ION de Liviu Rebreanu roman obiectiv, realist, interbelic

Încadrarea în curent prin două trăsături

Realismul este curentul literar în care se susţine crezul potrivit căruia arta este chemată să reflecte realitatea
obiectiv, veridic, fără să o înfrumuseţeze. Ca doctrină estetică şi modalitate artistică, realismul a apărut ca o reacţie
împotriva romantismului. În literatura română, creaţia de tip realist corespunde interferenței secolelor XIX-XX și se
caracterizează prin:

 abordarea unor teme și motive de natură socială (parvenitism, înavuțire)

 subiectul inspirat din realitate
 complexitatea personajelor
 obiectivitatea naratorului.

Reprezentativ, în acest sens, se dovedește romanul Ion de Liviu Rebreanu, roman obiectiv, realist, interbelic, marcat
de lumea satului transilvănean de dinaintea Primului Război Mondial și de relațiile sociale care devin pretextul
unor conflicte puternice. Realismul romanului vine din descendența literaturii de tip Balzac,prin descrierile
veridice, detaliate, care anticipează evoluția nefastă a eroilor, dar, mai ales de tip Zola, prin naturalismul multor
secvențe care demonstrează duritatea conflictelor, degradarea umană și excesele protagoniștilor. Într-un articol intitulat
„Cred”, Liviu Rebreanu îşi exprimă opţiunea pentru realism, considerând că literatura trebuie să fie „o creaţie de
oameni şi de viaţă”. În plus, prozatorul consideră că un scriitor nu poate crea o frescă socială decât dacă îşi păstrează
obiectivitatea, naraţiunea realistă presupunând omniscienţă şi relatare cronologică la persoana a III-a. De aceea, în
construcţia personajelor optează pentru oameni obişnuiţi, puşi în situaţii tipice de viaţă, care le scot la iveală atât
calitățile cât și defectele.

Reflectarea temei prin referire la două secvențe narative

Romanul prezintă drama ţăranului ardelean, care trăieşte într-o comunitate rurală, la sfârșitul secolului al XX-
lea, pentru care pământul este mai mult decât un mijloc de subzistenţă, este un criteriu al valorii individuale.
Problematica pământului centrează atenția asupra lui Ion Pop al Glanetașului al cărui suflet este sfâșiat între cele două
glasuri: cel al pământului și cel al iubirii. Deși o iubește pe Florica, Ion alege să o ia de nevastă pe Ana, fata urâtă, dar
bogată.

 Conflictele puternice sunt prefigurate încă de la scena horei, pretext narativ al prezentării ierarhiei sociale
și rolurilor personajelor. Chiar dacă o privește cu jind pe Florica, Ion alege să danseze cu Ana; ba mai mult, retrași
din tumultul horei, cei doi, Ion și Ana, discută în taină, prilej pentru naratorul omniscient de a surprinde gândurile
protagonistului: „nu i-a fost niciodată dragă Ana și nici acum nu îi era”. Ion nu-i surprinde deloc privirea, semn că
nu este interesat de sufletul tinerei. În schimb, Florica, deși absentă de la această scenă, îi apare în gând protagonistului
prin „râsul ei cald și ochii albaștri ca cerul de primăvară”.

