Tema şi viziunea în poezia expresionistă „Eu nu

strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Modernismul este acea orientare interbelică ce a presupus

imperativul sincronizării literaturii române cu modelul culturii și a literaturii
europene. În cadrul acestuia, expresionismul este un curent apărut la
începutul secolului al XX-lea în Germania și s-a manifestat în toate artele
precum poezia, dramaturgia sau cinematografia. El reflectă criza omului
modern care trăiește într-o lume desacralizată, goală și lipsită de sens.
Expresionismul se caracterizează prin nevoia eului creator de a se
contopi cu universul, un eu supradimensionat care se raportează
întotdeauna la univers și care își simte trupul prea îngust pentru un suflet
ce are dimensiuni cosmice. De aici, nevoia ieșirii din trup perceput ca o
temniță.
Lucian Blaga este o figură reprezentativă a expresionismului
românesc, cu o creație poetică, dramatică și filosofică de mare
anvergură. Opera sa poetică este străbătută de un puternic pilon
filosofic, iar trăsăturile expresioniste se regăsesc în mod evident în prima
parte a creației sale. Primul volum al poetului publicat în anul 1919 și
anume „Poemele luminii” se deschide cu poezia „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii” fiind o adevărată artă poetică. Este un text liric
programatic în care Blaga își transmite propia viziune asupra universului.
El crede că rațiunea umană este suficientă și chiar capabilă să distrugă
misterul lumii. În centrul sistemului său filosofic se află problema
cunoașterii, iar aceasta se structurează în jurul misterului în care poetul
percepe inefabilul existenței, acele necunoscute care se ivesc la fiecare
pas și pe care ființa umană este chemată să le observe.
Confesiunea lirică este marcată de un puternic lirism subiectiv
evident prin mărcile lexico-gramaticale specifice: verbe negative de
persoana I – „nu strivesc” sau „nu ucid” ori a adjectivelor pronominale
posesive – „mea” sau „mei”. De asemenea, construcția discursului liric
evidențiază prezența unor teme și motive specifice imaginarului blagian:
misterul, lumina sau noaptea. Ele sunt elemente de recurență atât în
această poezie cât și în întreaga creație poetică a autorului.
 Poezia este structurată pe baza unei antiteze, pe două moduri de
a concepe relația dintre eul poetic și întreaga lume: atitudinea poetică,
artistică („lumina mea”) și atitudinea pragmatică, rațională („lumina
altora”). De asemenea, ambele raportări sunt subsumate de simetria
incipit-final prin care vocea poetică își exprimă superioritatea perspectivei
asupra cunoașterii. Titlul analitic al poeziei aduce în prim-plan metafora
revelatorie a corolei de minuni, simbol al universului sublim și sugestie a
perfecțiunii, a sacralității acestuia. În fruntea titlului ca defapt a întregii
poezii se află orgoliosul pronume de persoana I „eu”, plasat așadar într-o
poziție privilegiată și care, dincolo de a sugera relația poet-univers,
trimite la legătura cu expresionismul prin exacerbarea eului creator.
Enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” conține o
suită de metafore revelatorii cu valoare simbolică ce definesc universul
natural uman drept depozitar al misterelor. Aceste elemente reprezintă
semne ale epifaniei prin care sacralitatea se revelează ființei umane.
Florile, ochii, buzele și mormintele sugerează fiecare dintre ele un alt
mister: florile – taina sacră a frumuseții lumii; ochii – misterul sufletului;
buzele – secretul iubirii și poate a logosului și dincolo de toate,
întotdeauna nedescifrata taină a morții – mormintele. Așadar, prin
această atitudine de protejare a misterelor, poetul se află într-o
consubstanțialitate cu universul. Acest lucru este sugerat abia în incipit,
dar afirmat pe deplin în ultimele două versuri când elementul de
coeziune al ființei creatoare cu universul – iubirea („căci eu iubesc”),
permite înlocuirea prepoziției „în” prin conjuncția copulativă „și”, ce poate
avea și valoare adverbială: „și ochi și flori și buze și morminte”.
În poezia lui Blaga se realizează o relație de opoziție între lumină,
căreia i se asociază termeni din câmpul semantic al luminii - „luna”,
„raze” sau „albe” - și întuneric, sugerat prin cuvinte și sintagme precum
„taine”, „nepătrunsului ascuns” sau „întunecata zare”. Poezia transmite
limpede situarea autorului sub semnul cunoașterii poetice, iar comparația
amplă pune în lumină acest lucru. Așezată între linii de pauză,
comparația asociază termenul concret al lunii, ale cărei raze cu aura lor
magică luminează difuz universul nopții, păstrându-i misterul cu forța
copleșitoare a „luminii mele”. Asemeni lunii, poetul păstrează neatins
vălul misterelor lumii și face ca „tot ce-i neînțeles” să se schimbe în
„neînțelesuri și mai mari”. În acest fel poezia reflectă opinia poetului
exprimată în volumul „Pietre pentru templul meu” apărut tot în 1919:
„Câteodată, datoria noastră în fața unu adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un
mister și mai mare”.
Structura:
1. Introducere: modernismul și expresionismul;
2. Lucian Blaga;
3. Apariția poeziei și demonstrarea că este artă poetică;
4. Confesiunea lirică, teme și motive;
5. Structura și titlul;
6. Comentarea enumerației „în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”;
7. Comentarea comparației ample;
8. Opinia;
9. Concluzia;