), volumul conturează un univers situat sub
semnul misterului: sub lupa expresionistă, toate componentele lumii ne dezvăluie latura lor
stihială: cerul, pământul, marea, erosul, lumina...Totul e exacerbat, nestăvilit, inexplicabil,
misterios. Această energie uriașă e atât de copleșitoare încât șterge toate barierele, dizolvă
toare contrastele ,dezvăluind cosubstanțialitatea esențelor: nocturn-diurn, sacru-profan, om-
Dumnezeu.
După cum indică și titlul volumului, în centrul acestuia se află lumina, percepută
polivalent ca forță primară uriașă, ca aspirație spre absolut , dar mai ales ca formă de

1
cunoaștere. În această ultimă ipostază o găsim și în poezia ,,Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”, poezie care deschide volumul și care dobândește statut de artă poetică.
2.Cuprinsul- analiza poeziei în discuție- titlu, temă, secvențe lirice
Poemul își structurează întreg discursul liric în jurul a două elemente-cheie: misterul și
lumina (cu sensul de cunoaștere). Astfel, poezia lui Blaga postulează existența tainei printr-
o serie interesantă de imagini artistice care au drept referent această parte ascunsă a
lumii: ,,întunecata zare”, ,,largi fiori de sfânt mister”, ,,a lumii taină” sau ,,corola de minuni
a lumii”. Pusă în lumină prin utilizarea ei atât în titlu, cât și în primul vers, această superbă
metaforă revelatorie apropie textul de estetica modernistă, dar oferă și un traseu analitic
adecvat: un reper esențial al acestei construcții lirice pare a fi ideea de absolut, de
perfecțiune, sugerate prin metafora corolei (amintind de perfecțiunea cercului sau a
sferei).Versurile următoare vor evidenția/detalia diferite ipostaze ale misterului:
*florile- pot sugera viața( cu frumusețea ei efemeră), dar și sublimul stării primordiale,
edenice, precum și taina înfloririi, a rodirii
*ochii- spațiu al întâlnirii dintre eu- lume și deschidere a universului interior, aduc în
țesătura ideatică a textului deopotrivă ideea cunoașterii și a contemplației (v.legenda despre
ochiul lui Odin)
*buzele-amintesc în egală măsură de Eros și de Logos
*imaginea mormintelor -îmbogățește seria tainelor cu aceea, de nepătruns, a morții sau a
eternității (ambele fiind impenetrabile, inaccesibile minții omenești- censura transcendentă);
***încadrarea în modernism
.......... Este evident faptul că această creație a unui poet-filosof nu se poate situa decât între
bornele tematice ale modernismului: opțiunea pentru ,,lirica de idei” (atât de răspândită în
epocă), pentru intelectualizarea emoției și pentru preluarea unor elemente din orizontul
filosofiei reprezintă unica și fireasca opțiune a unui asemenea artist-savant. Astfel, poemul
dobândește un pronunțat caracter filosofic, iar ideile poetice primesc hainele stilistice
adecvate, și ele tot din zona expresivității specifice moderniștilor:
-utilizarea metaforelor revelatorii ( ,,corola de minuni a lumii, ,,vraja nepătrunsului ascuns/
în adâncimi de întuneric”)
-utilizarea prezentului ( care dă caracter gnomic și asertiv textului)
-prozodia eliberată de orice fel de constrângeri exterioare, urmărind numai fluxul emoțional
și ideatic, cu libertăți ritmice și înlănțuiri de tipul ingambamentului......................................
Având drept temă cunoașterea , mai precis raportarea la marile taine ale Universului,
poezia se structurează pe baza unei opoziții interesante: lumina mea/ lumina altora. Teoria
filosofică din ,,Eonul dogmatic” prinde aici formă și consistență prin imagini metaforice cu
o mare putere revelatorie:

