Particularitățile romanului psihologic studiat

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
Introducere

Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern și aparține

perioadei interbelice a literaturii. Camil Petrescu se remarcă și ca teoretician al romanului,
scriind opera “Noua structură și opera lui Marcel Proust”, în care consideră că noul roman de
factură psihologică trebuie să fie caracterizat de substanțialitate, autenticitate, anticalofilism,
concepte întalnite în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Reperul I
Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în anul 1930,
aparținând literaturii interbelice. Este un roman modern, subiectiv, psihologic.
Titlul inițial, a fost “Proces-verbal de dragoste și război” ulterior fiind schimbat în cel
actual, acesta făcând referire la cele două experiențe existențiale fundamentale ale personajului
narator, dragostea și războiul.
Romanul a apărut în perioada interbelică aparținând curentului literar modernism.
Modernismul este un curent literar manifestat în arta și literatura secolului al XX-lea, care
presupune contestarea valorilor tradiționale și înnoirea literaturii prin crearea unor noi modalități
de exprimare. Trăsăturile modernismului teoretizate de criticul literar Eugen Lovinescu au fost
promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei ,,Sburătorul”.Proza lui Camil
Petrescu e reprezentativă pentru modernismul interbelic, atât prin temele abordate, cât și prin
inventivitatea ideilor filozofice.Astfel, proza se sincronizează cu filozofia și psihologia.Romanul
se structurează pe o idee, pe o pasiune redată prin monolog interior.Personajul este intelectualul
aflat în căutarea absolutului.Autenticitatea, substanțialitatea și anticalofilismul sunt concepte noi,
teoretizate de Camil Petrescu .
O trăsătură a modernismului evidențiată în roman este autenticitatea trăirilor. Astfel,
dacă prima parte a romanului este ficțiune, scriitorul nefiind căsătorit în acea perioadă, partea a
doua a romanului este scrisă pe baza jurnalului de campanie, scriitorul înrolându-se voluntar și
participând în calitate de locotenent la Primul Război Mondial. De altfel, în studiul intitulat
“Noua structură și opera lui Marcel Proust”, scriitorul Camil Petrescu formulează estetica
autenticității, el afirmând: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simțurile mele. Din mine însumi nu pot ieși”, “Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi”. Astfel, acest roman este un roman modern, psihologic, de tip subiectiv, care ilustrează
afirmațiile lui Camil Petrescu referitoare la noul tip de roman.
O altă trăsătură a modernismului evidențiată în roman este prezența
naratorului-personaj care relatează la persoana I și nu mai deține atributele omniscienței și
omniprezenței. Astfel, romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului-narator,
Ștefan Gheorghidiu, care trăiește doua experiențe fundamentale: dragostea și războiul.
Perspectiva narativă este subiectivă, iar focalizarea este internă, viziunea naratorială fiind
“împreună cu”. Apar, de asemenea, tehnici narative specific romanului modern: analiza
psihologică, monologul interior, fluxul conștiinței, memoria afectivă.
Reperul II
Temele romanului sunt anticipate încă din titlu, acestea fiind dragostea și războiul.Dacă
prima parte reprezintă rememorarea iubirii eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, a doua parte,
construită sub forma unui jurnal de campanie, urmărește experiența de pe front, în timpul
Primului Război Mondial.
O secvență relevantă pentru ilustrarea tematicii romanului este primul capitol al
romanului, “La Piatra-Craiului, în munte”, în care personajul narator, Ștefan Gheroghidiu, se
află concentrat în zona Munților Piatra Craiului, în așteptarea intrării României în război. El
asistă, la popota ofițerilor, la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornită de la un articol
dintr-un ziar: un bărbat care și-a ucis soția infidelă și a fost achitat la tribunal. Intervenția
sublocotenentului Gheorghidiu în această discuție este foarte directă, el acuzându-i pe superiorii
săi că “nu stiu nimic din psihologia dragostei”. El susține ideea că “cei ce se iubesc au drept de
viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Această discuție declanșează memoria afectivă a
protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumatate de căsnicie cu Ela. În
capitolul II, “Diagonalele unui testament”, Ștefan Gheorghidiu prezintă relația sa cu Ela.
Tânărul, pe atunci student la Filozofie, se casătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere.
Iubirea bărbatului se naște din admirație și din orgoliu. După căsătorie, soții trăiesc modest, dar
sunt fericiți. Echilibrulul tinerei familii este tulburat de o moștenire pe care Gheroghidiu o
primește la moartea unchiului sau, Tache. Această moștenire le asigură celor doi soți, intrarea în
lumea mondenă de care Ela este foarte atrasă, dar, pe care Ștefan o respinge. Cuplul trece
printr-o adevărată criză al cărei punct dominant îl reprezintă excursia de la Odobești în care Ela îi
acordă o deosebită atenție unui anumit domn G., avocat, dansator, venit din cabaretele Parisului,
care le învață pe doamne un nou dans, tangoul. În această excursie, Ela s-a aflat tot timpul în
apropierea acestui domn G., fapt ce provoacă gelozia soțului ei. Relația lor devine tot mai
tensionată, urmând mai multe despărțiri și împăcări. Fiind despărțiți o lungă perioadă de timp,
Ela se întâlnește cu Ștefan la Câmpulung, ea încercând să-l convingă pe Ștefan să treacă o sumă
de bani pe numele ei pentru a fi asigurată din punct de vedere financiar în cazul morții lui pe
front. Gheorghidiu e convins că Ela plănuiește divorțul pentru a rămâne cu domnul G.. Din cauza
izbucnirii războiului, Ștefan nu mai apucă să verifice dacă soția lui îl înșală sau nu.
O altă secvență relevantă este capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. În
acest capitol este prezentată a doua experiență de viață a personajului, războiul, dar și tragismul
confruntării cu moartea. Frontul este reprezentat de haos, mizerie, dezordine, dar și moarte. Viața
soldaților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte. Armata română era
nepregătită pentru lupta cu nemții, care au instaurat oroarea pe front. Soldații alergau
disperați, călcând peste oameni morți sau răniți pentru a-și salva viețile. Fiecare explozie
rupea câte o bucată din umanitatea celor terorizați de infernul adus pe front: “Nu mai e
nimic omenesc în noi”, mărturisește personajul-narator. Frontul devenise un adevărat
tărâm al Thanatosului: cadavrele, oamenii desfigurați, trăznetele asurzitoare și ploaia de
pământ au distrus batalionul condus de Ștefan Gheorghidiu. Soldatul Marin Tuchei
rostește neîntrerupt: “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.” Gândul fixat pe ideea de
a supraviețui cu orice pret, de a lupta până dincolo de moarte reiese din instinctul de
supraviețuire al lui Amariei, care, deși avea capul retezat, încă alerga și nu renunța la
lupta pentru viață: “...și fugea, așa, fără cap, după dumneavoastră, domnule
sublocotenent.” Înconjurați de nemți “ca de ape”, Gheorghidiu și ceilalți soldați trăiau un
joc al morții. Ajung, după lupte infernale, la Orișan, iar apoi părăsesc frontul
Finalul romanului se constituie într-o altă secvență narativă semnificativă pentru
ilustrarea tematicii romanului.Întors de pe front, Ștefan Gheorghidiu nu mai simte nimic pentru
Ela , despre care afirmă:,,O priveam cu indiferența cu care privești un tablou.”Primește o
scrisoare anonimă, prin care e înștiințat că Ela l-a înșelat cu domnul G., însă această epistolă nu-i
provoacă niciun sentiment.:,,Mă simt extenuat și mi-e indiferent, chiar dacă e nevinovată.”Fără
să dea vreo explicație, protagonistul decide să se despartă de cea pentru care , în trecut, era în
stare să ucidă.,,I-am scris că-i las totul, de la obiecte de preț, la cărți, de la lucruri personale, la
amintiri, adică tot trecutul...”
Reperul III