 Mai mult decât dragostea femeii iubite, Ion alege pământul, criteriu valoric al ierarhiei sociale. Dorința de
înavuțire pune stăpânire pe întreaga ființă a protagonistului, cu atât mai mult cu cât, se pare că, pe linie maternă, acesta
ar fi putut ajunge un om înstărit. Ion își blamează tatăl, pe Alexandru Pop Glanetașu, că ar fi irosit zestrea Zenobiei
care avusese părinți cu avere. Pentru a-și îndrepta destinul, Ion recurge la gesturi total imorale: o seduce pe Ana, o lasă
însărcinată, făcând-o astfel, de râs în fața colectivității. Nu-i pasă de suferința ei și se arată indiferent la bătăile
adminstrate de tatăl ei. Nu îl sensibilizează nici copilul Petrișor, văzând în el doar un garant asupra pământurilor lui
Vasile Baciu. Scena sărutării pământului este dovada supunerii eroului față de ceea ce devenise principiul său
ordonator. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion nu își încape în piele de bucurie și, îmbrăcat în haine de sărbatoare,
într-o zi de luni, „își lipește buzele cu voluptate de pământul ud”. Secvența este, de altfel, inspirată dintr-o experiență
personală a autorului, trasfigurată artistic: gestul, hieratic, al unui tânăr de a săruta pământul „ca pe o ibovnică”, drept
simbol al posesiunii.
Incipitul şi finalalul, construite pe motivul drumului, evidenţiază aspectul de corp sferoid al romanului, care
închide în sine un bogat univers rural, stratificat social şi economic (săraci –bogaţi), dar şi cultural (ţărani –
intelectualitatea satului). Romanul începe cu descrierea drumului, care intra în satul Pripas şi se încheie cu aceeaşi
descriere, dar în sens invers, această alegere simbolizând intrarea şi ieşirea din lumea ficţională. În incipit,
prezentării drumului îi este asociat un alt simbol: „o cruce ruginită cu un Hristos răsturnat” (se sugerează faptul că
lumea în care urmează să intrăm nu mai are nimic sfânt, este o lume lipsită de valori spirituale). Tot în incipit apare o
scenă de grup, cea a horei, care introduce personajele şi conflictele dintre ele: scena horei de duminică, când Vasile
Baciu, cel mai bogat om din sat vine la horă căutându-şi fata, pe Ana, însă atunci când descoperă ca aceasta se
retrăsese cu Ion Pop al Glanetaşului, îl umileşte în faţa întregului sat, numindu-l „sărăntoc şi tâlhar”. Romanul se
încheie cu uciderea lui Ion de către George, naratorul folosind un simbol: el este ucis cu o sapă, deci cu o ustensilă de
modelat şi „domesticit” pământul. Scena finală a romanului este simetrică cu cea dintâi, prezentând drumul care iese
din sat, odată cu plecarea învățatorului Herdelea.

Conflictele În planul principal al romanului, predomină conflictele exterioare motivate de interesele materiale ale
personajelor. Astfel, încă din scena horei se configurează conflictul exterior principal dintre Ion şi Vasile Baciu și,
ulterior, conflictul erotic (Ion-George, Ana-Florica), respectiv cel moral (Ion-Simion Lungu). În planul secundar al
romanului (familia Herdelea), exista deopotrivă un conflict între învăţătorul Zaharia Herdelea şi preotul Belciug, dar şi
unul interior, în sufletul lui Herdelea, între convingerile patriotice şi siguranţa materială a familiei, acesta fiind silit să
facă unele compromisuri pentru a asigura viitorul copiilor lui: Laura, Titu, Ghighi.

Indicii spațio-temporali sunt bine precizați, creând impresia de veridicitate, trăsatură definitorie a creației de tip
realist. Ca repere spațiale principale regăsim satul Pripas, construit ca un spațiu tradițional, arhetipal, marcat de
obiceiuri sătești, tradiții, mentalități și, totodată, Armadia, un orășel din apropiere în care intelectualii își găsesc
preocupări culturale. Acțiunea se desfășoară înainte de Primul Război Mondial și are o durată de aproximativ doi ani.

Personajele Utilizand tehnicile realiste de construire a personajelor, Rebreanu intenţionează să ofere în roman o
imagine monografică a satului ardelenesc, surprinzând tipuri de personaje reprezentative pentru întreaga ierarhie
socială: ţăranii bogaţi (Vasile Baciu, George Bulbuc), ţăranii lipsiţi de pământ (Florica), ţăranii săraci (Ion) şi
intelectualitatea (Herdelea, Belciug). În aceeaşi intenţie se înscrie şi interesul pe care autorul îl acordă conturării
condiţiei femeii, apărând patru ipostaze diferite ale feminităţii:

 fata bogată, dar urâtă (Ana) Indiferent de tipologia pe care o reprezintă, aceste femei au în
 fata săracă, dar frumoasă (Florica) comun două aspecte ilustrative pentru lumea lor:
 tânăra educată, reprezentantă a mediului intelectualilor (Laura) trebuie să fie supuse taţilor, respectiv soţilor şi, totodată, trebuie
 femeia ajunsă la maturitate, înrăită de greutăţile vieţii (Zenobia). să accepte că viaţa şi destinul lor sunt dictate de interesele materiale.

