ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI de Camil Petrescu

roman psihologic,subiectiv, modern, interbelic

Încadrarea în curent prin două trăsături

Camil Petrescu este unul dintre romancierii moderni din perioada interbelică și, totodată, unul dintre cei mai mari scriitori români. Apropierea sa
de gruparea modernistă „Sburătorul”, condusă de criticul literar E. Lovinescu, se bazează pe afinități intelectuale care țin de încrederea în
destinul citadin al romanului românesc și în „sincronizarea” formulei estetice cu proza europeană a vremii.

În eseul „Noua structură și opera lui Marcel Proust”, romancierul își exprimă aderența la filosofia modernă și la proustianism . În spirit
proustian, Camil Petrescu renunță la tematica tradițională, legată de figura țăranului român și de lupta acestuia pentru pământ, și optează pentru
narațiunea subiectivă, care, lăsând în fundal socialul, aduce în prim-plan interioritatea, stările lăuntrice, gândurile și îndoielile, materialul
imaginației și al minții.
Reprezentativ în acest sens este romanul camilpetrescian „Ultima noapte de dragoste, întâia noaptea de război”(1930), roman psihologic,
constituit pe baza fluxului memoriei afective a naratorului-personaj, realitatea exterioară fiind înlocuită cu cea a conștiinței, odată cu
trecerea de la perspectiva narativă obiectivă la cea subiectivă . Adept al anticalofilismului, scriitorul afirmă că singura realitate pe care o
poate povesti este „realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic”; pentru a impune un stil narativ sincer, autentic, naratorul
introduce în roman „documente sufletești”, precum jurnalul de campanie.

Reflectarea temei prin referire la două secvențe narative

Romanul prezintă modul în care două experiențe fundamentale, iubirea și războiul, îi influențează devenirea intelectualului Ștefan Gheorghidiu.

 O primă secvență semnificativă pentru parcursul acestuia se regăsește chiar în incipitul romanului care are un rol dublu. Pe de o
parte, se creează un portret psihologic al protagonistului, sugerându-se faptul că e mai inteligent decât alții, pentru că e singurul ofițer care își
dă seama de superficialitatea pregătirilor armatei române pentru intrarea în razboi. Pe de altă parte, incipitul oferă pretextul rememorării:
aflându-se la popota ofițerilor, Gheorghidiu asistă la o discuție despre un bărbat care își ucisese soția infidelă și fusese achitat de jurați. Episodul
discuției de la popotă, adică un eveniment exterior, declanșează, întocmai ca la Proust, rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un
„timp pierdut”, un timp psihologic.Totuși, spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene (de exemplu, madleina din „În
căutarea timpului pierdut”), în romanul camilpetrescian, evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic și analizate în mod lucid, fiind vorba
de memoria voluntară. La Proust, personajul-narator retrăiește trecutul, la Camil Petrescu, acesta analizează și interpretează trecutul. Astfel,
romanul este construit pe baza unui artificiu compozițional, cartea începând cu o scenă ulterioară desfășurării acțiunii din primul volum:
discuția de la popota ofițerilor fiind pretextul rememorării celor doi ani de căsnicie dintre studentul la filosofie Ștefan Gheorghidiu și Ela.
După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte
la moartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o
mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare”. Mai mult, spre deosebire de soţul său, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut
al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant intervine cu prilejul excursiei de
la Odobeşti, atunci fiind sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul șederii la Odobești, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui
anume G., care, după opinia personjului -narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Înrolat pe
frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, spre a o întâlni pe soția sa la Cîmpulung. Înțelege, dezolat, că este înșelat cu G.

