ROMANUL MODERN, SUBIECTIV, DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), de Camil Petrescu

Camil Petrescu, prin cele două romane ale sale-Patul lui Procust (1933) și Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război (1930)-, a înnoit specia romanului, sincronizând literatura română cu literatura
universală. În eseul Noua structură și opera lui Marcel Proust, autorul teoretizează romanul modern, opus celui
tradițional, ale cărui trăsături sunt următoarele: înlocuirea naratorului omniscient cu naratorul-personaj;
schimbarea perspectivei narative obiective cu cea subiectivă; autenticitatea; stilul anticalofil, neșlefuit; fluxul
conștiinței, memoria afectivă, alternarea timpului obiectiv (cronologic) cu timpul subiectiv (psihologic). În acest
sens, el scria: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce
gândesc eu...”
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman modern, subiectiv,
de analiză psihologică, dar și al experienței, prin prisma războiului înfățișat în partea a doua pe baza jurnalului de
campanie al autorului Camil Petrescu, care a fost ofițer pe front, în Primul Război Mondial. Romanul are toate
trăsăturile mai înainte menționate, fiind scris sub forma unei confesiuni, la persoana întâi, a personajului-narator
Ștefan Gheorghidiu. Așadar, există o identitate între planul naratorului și cel al personajului, un punct de vedere
unic și subiectiv (unicitatea perspectivei narative). De aceea, cititorul cunoaște doar perspectiva personajului
asupra realității; ambiguitatea este o altă trăsătură a romanului modern.
Construcția discursului narativ și a subiectului
Deoarece avem un roman modern, în care epicul evenimențial este restrâns în favoarea analizei faptelor
de către personajul-narator, preferăm să abordăm împreună construcția subiectului și construcția discursului
narativ. Deoarece pentru Ștefan nu contează atât de mult faptele, cât mai ale impactul pe care acestea îl au asupra
conștiinței lui, nici pentru noi, cititorii, nu trebuie ca evenimentele să prevaleze asupra interpretării lor.
Textul este structurat în două părți, așa cum reiese și din titlu, care indică, de altfel, și cele două teme
ale romanului: iubirea și războiul. Acestea sunt cele două experiențe existențiale fundamentale ale
protagonistului, care determină alternarea timpului subiectiv, psihologic (rememorarea iubirii matrimoniale a lui
Ștefan cu Ela), cu timpul obiectiv, cronologic (descrierea experienței de pe front). Titlul conține substantivul
„noapte”, care trebuie înțeles metaforic: este vorba despre momentul separării în conștiința eroului a faptelor de
interpretarea lor, a delimitării celor două timpuri: obiectiv și subiectiv. Cele două timpuri se întretaie, cititorul
fiind pus la încercare în refacerea cronologiei evenimentelor. Acțiunea primului capitol, La Piatra Craiului, în
munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții întâi: Ștefan este pe front, în primăvara lui 1916
(timpul prezent, al narării), participând la o discuție a ofițerilor, la popotă, despre un articol citit în ziar (Un soț
își ucisese soția infidelă și fusese achitat de tribunal). Această discuție declanșează memoria afectivă a
protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela (timpul trecut, narat).
Ca și în cazul eroului scriitorului francez Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut), căruia gustul unei
madlene (prăjitură) îi declansează amintirile, pentru Ștefan declanșatorul amintirii îl constituie discuția de la
popotă despre dreptul soților unul asupra celuilalt. Dacă, însă, eroul proustian retrăiește trecutul, eroul
camilpetrescian îl analizează cu luciditate, îl interpretează, adică îl schimbă. Nu mai contează realitatea trăită, ci
realitatea trecută prin filtrul conștiinței lui subiective.
Intriga este concentrată în cel de-al doilea capitol-Diagonalele unui testament, în fraza: „Eram însurat
de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”.Ștefan , student pe atunci la
Filosofie, se căsătorește cu Ela, studentă la Litere. Iubirea lui se naște din duioșie, dar și din vanitate (orgoliu)
masculină, ea fiind una dintre cele mai frumoase studente. Treptat, se instalează obișnuința și imposibilitatea de a
mai concepe viața separat, deci obsesia. De aceea, analizând mecanismul iubirii născute din orgoliu, eroul
afirmă: „Orice iubire e ca un monodeism: voluntar la început, patologic pe urmă”. Iubirea pentru o singură
femeie (monodeism trebuie înțeles, aici, astfel) îl determină pe erou să înăbușe germenele altor prietenii și iubiri,
să absolutizeze iubirea pentru Ela. Gelozia născută din dragoste, dar determinată de luciditatea lui Ștefan, care
devine suspicios în legătură cu orice gest de cochetărie feminină, este cea care va determina eșecul relației.