Romanul realist Ion de Liviu Rebreanu distruge mitul sămănătorist al țăranului idilic, în haine de sărbătoare,
bucurându-se de munca în mijlocul naturii. Este un roman care pătrunde în zonele abisale ale psihicului uman, într-o
lume în care legile sunt dure: nu ești ceea ce ești, ci ești ceea ce ai. De aici și obsesia pentru pământ a țăranului Ion
care, în viziunea lui E. Lovinescu, reprezintă tipul parvenitului. Deși Lovinescu face o paralelă între personajul lui
Rebreanu şi prototipul parvenitului din literatura europeană, Julien Sorel din Roşu şi negru, G. Călinescu consideră
că Ion nu poate fi încadrat în această tipologie, pentru că el nu are de ales, iar societatea nu-i lasă altă cale de a se
îmbogăţi. Călinescu dă exemple din roman pentru a-şi susţine ideea că, în lumea rurală, singura modalitate accesibilă
pentru îmbogăţire era căsătoria cu o fată bogată. Astfel, problematica moralității eroului nu poate fi tranșată, tocmai
prin raportarea obiectivă la realitate prin care se definește romanul lui Rebreanu.

Concluzia În cele din urmă, putem afirma că romanul rebrenian Ion este un roman realist, obiectiv şi interbelic, prin
ilustrarea temei sociale, alături de tema familiei, a iubirii, în detrimentul reprezentării temei destinului covârşitor şi
implacabil, prin circularitatea incipitului cu finalul, care accentuează ideea unui „corp sferoid”, bine închegat,
funcţionând după legi proprii și, totodată, prin conturarea unor personaje care înfăţişează oameni obişnuiţi în situaţii
obişnuite şi nu eroi excepţionali, ca în romantism.
ION POP AL GLANETAȘULUI

Romanul prezintă drama ţăranului ardelean, care trăieşte într-o comunitate rurală, la sfârșitul secolului al XX-lea, pentru
care pământul este mai mult decât un mijloc de subzistenţă, este un criteriu al valorii individuale. Problematica pământului
centrează atenția asupra lui Ion Pop al Glanetașului, protagonistul romanului, al cărui suflet este sfâșiat între cele două glasuri: cel
al pământului și cel al iubirii.

Statutul social, psihologic, moral, etc

Ion este un tânăr la vârsta căsătoriei, fiul Zenobiei și al lui Alexandru Glanetașu, țărani săraci din Pripas. Ion își blamează tatăl, că
ar fi irosit zestrea Zenobiei care avusese părinți cu avere, fapt ce îl menține la periferia clasei sociale, contrar propriilor sale
aspirații. În ciuda fondului bun pe care îl are, după cum este caracterizat direct de narator la începutul romanului („flăcău vrednic,
harnic și iute ca mă-sa”), Ion ajunge să ilustreze tipul țăranului lacom, obsedat de pământ care îi era „mai drag ca o mamă”.

În privinţa personajului Ion Pop al Glanetaşului au existat două mari controverse critice din momentul apariţiei romanului
(1920). Prima e reprezentată de imposibilitatea criticilor de a cădea de acord asupra încadrarii personajului Ion în tipologia
parvenitului. Pe de o parte, criticul Eugen Lovinescu consideră că Ion reprezinta tipul parvenitului, deoarece el pune la cale
un plan pe baza căruia intenţionează să dobândească averea de la Vasile Baciu. În plus, Lovinescu face o paralelă între personajul
lui Rebreanu şi prototipul parvenitului din literatura europeană, Julien Sorel din Roşu şi negru. Pe de altă parte, G. Călinescu
consideră că Ion nu poate fi încadrat în această tipologie, pentru că el nu are de ales, iar societatea nu-i lasă altă cale de a se
îmbogăţi. Călinescu dă exemple din roman pentru a-şi susţine ideea că, în lumea rurală, singura modalitate accesibilă pentru
îmbogăţire era căsătoria cu o fată bogată. Ce-a de-a doua polemică e legată de inteligenţa personajului. Prima variantă îi aparţine
lui Eugen Lovinescu care susține că viclenia procedurală și voința imensă ale protagonistului sunt dovezi clare ale intelegenței
sale instinctuale. G. Calinescu îl contrazice, însă, fiind de părere că Ion nu este decât o brută și că ideea seducerii i-a venit din
viclenia inistinctuală caracteristică oricărei ființe reduse, și nicidecum din inteligență. Ce-a de-a treia opţiune îi aparţine lui
Nicolae Manolescu, potrivit căruia Ion nu este un agresor, ci o victimă a societății care judecă individul exclusiv după avere.