 A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul. Capitolul „ Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”
ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea.Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de
moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Individul se pierde, se simte anulat
în goana colectivă. Drama războiului pune în umbră drama individuală a iubirii. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la Bucureşti,
dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. O a doua secvență reprezentativă se desprinde, astfel, din ultimul capitol al romanlui, „Comunicat
apocrif”, care surprinde sfârșitul poveștii de iubire dintre Ștefan și Ela. Venit de pe front, într-o permisie, pentru că fusese rănit, Gheorhigidiu
primește o scrisoare anonimă referitoare la adulterul Elei. Deși el însuși mărturisește că în trecut ar fi făcut orice ca să afle adevărul („Ce n-aș fi
dat altă dată pentru ca să am certitudinea că mă înșală”), experiența maturizantă a războiului pare să îi fi schimbat viziunea protagonistului:
„sunt obosit și mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”. El însuși observă schimbarea radicală a sentimentelor sale față de Ela: „Mă gândesc
halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta”. Astfel, obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, se simte detașat de tot ceea de
îl legase de Ela și îi propune calm să pună capăt căsniciei („Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu daca ne-am desparți?”) . Gheorghidiu se hotărăște
să divorțeze, lăsându-i fostei sale soții „încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung, casele de la Constanța, absolut tot ce e în casă, de
la obiecte de preț la cărți... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul” (în sensul eliberării). Relatarea şi povestirea sunt
înlocuite în proza modernă cu analiza şi interospecția, de unde impresia de epic evenimenţial sărac, în favoarea analizei. Masa de la unchiul
Tache este prezentată ca o scenă balzaciană: aşezarea personajelor, interesul pentru moştenire, portetul bătrânului avar, arivistul linguşitor
Nae Gheorghidiu.
Structura

Cele două părți ale romanului nu trebuie privite separat, așa cum au fost tentați să o facă G. Călinescu sau E. Lovinescu, ci într-o unitate bazată
pe structura interioară a protagonistului. Dacă prima parte a romanului, „Ultima noapte de dragoste”, prezintă rememorarea iubirii
matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, „Întaia noapte de război”, construită sub forma jurnalului de campanie al
lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce
de-a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului însuși, articole și documente din epocă, subliniind autenticitatea textului. Un factor
unificator îl constituie memoria involuntară, cea care permite structurarea operei fără respectarea cronologiei faptelor (acronie). În acest sens,
romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor
relatate în restul Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi
timpul narat (trecutul poveştii de iubire). Reperele spațiale și temporale evidențiază cadrul în care se desfășoară evenimentele.

Tema

Macrotema romanului este condiția intelectualului; în cazul de față, lucid, analitic și introspectiv. Dragostea (Eros) și războiul (Ares)
reprezintă temele principale ale romanului, fiind precizate încă din titlu și dezvoltându-se ca două experiențe fundamentale în existența tânărului
Ștefan Ghiorghidiu. Faptul că în titlu coexistă aceste două teme total diferite a condus la ideea potrivit căreia ar fi vorba, de fapt, de două
romane independente. În realitate însă, caracterul unitar al romanului reiese din existența unei conștiințe unice, care descoperă lumea și se
descoperă prin intermediul a doua experiențe de viață. În plus, se folosește un artificiu compozițional, partea I începând cu o scenă petrecută în
1916, pe front, și continuând cu rememorarea unor întâmplări din intervalul 1914-1916. În volumul al doilea, se revine la momentul 1916,
continuându-se, astfel, narațiunea, prin intermediul unei analepse narative.

Conflictele

Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul se desfășoară la nivel exterior între diverse personaje, în romanul lui Camil Petrescu,
conflictul este interior și se produce în conștiința personajului narator, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii în
ceea ce o privește pe soția sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Asa
cum a remarcat și critica literară, Gheorghidiu trăiește cu iluzia că s-a izolat de realitatea înconjurătoare, însă tocmai această realitate în care nu
vrea să se implice va produce destrămarea cuplului. Implicarea Elei în lumea mondenă pe care eroul o disprețuiește și față de care ține să se
detașeze reprezintă principalul motiv al rupturii dintre Ștefan și soția sa. Așadar, conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza
discrepanței dintre aspirațiile lui Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare. Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu
societatea, accentuând orgoliul respingerii și plasându-l pe protagonist în categoria inadaptatului social.

Protagonistul

Spre deosebire de romanul realist, personajul din romanul subiectiv nu mai este reprezentativ pentru o categorie socială, pentu că întru-un astfel
de roman nu mai contează atât mediul social, cât individul și inerioritatea. În conformitate cu rigorile romanului modern, protagonistul
reprezintă tipul intelectualului atât prin statutul său social (student la Filosofie), cât și prin statutul psihologic (intelectual lucid,
hipersensibil, capabil de introspecție). Din punctul de vedere al statutului moral, el se ghidează după o serie de principii pe care le consideră
absolute, dar care îi fac pe ceilalți să îl privească drept un inadaptat social (pentru protagonist, nu contează valorile materiale, ci numai cele
spirituale). Problematica social-economică de tip realistă este suspendată în favoarea banalului și a detaliului ce dobândesc alte detalii în
conștiința personajului. Astfel, scenele de gelozie dintre cei doi soți, petrecerile la care participă, refuzul Elei de a veni acasă la ora stabilită de
Ștefan și răzbunarea acestuia care ia acasă, în noaptea aceea, altă femeie, despărțirile și împăcările succesive – toate acestea devin mult mai
importante pentru prima parte a romanului decât orice alt eveniment social, major.