Relevantă devine scena excursiei de la Odobești. După ce Ștefan primește o moștenire de la unchiul Tache, viața
celor doi soți se schimbă, Ela începând să fie tot mai atrasă de viața mondenă. În excursia de la Odobești, ea
cochetează cu un oarecare G. (numit mai tărziu Gregoriade). Ela și Ștefan se despart, dar după scurtă vreme se
împacă. Înrolat pe front, Gheorghidiu cere o permisie (pe care nu o obține) pentru a verifica dacă soția îl înșală.
Relația lor de iubire va fi o suită de despărțiri și reîmpăcări, până la divorț, care se va produce în finalul
romanului.
Cealaltă experiență crucială pentru protagonist este războiul, unde pleacă atât din dorința de a găsi
antidotul pentru eșecul în dragoste, cât și din orgoliul de a-și înscrie în palmares și o astfel de experiență.
Imaginea războiului este demitizată, ca în romanul lui Stendhal: frontul înseamnă haos, măsuri absurde, mizerie,
ordine contradictorii, viață în vecinătatea morții. Suntem departe de viziunea lui Tolstoi (din Război și pace),
unde eroul găsește în război un prilej de eroism. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează

1
absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea. Umanitatea omului confruntat cu moartea se pierde:
„Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Rănit și spitalizat, Ștefan se întoarce acasă. Experiența frontului l-a marcat decisiv,lui părându-i-se că
iubirea pălește în raport cu moartea. De aceea, obosit să mai caute certitudini, personajul-narator hotărăște să o
părăsească pe Ela: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți..., de la lucruri
personale la amintiri. Adică tot trecutul.”.
Romanul are un final deschis, deoarece cititorul rămâne cu un dubiu în legătură cu viața ulterioară a
protagonistului. În romanul Patul lui Procust, într-o notă de subsol, se face referire la Ștefan Gheorghidiu. De
aici aflăm că acesta s-ar fi întors pe front și că ar fi dezertat, așteptând pedeapsa capitală (cu moartea) pentru
gestul său. Această revenire a unui personaj dintr-un roman în altul este o altă trăsătură a modernității operei.
Personajul-narator, Ștefan Gheorghidiu, este tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care
trăiește drama îndrăgostitului de absolut. El este un personaj tipic camilpetrescian, asemenea altor eroi din opera
autorului (Pietro Gralla,Gelu Ruscanu). Specificul profesiei sale (filosof) îl determină să creadă că el se poate
detașa de evenimentele exterioare lui, însă, în realitate, acestea îl marchează, cu atât mai mult cu cât ele sunt
filtrate de o conștiință lucidă, care nu poate accepte compromisul. Natură reflexivă și hipersensibilă, personajul
suferă deoarece are impresia că este înșelat. Micile gesturi de cochetărie ale Elei cu domnul G.-mici incidente,
gesturi fără importanță, priviri aruncate pe furiș, șederea la aceeași masă, dansul-sunt amplificate de conștiința
lui Ștefan, care ajunge să sufere. Așadar, drama se naște din luciditate: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă
conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă”, afirmă undeva un alt personaj camilpetrescian. Este vorba despre
Gelu Ruscanu, din drama Jocul ielelor.
O altă trăsătură a eroului este orgoliul. Din vanitate s-a născut, cum am văzut, iubirea lui pentru Ela, din
orgoliu se înrolează Gheorghidiu pe front, pentru a nu rata nimic esențial în această viață sau pentru a nu i se
putea reproșa vreodată că îi lipsește din palmares experiența frontului: „N-aș vrea să existe pe lume o experiență
definitivă [...] de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc.”
Confruntat cu situații-limită, eroul se autoanalizează lucid, reușind să depășească impasul. Drama
războiului pune în umbră suferința provocată de iubirea eșuată.