Principala trăsătură ilustrată prin două secvențe

Principala trăsătură a protagonistului este PATIMA PENTRU PĂMÂNT, constituit în roman ca un simbol al demnității
individuale. Relația lui Ion cu Pământul este puternic evidențiată în romanul lui Rebreanu de două scene simbolice , cu semnficații
contrare:

 Cea dintâi apare în capitolul Zvârcolirea din prima parte a romanului, Glasul pământului, și îl surprinde pe Ion
contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică,
copleșitoare, iar Ion apare în ipostaza ființei umile – „se simțea mic și slab, cât un vierme”-; îi vine să cadă în genunchi și să
îmbrățișeze ogorul. Într-o clipă, însă, raportul de forțe se inversează; omul intră în stăpânire și se simte atât de puternic încât
să domnească peste tot pământul.

 A doua scenă care scoate în evidență patima nefirească a protagonistului pentru pământ apare în capitolul Sărutarea din
Glasul iubirii. Ion, posesorul pământurilor mult râvnite ale lui Vasile Baciu, este acum un uriaș, venit la câmp în straie de
sărbătoare „să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase”. Pământul se substituie femeii iubite, impresia fiind explicabilă
deoarece Ion își reprimase dragostea pentru Florica tocmai în favoarea acestuia. Scena sărutării pământului este dovada
supunerii eroului față de ceea ce devenise principiul său ordonator. Secvența este, de altfel, inspirată dintr-o experiență
personală a autorului, trasfigurată artistic: gestul, hieratic, al unui tânăr de a săruta pământul „ca pe o ibovnică”, drept simbol al
posesiunii. Deși romanul s-ar fi putut încheia în acest punct, în care protagonistul se află în plină glorie, acesta își continua destinul
dramatic. Mulțumirea de a fi bogat nu îi mai ajunge. Ion aspiră acum la fericirea deplină, la împlinirea prin iubire, spre care se
îndreaptă cu aceeași pasiune. Orbirea dragostei îi va fi însă fatală.

Ion ilustrează tipul țăranul mândru, suficient, care în finalul romanului culege roadele propriei sale involuții morale. În
ciuda planului minuțios pe care îl elaborează ca să intre în posesia mult râvnitului pământ, Ion nu dă dovadă de acceași inteligență
când în sfârșit ajunge să îl dețină. Împlinirea sentimentală devine noul obiectiv al protagonistului care, crezând că se va putea
alege și cu iubirea Floricăi, folosind aceleași mijloace perverse, ajunge să fie pedepsit de propria sa inconștiență. Așadar,
compasiunea pe care ar fi putut să o stârnească Ion, ar fi fost justificabilă în măsura în care personajul ar fi trădat, prin
comportamentul său, o doză de modestie sau cumpătare.

Concluzia În concluzie, Ion este, fără, indoială, un personaj tragic care se împotrivește destinului și își susține dubla patimă,
ajungând să plătească cu propria-i viață.
Relaţia dintre ION şi ANA

Statutul inițial (social, psihologic, moral etc) al celor două personaje, încadrarea în tipologii

 ION este un tânăr la vârsta căsătoriei, fiul Zenobiei și al lui Alexandru Glanetașu, țărani săraci din Pripas. Ion își
blamează tatăl, că ar fi irosit zestrea Zenobiei care avusese părinți cu avere, fapt ce îl menține la periferia clasei sociale,
contrar propriilor sale aspirații. În ciuda fondului bun pe care îl are, după cum este caracterizat direct de narator la
începutul romanului („flăcău vrednic, harnic și iute ca mă-sa”), Ion ajunge să ilustreze tipul țăranului lacom, obsedat
de pământ care îi era „mai drag ca o mamă”. Ion, cel care iubeşte pământul mai mult decât pe o mamă, iubeşte în acelaşi
timp, o fată fără pământ, pe Florica. De aici drama personajului care nu poate alege, ci se supune destinului, urmându-şi
ambiţiile .

