„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Lucian Blaga

Arta poetica interbelica

 Surse de inspiratie si teme blagiene

Poet ardelean din perioada interbelica, Lucian Blaga asaza genul liric romanesc in
vecinatatea taramului filozofiei, al mitologiei , si al etnografiei. In volumele lui de poezii,
vorbeste neobosit despre lumina cunoasterei mistice, despre iluminare ca forma de acces in inima
misterului, despre taina erosului, despre „vesnicia care s-a nascut la sat” si despre puterea
vindecatoare a somnului, pentru omul ajuns la „curtile dorurilor” lumesti, somn cu care incepe
de altfel, „marea trecere”, adica moartea.

 Volum si tema centrala

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al poetului,
intitulat „Poemele luminii”, publicat in anul 1919, adica la doar un an dupa incheierea Primului
Razboi Mondial. Avand in vedere contextul istoric in care au vazut lumina tiparului, volumul si
poezia cu care acesta se deschide anunta un mesaj militant pacifist, demn de un intelectual de
formatie umanista. Textul de fata propune un punct de vedere matur si sensibil, asupra locului si
rolului artistului intr-o lume macinata de conflicte dintre cele mai sangeroase, abordand tema
sensului creatiei ca forma de cunoastere a lumii, reprezentand, prin urmare, o arta poetica
moderna.

Dintr-o anumita perspectiva, orice arta poetica reprezinta o incercare de „mise en

abyme”, fiind o poezie in care se vorbeste chiar despre poezie si despre poet, deci care, in
continutul sau, pune in adancime, ca in rama unei oglinzi, insusi obiectul creatiei- versurile. De
aceea, o arta poetica va capata menirea unui crez, a unei carti de vizita a autorului, sau a unui
blazon pe care si-l concepe poetul insusi, blazon care sa includa simboluri referitoare la
conceptia sa despre arta si despre lume, la temele si motivele care-l obsedeaza, la sursa
talentului sau , la maiestria sa de versificator.

 Structura si compozitia textului

 Daca am epura textul poeziei analizate de partile de propozitie si de propozitiile sale
secundare, am obtine un mesaj care are concentrarea, gravitatea si limpezimea unei depozitii
dintr-o boxa a vinovatiilor colective ale acelui inceput dureros de secol XX: „Eu nu strivesc si
nu ucid. Lumina (altora) sugruma, dar eu sporesc si-mbogatesc si tot se schimba-n ne-
ntelesuri (caci eu iubesc)”.

Continuand analiza sintactica a celor doua fraze ale poeziei, vom descoperi, dupa cum era de
asteptat de la un poet-filozof, asa cum a fost L. Blaga, ca versurile alcatuiesc practic un eseu
argumentativ ritmat, intr-un sistem de simetrii si opozitii sintactice. Ipoteza este enuntata de
titlu, reluata in versul- incipit , argumentata apoi prin enumerare, in prima fraza a poeziei („Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/ cu mintea, tainele ce le-ntalnesc /in calea mea,/ in
ochi, in flori, pe buze ori morminte„). Procedeul modern al ingambamentului si versul liber
permit poetului dezvoltarea ideii, pana la epuizare, in cea de-a a doua fraza, care fixeaza
granitele dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica, prin paralela si exemplificare. Aceasta a
doua fraza include si o concluzie de tip cauzal („caci eu iubesc/ si flori , si ochi, si buze ,si
morminte”).

Confera simetrie compozitionala textului, repetarea versului cu care se incheie fiecare din cele
doua fraze ale poeziei, in versiuni usor modificate („in ochi, in flori, pe buze, ori morminte”/”si
ochi, si flori, si ochi si buze, si morminte”).

Relatiile de opozitie se concretizeaza in antiteza larga pe care se construieste intreaga

poezie,dintre cunoasterea luciferica(„lumina mea”) si cea paradisiaca(„lumina altora”), precum si
in seria ampla de verbe care intra in relatie de antonimie din text („a ucide”, „a strivi”, „a
sugruma”/ „a spori”, „a mari”, „a imbogati”, „a iubi”), sau de folosirea conjunctiei adversative
„dar”.