Ca orice filosof, Ștefan este un idealist, care eșuează în ordinea vieții, tocmai fiindcă încearcă să
modeleze realitatea faptică după conștiința sa. Și pe Ela a încercat să o aducă la tiparele pe care i le-a dictat
conștiința sa, această încercare soldându-se cu un fiasco (eșec).
Protagonistul ajunge la un moment dat să se întrebe dacă lucrurile au stat în realitate așa cum le-a
perceput el cândva. El nu ajunge, însă, la nicio certitudine, chiar dacă, în momentele de împăcare cu Ela, acest
lucru părea posibil. Avem în vedere scena întoarcerii lui acasă, când nu o găsește pe Ela, care ajunge abia
dimineața. Urmează despărțirea lor și convingerea lui Ștefan că femeia îl înșală. După ceva timp, descoperă un
bilet de la verișoara lui, adresat Elei, prin care o ruga să stea cu ea peste noapte. Era vorba despre noaptea
respectivă. Protagonistul începe să fie convins de contrariul a ceea ce crezuse până atunci: gândește că a
învinovățit-o pe Ela pe nedrept și se împacă. Finalul readuce în prim-plan această dilemă a personajului: el aude
pe cineva vorbind despre o situație asemănătoare: o soție ar fi lipsit de acasă într-o noapte și , pentru a-l face pe
soț să nu o suspecteze, ar fi lăsat printre hârtiile lui un bilet de la cineva apopiat, la care poposise peste noapte,
cu data nopții în care ea lipsise, spre a-i înșela bănuielile. Certitudinea lui Ștefan se clatină, ea fiind înlocuită de
incertitudine.
Iubirea dintre cei doi este surprinsă din perspectiva subiectivă a a personajului-narator. Relatarea la
persoana întâi întreține misterul asupra comportamentului Elei, deoarece, pe parcursul romanului, ea este
prezentată numai prin intermediul impresiilor lui Ștefan. Relația lor se bazează pe orgoliu, atât în construirea, cât
și în destrămarea ei. Ștefan începe să țină la ea din orgoliu , știindu-se iubit de cea mai frumoasă studentă de la
Universitate, iar gelozia se produce tot din orgoliu, care îi împiedică pe amândoi să se împace. Ea îl iubește câtă
vreme e mândră de valoarea lui intelectuală, în lumea lor de studenți săraci, și se depărtează când, în noul ei cerc,
soțul nu îi mai trezește admirația. În final, cum am văzut, Ștefan îi lasă „tot trecutul”, întorcându-se pe front,
fără să fie oferită vreo explicație auctorială. Din Patul lui Procust aflăm că a dezertat și a fost condamnat.
Finalul deschis determină cititorul să găsească motivații diverse: lașitate, orgoliu, demnitate, idealism. Poate că
ideea lui că „singura existență reală e aceea a conștiinței”naște acea luciditate care motivează gesturile sale, de
vreme ce el se izbește în permanență de o lume imperfectă, care îl aruncă într-un „continuu conflict”.
În viziunea lui, Ela este superficială și frivolă, lăsându-se în voia tentațiilor mondene, cărora el nu le dă
curs: „Pare-se că snobii pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de
zi femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine”.
Modalitățile de caracterizare ale personajului masculin sunt cele specifice prozei psihologice:
introspecția, monologul interior, memoria involuntară, fluxul conștiinței. Acestea se adaugă autoanalizei lucide
a personajului-narator asupra stărilor sufletești, reacțiilor, sentimentelor. În ceea ce o privește pe Ela, s-a afirmat
că ea este„creația integrală a minții personajului masculin” (Dumitru Micu), tot comportamentul ei fiind mediat
de viziunea lui Ștefan. De aceea cititorul nici nu se poate pronunța în legătură cu fidelitatea sau infidelitatea ei.

2
 Așadar, opera Ultima noapte... este o reușită a prozei psihologice românești, care apropie romanul
românesc de cel european; ea impune un nou tip de personaj. Ștefan Gheorghidiu aparține categoriei
intelectualilor însetați de absolut, inadaptați, lucizi și hipersensibili, care încearcă să modeleze lumea după
aspirația lor spre absolut, inițiativă care, însă, eșuează.

Prof. Dr. Dorina Popescu-Okoveczky