ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI, DE

CAMIL PETRESCU
1930
Alături de Eugen Lovinescu, cel care rămâne de altfel principalul teoretician al modernismului în
literatura română, Camil Petrescu, romancier, dramaturg și poet publică o serie de articole și chiar
studii cu un pronunțat caracter teoretic. Un asemenea articol este și cel intitulat „Noua structură și
operă lui Marcel Proust”.

Camil Petrescu își încheie articolul cu afirmația „eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”, fapt care
îl va determina să publice în anul 1930 romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”. În romanul subiectiv, de analiză psihologică, Camil Petrescu propune o lume văzută prin
filtrul minții unui intelectual aflat în mediul citadin, deschis către instrumentele autocunoașterii:
introspecția și reflecția.

Romanul este cea mai complexa și mai cuprinzătoare specie a genului epic în proză, de mari
dimensiuni, surprinzând conflicte puternice, cu o desfășurare pe mai multe planuri narative.

Tematica romanului este centrată pe experiențele definitorii pentru evoluția lui Ștefan Gheorghidiu:
experiența iubirii și cea a războiului îl vor schimba odată pentru totdeauna pe tânărul intelectual,
care iese cumva mântuit din întâmplările relatate.

Titlul romanului indică cele două prejudicii pe care Ștefan Gheorghidiu va încerca să le amelioreze.
Substantivul „noapte” indică trăirea în conștiință și abolirea principiului cronologic, iar cuvintele
„prima” și „ultima” sunt granițele temporale ale unor experiențe pe care personajul principal al
romanului le va trăi și care îi vor modifica în cele din urmă viziunea: iubirea și războiul.

Structural și compozițional, romanul este alcătuit din două părți: prima parte este centrată pe relația
de dragoste dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, în vreme ce partea a doua prezintă activitatea lui
Gheorghidiu pe frontul transilvănean din Primul Război Mondial. Fiind prin excelență un roman
modern, Camil Petrescu renunță la structura clasică: perspectiva narativă este subiectivă, narațiunea
realizându-se la persoana I, evenimentele de conștiință au o mare semnificație, conflictul interior
devine mai important decât conflictele exterioare ale personajului, apar transpuse în economia
romanului documentele de conștiință (jurnalul, scrisorile, memoriile). Datorită înclinației
personajului spre introspecție și reflecție, conceptul realist de obiectivitate este înlocuit cu cel
modernist, care propune o viziunea autentică despre lume; ca urmare a faptului că lumea nu mai
este reflectată obiectiv, scriitorul modern nu se mai arată preocupat de stil.

In romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu oferă atenție
sporită tehnicii declanșării involuntare a memoriei. Cea mai importantă implicație a acestei tehnici
ține de tulburarea concordanței dintre timpul istoriei și timpul discursului. Acțiunea nu mai este
prezentată cronologic, ceea ce dă naștere la apariția analepselor și prolepselor, precum și a
digresiunilor dintre timpul istoriei și cel al discursului. Altfel spus, aflat la popotă, tânărul Ștefan
Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat în
presă: un bărbat care și-a ucis nevasta fidelă a fost achitat de tribunal. Această discuție îl va face pe
Gheorghidiu să rememoreze cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela, episodul asemănându-se cu
cel în care personajul lui Proust își amintește de trecut.
Acțiunea romanului se petrece atât în mediul citadin, cât și pe front, cuprinzând evenimentele trăite
de protagonist cu aproximativ doi ani și jumătate înainte de 1916, anul intrării României în Primul
Război Mondial, cât și din perioada desfășurării acestuia. Timpul în care se desfășoară întâmplările
sunt cu doi ani și jumătate înainte de 1916 (căsnicia cu Ela) și câteva săptămâni din luptele armatei
române pe frontul transilvănean din toamna lui 1916.

Urmând să intre în război, statul român îi va înregimenta pe cei apți de război, printre ei aflându-se și
studentul la filosofie, Stefan Gheorghidiu. O scenă plină de semnificații a romanului este cea de la
popotă, când Ștefan asistă la o discuție despre un bărbat achitat de instanță în ciuda faptului că și-a
omorât soția fidelă (el fiind infidel). Discuția dintre soldați care va implica și dezbaterea termenilor
de dragoste și fidelitate îi va retrezi tânărului amintirea celor doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela lui
Ștefan Gheorghidiu. Suspectând că Ela îi este infidelă, Ștefan Gheorghidiu începe să pună la îndoială
iubirea acesteia. Înregimentarea în armată și participarea la luptele de pe frontul transilvănean din
toamna lui 1916 vor întrerupe pentru o perioada de câteva săptămâni orice legătură dintre Stefan și
Ela. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu revine acasă, în București, simțindu-se detașat în mod absolut de
Ela. Privind-o cu indiferență, Ștefan o anunță asupra faptului că-i lasă tot trecutul: „ I-am scris că-i las
absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot
trecutul.”, adică averea obținută după moartea înstăritului unchi Tache și că va divorța de aceasta.
Scena de la finalul romanului demonstrează că experiența războiului a avut asupra lui Gheorghidiu o
influență majoră, acesta schimbându-și concepțiile despre iubire. Întors de pe front și alegând să se
despartă definitiv de Ela, Ștefan reușește să „se mântuiască” într-un fel, adică să se elibereze de
trecutul chinuitor.

Spre deosebire de romanele tradiționale, în roman conflictul interior al protagonistului este mai bine
conturat. Model al intelectualului pe care lumea înconjurătoare nu-l înțelege și nu-l ajută, pentru
care sentimentele contradictorii în ceea ce o privește pe Ela sunt puternice, Ștefan este străpuns de
un conflict lăuntric ieșit din comun. Gheorghidiu trăiește iluzia faptului că s-a izolat de lumea
înconjurătoare și încearcă să înțeleagă dacă Ela l-a înșelat sau nu. Un motiv important care a dus la
ruperea relației este participarea Elei în lumea mondenă, disprețuită atât de mult de tânărul Ștefan,
discrepanțele dintre aspirațiile celor doi fiind cu adevărat semnificative. Conflictul exterior este pus
în lumină de relația pe care Ștefan Gheorghidiu o are cu lumea exterioară, manifestând același
orgoliu al respingerii realității.

În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” propune o viziune nouă a
lumii, viziune care va contribui la dezvoltarea literaturii române interbelice. Romanul modern
propune un univers al conștiinței protagonistului, care vede în lumea înconjurătoare un spațiu
meschin, populat de indivizi incapabili să-i înțeleagă aspirațiile.