Titlul amplu al poeziei presupune o structura sintactica dezvoltata, daca ne gandim ca el

reprezinta o propozitie dezvoltata, care anunta o idee poetica decantata in prealabil, finisata,
slefuita si exprimata aici pe un ton ferm , fara ezitare. Formulat la persoana I si centrat pe o
metafora revelatorie („corola de minuni a lumii”), titlul anunta un limbaj poetic reflexiv si un
lirism subiectiv.
 Sintagma „corola de minuni a lumii” descrie printr-o imagine vag vizuala, oarecum
nedefinita cromatic, in primul rand, un tip de echilibru subtil, manifestat la scara intregului
univers, intre campurile energetice ale tuturor formelor de viata din univers. Acolo unde se
intersecteaza aurele tuturor regnurilor si speciilor („in flori, in ochi, pe buze, ori morminte”),
undeva mult deasupra dihotomiilor de forma , intre bine si rau , plamadita din alb si negru, din
sfintenie si pacat,exista probabil fiinta Marelui Anonim, stapan peste Marele Tot, adica peste
suma de mistere ale lumii.

In domeniul botanicii, „corola” desemneaza totalitatea petalelor unei flori, dispuse centrifug,
intr-o simetrie geometrica perfecta, incat sa ascunda ochilor lumii si razelor arzatoare ale
soarelui, un miez foarte pretios, care asigura perpetuarea speciei, adica pistilul si staminele cu
polen. De aceea, metafora sugereaza fiintei tentate de descoperire , ce anume se cuvine sa
deprinda de la lumea vegetala: lectia unei anumite”pudori” a cunoasterii, faptul ca un act de
cunoastere trebuie sa ramana tandru cu tot ce este viu, pasiv-contemplativ, iar nu deranjant-
iscoditor.

De altfel, metafora din titlu este ulterior „adancita” de poetul insusi, prin alte cateva
metafore revelatorii , de o rara frmusete : „vraja nepatrunsului ascuns in adancimi de intuneric”,
„taina noptii”, „largi fiori de sfant mister”, ”intunecata zare”. Analizandu-le, vom observa ca
toate genereaza imagini vizuale intunecate, in opozitie cu imaginea luminoasa sugerata de
sintagma initiala, care definesc practic cunoasterea intuitiv-emotionala, tatonanta, ezitanta, de tip
luciferic,bazata pe simturi (auz, miros, pipait, gust).

 Idei poetice, viziune asupra lumii, procedee artistice

Simbolul central al textului devine „lumina”, careia, spre deosebire de alte simboluri, cu
greu i-am putea identifica un versant de semnificatii negative. Lumina semnifica aici cunoastere,
toleranta, iubire, caldura, viata, tandrete si siguranta.

De altfel, sintagmele „lumina mea” si „lumina altora” intra si ele in opozitie, definind
simbolic cele doua tipuri de cunoastere pe care le are la indemana omul, in conceptia filozofica
blagiana-cunoasterea luciferica si cunoasterea paradisiaca. Latinescul „lucifer” desemneaza
pe „purtatorul de lumina”, pe cel ce „aduce lumina”,altfel spus pe cel ce doar aprinde scanteia
cunoasterii, care sugereaza doar cararile cunoasterii, nepropunandu-si sa „faca lumina absoluta”,
asemenea paradisiecilor , iubitori de analize fara rest, de elucidare a misterelor, in maniera
stiintifica, fara echivoc. Mai mult chiar, spre deosebire de paradisieci, lucifericii nu considera
emotiile si sentimentele disturbatoare si nocive pentru cunoastere, prin aceea ca ar deforma si ar
impiedica o perceptie corecta si obiectiva a realitatii. Pentru un artist, un poet, sau un filozof,
emotia alimenteaza energia cunoasterii si o canalizeaza in directiile corecte .