Opinia

Sunt de părere că Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război reprezintă un moment de referință pentru literatura națională, ilustrând
efortul scriitorilor români de a se racorda la înnoirile propuse de literatura europeană. Preluând modelul scriitorului francez Marcel
Proust, Camil Petrescu exemplifică prin romanul său, noua structură a romanului modern, care validează, de altfel, teoria lovinesciană a
„sincronismului”. Astfel, romanul său psihologic se caracterizează prin autenticitate, amplă introspecție și luciditate (ca trăsături principale
ale naratorului-personaj) și prin adoptarea unui stil anticalofil.

Concluzia

În cele din urmă, putem afirma că romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu poate fi considerat un
roman modern, subiectiv, întrucât întrunește calitățile acestuia: relatarea acțiunii se face la persoana I, naratorul subiectiv este personaj, non-
omniscient, necreditabil, cadrul desfășurării acțiunii este urban, protagonistul se încadrează în tipul intelectualului, conflictul predominant este
cel interior, cronologia nu e respectată (apare fluxul conștiinței), iar limbajul e savant.
ȘTEFAN GHEORGHIDIU

 Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator face ca cititorul să cunoască despre personaje tot atâta
cât ştie şi personajul principal. Situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt
prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Prin monolog interior, Ştefan Gheorghidiu analizează, alternând
sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu
alţii). Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior (aici, discuţia de la popotă) declanşează rememorarea unor întâmplări sau stări
trăite într-un „timp pierdut”, dar, spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil Petrescu
evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic şi analizate în mod lucid, fiind vorba despre sugestiile date de memoria
voluntară. La Proust, personajul-narator retrăieşte trecutul, la Camil Petrescu, acesta analizează şi interpretează trecutul.
 Într-un moment al dezechilibrului sufletesc, personajul-narator, prin intermediul memoriei involuntare, își rememorează
iubirea. În articolul intitulat „De ce nu avem roman?”, Camil Petrescu aduce unele lămuriri în legătură cu tehnicile de
construcție a personajului aparținând romanului subiectiv. Romancierul este de părere că protagonistul trebuie să filtreze prin
propria conștiință marile probleme ale existenței; „Eroul de roman presupune un zbucium interior,... convingere profundă, un
simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite”.
Statutul social, psihologic, moral
În conformitate cu rigorile romanului modern, protagonistul reprezintă tipul intelectualului atât prin statutul său social (student
la Filosofie), cât și prin statutul psihologic (intelectual lucid, hipersensibil, capabil de introspecție). Din punctul de vedere al
statutului moral, el se ghidează după o serie de principii pe care le consideră absolute, dar care îi fac pe ceilalți să îl privească
drept un inadaptat social (pentru protagonist, nu contează valorile materiale, ci numai cele spirituale). Scenele semnificative
pentru a înțelege perspectiva protagonistului asupra existenței sunt: discuția de la popotă; discuțiile cu Ela; întâlnirea din casa
unchiului său, Tache Gheorghidiu, privind moștenirea; înrolarea voluntară în armată, în condițiile Primului Război Mondial. La
discuția de la popotă, Ștefan se dovedește a fi inteligent și sincer față de ceilalți ofițeri, a căror mediocritate îl dezgustă. Deși
reprezintă tipul intelectualului, fascinat de lumea ideilor, Gheorghidiu nu se izolează de realitatea imediată, pe care o percepe
critic, la nivelul culturii și al aspirațiilor sale. De exemplu, Nae Gheorghidiu îi reproșează că s-a însurat din dragoste, cu o fată
fără zestre, ca tatăl său, care nu i-a lăsat moștenire, dar Ștefan îi răspunde tranșant: „părintele care lasă avere copiilor le
transmite și calitățile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, (...) o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua...”.