 ANA este un personaj secundar al romanului lui Liviu Rebreanu, personaj plat, lipsit de complexitate, în comparație cu
Ion. Ea îi este sortită lui George Bulbuc, de către tatăl său, Vasile Baciu, fiindcă acesta deține o avere considerabilă. Cei
doi ar fi putut trăi fericiți fără ca mirele să aștepte zestrea fetei, deci fără ca Vasile Baciu să piardă din cantitatea
însemnată de pământ pe care o avea. Îndrăgostită de Ion şi traumatizată de un tată prea dur, lipsită de afecţiunea maternă
şi de orice formă de comunicare, Ana i se oferă lui Ion căutând la el afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă şi supusă
autorităţii masculine, ea nu poate fi decât o victimă într-o lume condusă după legi patriarhale. Ana devine „o tragică
victimă” (E. Lovinescu) în lupta pentru pământ dintre parvenitul Ion și socrul său, Vasile Baciu. Pentru tatăl și pentru
soțul ei, ea nu atinge niciodată un statut uman al existenței cotidiene, ci reprezintă doar garanția posesiei pământului.

Evoluția relației lor prin raportare la două secvențe

 Ana și Ion ilustrează un cuplu asimetric, subliniind condiţia femeii la ţară şi greutăţiile pe care aceasta trebuie să le
depăşească, aflându-se sub tutela unui soţ violent şi interesat de o altă femeie. Ion nu o iubeşte pe Ana, dar se căsătoreşte cu ea
din dorinţa de a se înavuţi. Scena seducerii Anei dezvăluie planul machiavelic al eroului de intra în posesia pământului lui Vasile
Baciu, făcând-o pe Ana să se îndragostească treptat și definitiv de protagonist. Ion pleacă de la horă şi o caută pe Ana, pe care o
atrage la umbra unui nuc. Aici Ion îi oferă ţuică, pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Secvenţa următoare este realizată în
stil indirect liber, în care sunt prezentate gândurile lui Ion în timpul conversaţiei cu Ana. Ion nu-i surprinde deloc privirea, semn că
nu este interesat de sufletul tinerei. În schimb, Florica, deși absentă de la această scenă, îi apare în gând protagonistului prin „râsul
ei cald și ochii albaștri ca cerul de primăvară”.

 O altă scenă semnificativă pentru relaţia dintre cele două personaje este cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion e
tatăl copilului din pântecul Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu. Ana ajunge la casa lui Ion fără să ştie cum, dar indiferenţa cu
care o primeşte Ion o blochează: acesta ia masa, tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi își șterge tacticos briceagul de pantaloni,
fără a se uita la femeia nenorocită din faţa lui. Apoi cântăreşte burta Anei cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită
tatăl să vorbească cu el, pentru că ea nu este în măsură să schimbe situația. Răceala lui Ion, indiferenţa şi detaşarea cu care o
priveşte pe Ana prefaţează destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge fără să ştie
cum, de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi superior, iar copilul din pântecele Anei îi conferă siguranţa
reușitei. Deşi au un copil împreună, Ion nu simte niciun sentiment patern faţă de el, fiind doar mândru că e băiat. Deoarece o înşală
cu Florica, femeia frumoasă, dar săracă, pe care el o iubeşte, Ana ajunge să se sinucidă pentru a scăpa de durerea pricinuită. Scena
spânzurării scoate la iveală plăcerea îmbrăţişărilor unui ibovnic iluzoriu, mult așteptat, pentru că abia în moarte Ana se simte cu
adevărat eliberată, împlinită, iubită.

Relația eșuantă dintre Ion și Ana se întemeiază în baza aspirațiilor necomplementare ale exponenților săi. Pe de-o parte, Ion vrea
să își schimbe statutul social și să capete un loc în miezul societății, socotind-o pe Ana fata potrivită pentu o căsătorie din interes.
Pe de altă parte, Ana are nevoie să își schimbe statutul psihologic, căutând în Ion un substitut al afecțiunii de care fusese lipsită
toată copilăria. Așadar, nepotrivirea ideologică coroborată cu incapacitatea de disimulare a celor doi soți reprezintă întocmai
cauza nereușitei mariajului lor.

Concluzia

În concluzie, cuplul Ion-Ana se distinge prin maniera naturalistă în care le este prezentată relația, prin diferența de valori și de
aspirații dintre ei și, totodată, prin eșecul previzibil încă de la începutul romanului sugerat de mediile opuse din care provin.