In stransa legatura cu acest simbol al luminii, apare utilizat in a doua parte a textului si
simbolul lunii. Razele palide ale acestui corp ceresc , ce nu are lumina sa proprie, ci se bucura
de lumina razelor stapanului intregului univers -soarele, semnifica modestia si onestitatea cu care
omul insusi trebuie sa-si accepte capacitatile limitate de a cunoaste si de a intelege cu mintea
tainele universului . In plus, simbolul lunii face referire la cunoasterea timida, intuitiva,
feminina,alimentata de iubirea tolerant- materna, de grija de tip compasiv, care nu va comite
niciodata greseala discriminarilor simplificatoare de tipul bine / rau, frumos / urat, perfect /
imperfect, moral / imoral, sfant /pacatos, pur / impur. Adeziunea poetului la acest tip de
cunoastere , prin care slujeste misterului, imbracandu-l in imagini metaforice, incat sa-l ascunda
ochilor celor ce nu se cuvine sa-l intuiasca, este subliniata prin repetarea obsesiva a adverbului
„si” , folosit cu sens inclusiv, din ultimul vers al poeziei.

A ascunde ce ai vazut „in flori, in ochi , pe buze , ori morminte”, echivaleaza cu a „iubi
si ochi, si flori, si buze, si morminte”. Nu se cuvine sa „patam”cu „mintea”(intelectul fiindu-ne
contaminat cu teorii inguste si idei preconcepute) pudoarea frumusetii efemere a unei flori,
tristetea sau fericirea ghicite accidental in ochii unei fiinte, mirajul cuvantului ramas inca
nerostit pe buze, ori solemnitatea ultima a momentului mortii. In fata tuturor acestor mistere e de
preferat sa stam muti, iar daca totusi, emotia ne va dicta sa verbalizam, atunci sa o facem
codificat, in metafore, iar nu explicit.

 Fraza-concluzie pentru modernitate

Prin preferinta pentru un limbaj poetic cu inalt grad de codificare metaforico-simbolica,

prin ingambament si vers liber, prin gravitatea ideilor filozofice comunicate, legiferand creatia
poetica prin nevoia de viata spirituala a omului, adica de iubire si de cunoastere, poezia analizata
ramane un text reprezentativ pentru lirica romaneasca interbelica.

 Opinie personala

In opinia mea, mesajul esential a acestui text este acela ca orice forma de cunoastere care
nu se naste si nu se fundamenteza pe iubire, toleranta si compasiune, ci doar pe calcul rece si
detasat, mai devreme sau mai tarziu, va fi sortita pierii, sau, si mai grav, va aduce suferinta celor
care o propovaduiesc si intregii specii din care acestia fac parte. Mai mult, un poet nu trebuie sa
ramana doar un idealist, un contemplativ pasiv al frumusetilor lumii, ci trebuie sa devina un
luptator activ in apararea intereselor luminoase ale umanitatii, deci el are datoria de a
contribui la evitarea unor experimente catastrofale cum vor fi fost, doar cativa ani mai tarziu,
dupa publicarea acestui prim volum blagian, experimentul nazismului , al totalitarsimului, sau al
atacurilor nucleare de la Hiroshima si Nagasachi, care au avut ca artizani si oameni de stiinta-
medici, fizicieni, chimisti, biologi si economisti, finantisti, militari. Cele doua directii de
cunoastere poarta practic, de la un punct incolo,doua denumiri rasturnat-ironice, pentru ca asa
cum este adevarat ca nu lucifericii au coborat umanitatea in infernul celor doua razboaie
mondiale, la fel de adevarat ramane si faptul ca paradisiecii nu si-au condus semenii,
intodeauna, in inima raiului pierdut .

Poemul blagian reinvie in limbaj poetic modern problematica biblica a izgonirii omului
din rai, subliniind ideea ca nu tentatia cunoasterii ,din partea omului, ar fi suparat pe stapanul
suprem al universului, ci orgoliul de a judeca drept bune si rele fetele noastre lumesti. Asadar,
ne este permis, din cand in cand, ca in iuresul dezordonat, in delirul senzatiilor noastre organice
sa ne lasam sa „cante” demonii nostri, pentru ca , apoi, sa se aseze deasupra noastra lumina
ratiunii si a starilor de constiinta inalta, adica gratia divina.