Tema și viziunea asupra lumii în romanul de analiză

psihologică „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte

de război” de Camil Petrescu
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman psiholoigc, modern, de tip subiectiv, publicat de către Camil
Petrescu în anul 1930 și ilustrează vârsta ionică a literaturii române din
perioada interbelică fiind o creație de analiză în care sunt prezentate
două experiențe fundamentale prin care eroul dilematic accede la
cunoașterea absolută. Important teoretician, Camil Petrescu este
preocupat de sincronizarea literaturii române cu mișcarea artistică
europeană, dar și de alte domenii conexe precum filosofia și psihologia
vremii, fiind influențat de gânditori și filosofi cum ar fi Edmund Husserl
sau Henri Bergson.
Tema romanului este reprezentată de nevoia de cunoaștere, o
cunoaștere absolută care, potrivit lui Henri Bergson, „este posibilă și
este de natură psihologică”. În acest sens, romanul lui Camil Petrescu a
fost interpretat de către criticul literar Constantin Ciopraga drept o
„monografie a îndoielii”. Titlul complex și analitic al romanului indică cele
două experiențe fundamentale pe care le trăiește Ștefan Gheorghidiu:
dragostea, care declanșează în sufletul eroului dilematic un conflict
interior insurmontabil și războiul, care îl aduce în vecinătatea morții. În
plus, metafora nopții ca element de recurență sugerează zbuciumul
sufletesc, dar și incertitudinea pe care o trăiește protagonistul și care
este întreținută de comportamentul ambiguu al soției sale.
În ceea ce privește perspectiva narativă, romanul este scris la
persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu. Astfel, relatarea la persoana întâi conferă autenticitate și
caracter subiectiv textului. Chiar dacă este vorba de un roman modern,
în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale:
„În primăvara anului 1916 [...], la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni
și Predeal.” În schimb, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple,
așa cum se întâmplă în general în proza de analiză psihologică. Astfel,
Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, se
simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela și hotărăște să o
părăsească, să-i lase „tot trecutul”. Conflictul interior pe care îl trăiește
Ștefan Gheorghidiu este cauzat de stările și sentimentele contradictorii
în ceea ce o privește pe soția lui, el având bănuiala că este înșelat în
iubire. Conflictul exterior pune în evidență relația protagonistului cu
societatea, accentuând același orgoliu al respingerii și plasându-l în
categoria intelectualilor inadaptați, incapabili să se coboare la nivelul
lumii comune.
O secvență semnificativă pentru tema și viziunea autorului
asupra lumii este prezentă la începutul romanului unde o discuție de la
popota ofițerilor declanșează în stil proustian memoria involuntară a
protagonistului deoarece îi amintește de povestea de iubire pe care a
trăit-o alături de Ela. Fluxul conștiinței se dovedește a fi nestăvilit și
ulterior eroul va da glas sufeinței provocate de o iubire eșuată. Surprins
de superficialitatea discuțiilor de la cazarmă, Gheorghidiu se dovedește
a fi un intelectual inadaptat, un hipersensibil lucid, dar și un spirit analitic
care înregistrează cu minuțiozitate toate datele realității supuse filtrului
conștiinței și toate senzațiile proprii. Totodată, discuția despre soțul
înșelat care și-a ucis soția și a fost achitat de către judecător, reprezintă
un pretext pentru ca eroul să formuleze cu nervozitate propria concepție
despre iubire: „Orice iubire e ca un monodeism: voluntar la început,
patologic pe urmă.” Aceste intervenții ale naratorului-personaj trădează
credințele sale utopice, dar și incapacitatea lui de a reconcilia, de a
împăca datele realității concrete cu expresia idealizată a ființei sale.

O altă secvență semnificativă este prezentă în capitolul „Ne-a

acoperit pământul lui Dumnezeu” unde viziunea asupra războiului poartă
amprenta atitudinii polemice a autorului însuși deoarece relatarea
urmărește realitatea crudă, dezvăluită fără haina aparențelor
mistificatoare. Înregistrarea detaliilor semnificative răspunde nevoii de
sinceritate absolută și de autenticitate, principii estetice specifice lui
Camil Petrescu. Prozatorul a intenționat să dea o replică episoadelor de
bătălie idealizate, ajungând să transpună într-un mod magistral ceea ce
se întâmplă cu sufletul omului pe front. Așadar, criticul literar Ion Bălu
este de părere că în acest capitol sunt surprinse „dezumanizarea
individului, spaima primară, terifiantă a omului în fața morții.” De
asemenea, indignarea față de eroismul de paradă al celor care, departe
de front, descriau o realitate necunoscută este înlocuită treptat de
analiza lucidă a reacțiilor unui suflet confruntat cu toate pericolele.
Panica terifiantă pe care o trăiește Gheorghidiu este generată de lupta
cu inamicii bine pregătiți, antrenați în acțiuni strategice, dar și de
înfruntarea cu un necunoscut absurd care îl pune pe protagonist într-o
stare de așteptare încordată.
 Structura:

1. Introducerea (apariție, roman psihologic);

2. Tema și titlul;
3. Cele patru elemente: perspectiva narativă, incipit, final și
conflicte;
4. O secvență semnificativă – discuția de la popota ofițerilor;
5. O altă secvență semnificativă – capitolul „Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu”;
6. Opinia;
7. Concluzia;