Principala trăsătură de caracter ilustrată prin două secvențe

„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală” este fraza prin care debutează
abrupt (și care concentrează intriga) cel de-al doilea capitol, Diagonalele unui testament, dar şi retrospectiva iubirii dintre
protagonist şi Ela. Tânărul, pe atunci student la filosofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de
o mătuşă. Iubirea bărbatului se naşte din duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, pentru că asta o face
fericită”, dar, la o autoanaliză lucidă, naratorul mărturiseşte că mai ales din orgoliu: „...începusem totuşi să fiu măgulit de
admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri” (autocaracterizare). Pentru protagonist, iubirea e
„un teritoriu de luptă”, în scopul menținerii orgolioase a supremației, uneori mascată sau amânată. Aspirând la iubirea absolută,
Gheorghidiu dorește ca întreaga existență a femeii să se desfășoare raportându-se mereu la el.

ORGOLIUL este, astfel, principala trăsătură de caracter a eroului (evidențiată preponderent prin mijloacele caracterizării
directe) și se manifestă inclusiv în portretul fizic pe care și-l realizează: „Treceam printre studenții bine. Eram înalt și elegant.”
Ștefan e conștient că ceilalți îl consideră un inadaptat, un răutăcios și îl ocolesc: „n-ai spirit practic... Cu Kant ăla al dumitale și
cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză” (unchiul Nae). Din caracterizarea indirectă, reiese că personajul este gelos
și posesiv (scena de la Odobești), dezinteresat de valorile materiale, are demnitate (apără onoarea tatălui său), este influențabil și
ușor de manipulat (unchiul Tache îl atrage în afacerea cu armament).
 Ela e privită exclusiv din perspectiva naratorului-personaj. De aceea, la început, când Ștefan e îndrăgostit, îi realizează
Elei un portret angelic, spunând despre ea că „îi luminează viața”. În final însă, când iubirea dispare, Ela i se pare o ființă banală,
respingătoare. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin
conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în
această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel mai „misterios” personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de
viziunea personajului-narator. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei, sau asupra împrejurării dacă e mai
degrabă superficială decât spirituală: „Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan. În acest caz, putem afirma că
singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conştiinţa lui Gheorghidiu. Numai pe acestea la putem
povesti fără riscul de a greşi”. (Nicolae Manolescu-„Arca lui Noe”).
 Ștefan este un analist, el are pretenția să judece totul. Are un orgoliu nemăsurat, care-i provoacă o ANGOASĂ
TERORIZANTĂ. Iubirea, răsucită pe toate fețele, naște GELOZIA ȘI INCERTITUDINEA. Gelosul, însetat de certitudini va
transforma iubirea și conviețuirea familială într-o pândă ce se va dovedi autodevoratoare: „Pentru mine dragostea aceasta
era o luptă neîntreruptă, în care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previn orice pericol”
(autocaracterizare). Într-un astfel de moment al dezechilibrului sufletesc, personajul-narator, prin intermediul memoriei
involuntare, care asociază fără cronologie evenimente ale trecutului, își rememorează iubirea:
 Din prima fază a confesiunii (capitolul al II-lea), aflăm CAUZA NEFERICIRII EROULUI: BĂNUIALA CĂ SOȚIA
ÎL ÎNȘALĂ. Această bănuială tulbură cursul normal al vieții, studentul nu-și mai dă examenele la timp, își spionează tot
timpul nevasta. Amândoi studenți săraci, se căsătoriseră din dragoste, iubirea născându-se din orgoliu, dar și din
admirație reciprocă.
 Moștenirea unei părți din averea unchiului Tache dă o nouă turnură vieții celor doi, care părăsesc spațiul intim al
existenței de până atunci, intrând în viața mondenă, acolo unde acționează legea banului, luxul, moda, petrecerile. Spre
deosebire de Ela, Gheorghidiu nu acceptă acest mediu meschin și mercantil, fiind surprins de o serie de manifestări ale
soției: el constată cu furie că aceasta e interesată de afaceri, că îi reproșează lipsa de abilitate în relațiile cu ceilalți, că nu
dorește un copil, că preferă un alt partener în timpul călătoriilor și al petrecerilor.
 Simțind cum pierde teren într-o competiție cu un adversar nedeclarat, Gheorghidiu alunecă pe panta geloziei, deși refuză
s-o recunoască. Hipersensibilul analist trăiește momente chinuitoare în neputința de a obține certitudinea infidelității
soției, fapt care generează principalul conflict al romanului. Sosind pe neașteptate de la Azuga, unde fusese concentrat,
nu-și descoperă soția acasă, iar servitoarea nu-i poate da nicio explicație. Simțind umilința, complexarea, pericolul
anihilării personalității, Ștefan încearcă să se desprindă de imaginea ei. O primă modalitate a detașării o constituie
provocarea unei suferințe identice cu cele trăite de el sub teroarea geloziei, a doua o reprezintă înlocuirea ocazională cu o
altă femeie.
 Ieșirea din „noaptea de dragoste” se face prin intrarea în „noaptea de război”. Aceasta îl scoate din tenebrele
incertitudinilor în care îl târâse gelozia și îi deschide o altă perspectivă asupra vieții. Războiul are o funcție purificatoare,
astfel încât protagonistul, îmbogățit prin această experiență, își poate reconsidera atitudinea față de Ela, față de sine și
față de lume. Acum, Ștefan Gheorghidiu se poate distanța de Ela, lăsându-i, alături de avere, „tot trecutul”.

