Caracterizarea personajului eponim din romanul

realist balzacian „Enigma Otiliei” de George Călinescu

„Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian scris de către
George Călinescu în anul 1938 și apare la sfârșitul perioadei interbelice,
o epocă în care se afirmă puternic această specie literară, fiind al doilea
dintre cele patru romane scrise de către autor. Ca romanicer, Călinescu
depășește formula curentului realist, promovând o operă de sinteză
estetică în care trăsăturile curentului dominant se îmbină cu cele ale
clasicismului, ale romantismului și ale modernismului.
Romanul dezvoltă mai multe arii tematice precum: iubirea
adolescentină, familia, paternitatea, moștenirea, toate acestea
profilându-se pe fondul monografiei societății burgheze bucureștene din
primele decenii ale secolului al XX-lea. Titlul romanului a fost inițial
„Părinții Otiliei” accentuând tema balzaciană a paternității, dar și
atitudinea față de statutul de orfan. Schimbat din motive editoriale, titlul
actual accentuează eternul mister feminin, dar și misterul unei vârste și
chiar al vieții înseși, sugestie oferită de târzia reflecție a lui Felix Sima din
finalul romanului: „Nu numai Otilia este o enigmă, ci și destinul însuși”
În ceea ce privește perspectiva narativă, întâmplările din roman
sunt relatate la persoana a III-a, din punctul de vedere al unui narator
demiurgic, obiectiv și heterodiegetic. De asemenea, naratorul se
ascunde în spatele diverselor măști (de exemplu, personajul reflector
Felix prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje), fapt dovedit
și de limbajul uniformizat. Romanul este structurat în douăzeci de
capitole, fiind construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc
destinul mai multor personaje. Primul plan narativ prezintă destinul
tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia
medicina, locuind în casa tutorelui său și trăind iubirea adolescentină
pentru Otilia Mărculescu. Al doilea plan urmărește lupta dusă de către
clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și
înlăturarea Otiliei. Conflictele romanului sunt complexe și se bazează pe
relațiile dintre cele două familii înrudite. Un conflict important este cel
manifestat între Felix și Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache.
Afecțiunea moșierului pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică, și
vizitele sale repetate în casa bătrânului avar, generează în sufletul
protagonistului o frământare puternică ce îl determină să aibă o atitudine
de rivalitate față de Pascalopol. Incipitul romanului fixează veridic cadrul
temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) și spațial (prin
descrierea străzii Antim și a casei lui Costache Giurgiuveanu), prezintă
personajele principale ce vor evolua în acțiune, sugerează conflictul și
trasează principalele planuri epice.
Otilia Mărculescu reprezintă personajul central al romanului, fiind
fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu. Ea este o voce
narativă care preia pe-a locuri rolul de reflector, atunci când meditează
asupra existenței și de colportor, fiind cea care îl informează pe Felix în
legătură cu familia Tulea și cu alte personaje secundare. În ceea ce
privește profilul moral și psihologic, eroina titulară reprezintă o fire
enigmatică în măsura în care comportamentul ei nu este înțeles de
bărbații care o iubesc. Ea se individualizează prin misterul vârstei, dar și
prin caracterul imprevizibil, prin instabilitatea emoțională și prin dorința
de a se elibera, de a evada dintr-o societate dominată de prejudecăți.
Capabilă de trăiri intense, ea dă dovadă de un devotament nelimitat față
de Costache pe care îl apreciază pentru că nu a abandonat-o. Nu numai
față de Felix, ci și față de dușmanii săi declarați, este de un altruism
tangențial, apropiat uneori chiar de naivitate. De asemenea, trecerea de
la o atitudine la alta pare să evidențieze superficialitatea trăirii pe care
Felix o resimte cel mai acut.
În manieră balzaciană, descrierea camerei Otiliei, o primă
secvență semnificativă, reprezintă o altă modalitate de a cunoaște
caracterul personajului eponim deoarece personalitatea fetei se imprimă
asupra mediului ei de viață. Dezordinea din camera Otiliei trădează firea
voluntară, impetuoasă și nonconformistă, dar și graba cu care mânuiește
toate obiectele de cochetărie feminină. De altfel, Otilia își mărturisește
concepția despre timp și a femeii care nu trăiește cu adevărat decât
cinci- șase ani din viață, iar rostul ei este să placă. De asemenea,
dezordinea camerei anticipează instabilitatea sufletească, trecerile
neașteptate de la exuberanță la tristețe nedefinită și chiar la meditație. O
a doua secvență semnificativă este prezentă în epilog, câțiva ani mai
târziu de la întâmplările romanului. Felix se întâlnește în tren cu
Pascalopol, unde moșierul îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu
generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar ea a devenit soția unui
conte exotic: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o
enigmă.”, afirmă bătrânul moșier despre Otilia. Felix observă în fotografia
pe care i-o arată Pascalopol o femeie frumoasă, dar în care nu o mai
recunoaște pe tânăra exuberantă de odiniară, fiindcă „un aer de
platitudine feminină stingea totul”.
 Structura:
1. Introducere;
2. Tema și titlul;
3. Cele patru elemente: perspectiva narativă, structura
romanului, conflictul, incipitul;
4. Prezentarea Otiliei (rolul de colportor și reflector, statutul
social, moral și psihologic);
5. O primă secvență semnificativă – descrierea camerei Otiliei;
6. O a doua secvență semnificativă – descrierea Otiliei în poza de
la Pascalopol din epilog;
7. Opinia;
8. Concluzia;