2
 -,,lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns” -cunoaștere paradisiacă, rațională,
dar ineficientă
- DAR (opoziția e marcată și prin conjuncția adversativă) ,, dar eu,/ eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină ” – cunoaștere luciferică -în care se încadrează și cunoașterea poetică,
arta . Creația devine astfel o posibilitate de a răscumpăra neputința de a cunoaște absolutul,
dar și o formă de raportare la miracol prin contemplare și adorație.Ca și iubirea, creația pare
să dețină o uriașă putere integratoare, e capabilă să restituie ființei sentimentul absolutului,
să o lege de ,,sfântul mister” (spre deosebire de rațiune, care e sterilă).
Opțiunea poetului e clară, așa cum o arăta și titlul: verbul la forma negativă ,,nu strivesc”
exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și îmbrățișarea căii luciferice, a cunoașterii prin
iubire. Rolul poetului pare a fi acela de a trăi plenar, frenetic, certitudinea existenței
misterului, regăsit și celebrat în toate formele sale. Tot orgoliul creatorului, conștiința
singularității sale poate fi și explicația așezării trufașe a pronumelui ,,eu” în poziția cea mai
privilegiată în text; de altfel, se poate lesne constata recurența acestei forme pronominale (5
apariții), care se combină -firesc și convingător- cu utilizarea celor mai multe și mai
important dintre verbe la persoana I: nu strivesc, nu ucid cu mintea, îmbogățesc, iubesc.
Distingem în aceste strategii textuale o nouă trăsătură expresionistă (deci modernistă):
subiectivismul accentuat. Construcția prozodică ajută și ea la obținerea acestui efect prin
felul în care versurile de lungime inegală decupează porțiuni esențiale ale discursului
liric: ,,Dar eu/ eu cu lumina mea...”. Distingem, ca și în ,,Testamentul” arghezian, asumarea
explicită și orgolioasă a statutului de creator, acceptarea unui destin: ,,calea mea.”
Textul e structurat în trei secvențe de mărime inegală, menite să pună perfect în lumină
elementele-cheie ale viziunii blagiene.
Prima secvență exprimă în manieră concentrată (prin forma negativă a verbelor)atitudinea
poetului față de tainele lumii: refuzul cunoașterii raționale ( ,,nu ucid/cu mintea tainele”). Se
fixează astfel în mod definitoriu raportul eu poetic-univers , acesta din urmă fiind imaginat
ca o ,,corolă de minuni”, o reprezentare perfectă( rotundă sau sferică) de o fragilă armonie
(simbol floral-corola). Subliniat prin recurență, titlul devenit vers-incipit exprimă
profesiunea de credință a poetului. În ,,calea sa”, eul poetic are revelația unor întrupări
concrete ale Tainei, ale misterului vieții (flori, ochi, buze) și al morții. Fiecare ipostază se
va dovedi un reper esențial al imaginarului poetic și mitologic al lui Blaga, iar între ele se
stabilesc misterioase corespondențe (sugerate la nivel textual prin mecanismul sintactic al
coordonării)
Ex. flori-morminte= limite temporale ale fiintei (copilarie, tinerete/ moarte)
Ochi-buze= două modalități de cunoaștere: spirituală/ afectivă sau contemplare-
verbalizare
În acest mod, tainele întâlnite în cale și adâncite prin iubire ( a se vedea secvența finală)
devin patru fragmente ale unui Tot unitar, armonic: ,,nepătrunsul ascuns”, ,,a lumii taină”.
Secvența a doua se bazează pe extraordinara putere de sugestie a antitezei: cele două serii
verbale construite prin opoziție evidențiază cele două tipuri posibile de raportare la univers:
3
 -,, Lumina altora /sugrumă vraja nepătrunsului ascuns /în adâncimi de întuneric” -
deci golesc lumea de taine, sărăcind-o inutil ( fără a afla resorturile tainei)
-,,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” , îmbogăţesc şi eu întunecata zare /cu
largi fiori de sfânt mister”: refuzul cunoașterii raționale din secvența anterioară este dublat
de o interesantă devoalare a mecanismelor ,,minus-cunoașterii”: ,, tot ce-i neînţeles/ se
schimbă-n neînţelesuri şi mai mari /sub ochii mei”
Antiteza este marcată și grafic, pentru că versul liber poate accentua cu succes tot ceea ce
eul liric consideră a fi esențial în discursul său. Opțiunea luciferică se dezvăluie atât prin cel
mai scurt, cât și prin cel mai lung vers al secvenței poetice, așa cum și în celelalte
compartimente ale textului sintaza poetică dezvăluia accentele afective ( ,,nu ucid”, ,,căci eu
iubesc”).
Chiar dacă este creația unui poet-filosof, opera lui Blaga nu se rătăcește pe tărâmul
rarefiat al esențelor: ideea exprimată în text devine și mai accesibilă, și mai convingătoare
prin mecanismul plasticizării: elemente esențiale ale imaginarului blagian – luna, noaptea-
zarea- construiesc o amplă comparație care anulează (așa cum se întâmplă adesea în acest
volum) tradiționalele antinomii- aici aceea dintre lumină și întuneric prin imaginea
metaforică a razelor de lună. Ca și în poezia ,,Visătorul”, lumina pală a lunii nu anulează
misterul și predispune la visare...până la limita iraționalului ( asemenea păianjenului care a
visat că ,,raza lunii-i fir de-al lui” și încearcă să ajungă până în cer). În numele aceleiași
viziuni integratoare, contrastele sparg barierele raționalului, ale concretului și se reunesc
pentru a mărturisi existența misterului: metafora ,,adâncimi de întuneric”, ca și ,, întunecata
zare” reunesc dimensiunea spațială și pe cea temporală a cosmosului. Fără a avea
conotațiile romantice pe care le găseam în textul eminescian, luna devine în textul lui Blaga
un dublu cosmic al ființei infiorate de percepția misterului. Critica literară propune chiar o
corelație între lumina lunii și creația poetică care ar ilumina alte valențe ale actului de a
crea: el ar reprezenta o iluminare și o revelare a tainelor, o ,,îmbogățire” a ființei care
devine eu cunoscător și, automat, eu demiurgic, creator( îmbogățește lumea cu un nou
înțeles și neînțeles).
Ultima secvență are rol conclusiv (evidențiat prin utilizarea conjuncției ,,căci”), motivând
prin iubire uluitoarea relație dintre om și esența misterioasă a cosmosului. Iubirea devine
astfel instrument de cunoaștere luciferică, o cale de intuire a tainelor lumii -în toate formele
în care acestea sunt revelate: ,,și flori, și ochi , și buze, și morminte.” Reluarea versului
prezent în prima secvență, de această dată cu evidențierea fiecăruia prin prezența lui ,,și”
adverbial, dă textului simetrie și-l duce către perfecțiune. Fiecare termen pare să
denumească o treaptă a cunoașterii luciferice.
3.INCHEIERE
Prin toate compartimentele sale (structurale, prozodice, ideatice), textul lui Blaga e mai
mult decât o creație modernistă, e o viziune cosmologică de o uluitoare coerență în care s-a
cristalizat gândirea mitico-poetică a unui poet-filosof ,,aplecat peste întrebările lumii”.
Universul liric al creatorului din Lancrăm ni se dezvăluie drept o adevărată aventură a

4
cunoașterii și nu numai: o aventură a cuvântului și a tăcerilor, o cumpănă a apelor (între
profunzimile modernismului și esențele sacre ale ,,Gândirii”), între zări interioare
misterioase și curajul unor confesiuni autentice, rezultând o poetică înzestrată cu o
excepțională forță vizionară.