Opinia
Sunt de părere că romanul camilpetrescian ilustrează un personaj cu o experiență morală superioară. Nu întâmplător Ștefan
Gheorghidiu este considerat de G. Călinescu: „un om inteligent (...), plin de subtilitate, de pătrundere psihologică.”. El are
orgoliul și, totodată, curajul de a refuza realitatea în care trăiește, de a renunța la o iubire care nu corespunde aspirațiilor sale și de
a participa la experiența colectivă a războiului. Deși din exterior ar putea părea un învins, o victimă a eșecului în dragoste,
Gheorghidiu câștigă. Eroul inadaptat superior, lucid si hipersensibil, reușește să își păstreze integritatea în lumea ideilor pure, nu
se abate de la propriul său set de valori și refuză vehement compromisul ideologic.

Concluzia

În concluzie, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman al inadaptabilității. În
vizunea romancierului modern, intelectualii nu se pot adapta lumii burgheze, fiind desconsiderați de o societate superficială,
lipsită de profunzime. În aceeași situație se află și personajul-narator al romanului său, Ștefan Gheorghidiu, care se opune
mediocrității printr- „un simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite”(Camil Petrescu). Romanul camilpetrescian
ilustrează un personaj cu o experiență morală superioară. Nu întâmplător Ștefan Gheorghidiu este considerat de G. Călinescu:
„un om inteligent (...), plin de subtilitate, de pătrundere psihologică.”. El are orgoliul și, totodată, curajul de a refuza realitatea
în care trăiește, de a renunța la o iubire care nu corespunde aspirațiilor sale și de a participa la experiența colectivă a războiului.
Deși din exterior ar putea părea un învins, o victimă a eșecului în dragoste, Gheorghidiu câștigă. Eroul inadaptat superior, lucid
si hipersensibil, reușește să își păstreze integritatea în lumea ideilor pure, nu se abate de la propriul său set de valori și refuză
vehement compromisul ideologic.
Relația dintre ȘTEFAN și ELA

 Relația dintre naratorul-personaj, Ștefan Gheorghidiu, și Ela este semnificativă pentru romanul ideatica romanului
camilpetrescian, deoarece iubirea dintre cei doi trăită sub semnul incertitudinii, devine pretextul unui roman care
surprinde fluxul conștiinței protagonistului. Moștenirea neașteptată a unei averi schimbă existența conjugală a celor doi
studenți săraci - el la Filosofie, ea, Ela, la Litere – însă, în defavoarea cuplului. Ela are preocupări pragmatice, devine interesată de
petreceri mondene, încearcă să pătrundă în miezul societății – ceea ce intră în contradicție cu idealul de feminitate al lui Ștefan.
Trăirile sufletești complexe ale tânărului intelectual sunt constant declanșate de câte un element exterior: un fapt, un gest, o
întâmplare – ca de exemplu, excursia de la Odobești. Eroul se confesează, suferă din neputință și deziluzie, mai ales pentru că se
dedublează, își ascunde frământările afișând indiferența.

 Ela e privită exclusiv din perspectiva naratorului-personaj. Imaginea ei este construită numai prin ochii bărbatului însetat
de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului. Ela este o expresie a mediocrității și a superficialității. Maniera
de construcție a personajului este cea clasică. Atâta timp cât ea este detașată de vulgaritate, se află deasupra celorlate femei prin
imaginea pe care și-o păstrează în mintea lui Gheorghidiu: nu este numită, este menținută într-un anonimat superior și misterios
(,,nevastă-mea, fata asta, ea”). În momentul în care, coborâtă de pe soclu, se amestecă în gloată, în societatea mediocră, frivolă,
meschină, este numită Ela. De aceea, la început, când Ștefan e îndrăgostit, îi realizează Elei un portret angelic, spunând despre ea
că „îi luminează viața”. În final însă, când iubirea dispare, Ela i se pare o ființă banală, respingătoare. Filosof, el are impresia că
s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele
celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În acest sens, Ela este
cel mai „misterios” personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-narator. De aceea, cititorul
nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei, sau asupra împrejurării dacă e mai degrabă superficială decât spirituală: „Nu Ela se
schimbă, ci felul în care o vede Ştefan. În acest caz, putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective,
ci acelea din conştiinţa lui Gheorghidiu. Numai pe acestea la putem povesti fără riscul de a greşi” . (Nicolae Manolescu-Arca
lui Noe).
 Ștefan este un analist, el are pretenția să judece totul. Are un orgoliu nemăsurat, care-i provoacă o ANGOASĂ
TERORIZANTĂ. Iubirea, răsucită pe toate fețele, naște GELOZIA ȘI INCERTITUDINEA. Gelosul, însetat de certitudini va
transforma iubirea și conviețuirea familială într-o pândă ce se va dovedi autodevoratoare: „Pentru mine dragostea aceasta
era o luptă neîntreruptă, în care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previn orice pericol”
(autocaracterizare). Într-un astfel de moment al dezechilibrului sufletesc, personajul-narator, prin intermediul memoriei
involuntare, care asociază fără cronologie evenimente ale trecutului, își rememorează iubirea:
 Din prima fază a confesiunii (capitolul al II-lea), aflăm CAUZA NEFERICIRII EROULUI: BĂNUIALA CĂ SOȚIA
ÎL ÎNȘALĂ. Această bănuială tulbură cursul normal al vieții, studentul nu-și mai dă examenele la timp, își spionează tot
timpul nevasta. Amândoi studenți săraci, se căsătoriseră din dragoste, iubirea născându-se din orgoliu, dar și din
admirație reciprocă.
 Moștenirea unei părți din averea unchiului Tache dă o nouă turnură vieții celor doi, care părăsesc spațiul intim al
existenței de până atunci, intrând în viața mondenă, acolo unde acționează legea banului, luxul, moda, petrecerile. Spre
deosebire de Ela, Gheorghidiu nu acceptă acest mediu meschin și mercantil, fiind surprins de o serie de manifestări ale
soției: el constată cu furie că aceasta e interesată de afaceri, că îi reproșează lipsa de abilitate în relațiile cu ceilalți, că nu
dorește un copil, că preferă un alt partener în timpul călătoriilor și al petrecerilor.
 Simțind cum pierde teren într-o competiție cu un adversar nedeclarat, Gheorghidiu alunecă pe panta geloziei, deși refuză
s-o recunoască. Hipersensibilul analist trăiește momente chinuitoare în neputința de a obține certitudinea infidelității
soției, fapt care generează principalul conflict al romanului. Sosind pe neașteptate de la Azuga, unde fusese concentrat,
nu-și descoperă soția acasă, iar servitoarea nu-i poate da nicio explicație. Simțind umilința, complexarea, pericolul
anihilării personalității, Ștefan încearcă să se desprindă de imaginea ei. O primă modalitate a detașării o constituie
provocarea unei suferințe identice cu cele trăite de el sub teroarea geloziei, a doua o reprezintă înlocuirea ocazională cu o
altă femeie.
 Ieșirea din „noaptea de dragoste” se face prin intrarea în „noaptea de război”. Aceasta îl scoate din tenebrele
incertitudinilor în care îl târâse gelozia și îi deschide o altă perspectivă asupra vieții. Războiul are o funcție purificatoare,
astfel încât protagonistul, îmbogățit prin această experiență, își poate reconsidera atitudinea față de Ela, față de sine și
față de lume. Acum, Ștefan Gheorghidiu se poate distanța de Ela, lăsându-i, alături de avere, „tot trecutul”.