Un element de structură și de compoziție este reprezentat de relația dintre

incipit și final. Incipitul primului capitol intitulat ,,La Piatra Craiului, în munte”
este clasic, de tipul “captatio benevolentiae”, lectorul fiind familiarizat cu lumea
textului, prezentându-se aspecte referitoare la spațiul desfășurării acțiunii: “pe
Valea Prahovei, între Bușteni si Predeal”, la timp, “primăvara anului 1916”, dar și
la existența personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu, fiind prezentat statutul
acestuia: “Sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat.” În incipitul capitolului
doi, “Diagonalele unui testament”, sunt prezentate, din nou, repere temporale și
spațiale, acțiunea mutându-se la București, desfășurându-se în urmă cu doi ani
și jumătate. Se observă, astfel, două categorii de timp: prezentul, timpul narării și
trecutul, timpul narat. Tot în acest capitol, personajul-narator mărturisește că se
afla într-o stare de incertitudine generată de posibila infidelitate a soției:
“bănuiam că mă inșală”. În final reapare aceeași stare de incertitudine: “Și totuși
îmi trece prin minte ca un nour de întrebare...Dar dacă nu e adevărat că mă
înșeală?”, observându-se relația de simetrie dintre incipit și final. Suferința
personajului-narator este atenuată de faptul că acesta trecuse prin experiența
războiului, iar, astfel, infideliatea Elei îi provoacă indiferență: “Dar nu, sunt obosit
și mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată.” Fiind o proză modernă, finalul este
deschis, lăsând loc interpretărilor cititorului. Primind o scrisoare anonimă, din
care află că Ela l-a înșelat “ca o târfă cu un individ Grigoriade”, Ștefan
Gheorghidiu este indiferent și hotărăște să se despartă definitiv de ea, lăsându-i
acesteia suma de bani cerută, casele de la Constanța, lucruri personale, amintiri,
,,adică tot trecutul.”.

Un alt element de structură și de compoziție este conflictul. Fiind un roman

psihologic, conflictul principal este interior, desfășurându-se în conștiința
personajului-narator. Prin introspecție și monolog interior, Ștefan își analizează
cu luciditate trăirile, stările și sentimentele. Zbuciumul sufletesc este generat de
comportamentul Elei, care, odată deveniți bogați, se implică prea mult în lumea
mondenă, pe care Gheorghidiu o disprețuiește, conflictul interior producându-se
din cauza diferenței dintre aspirațiile lui Gheorghidiu și realitatea societății
mondene. Conflictul interior este declanșat odată cu excursia de la Odobești,
Gheorghidiu mărturisind: “Iată, de pildă, această întâie zi, când a început
neliniștea mea din cauza lui G.”. Conflictul evoluează, Gheorghidiu amplificând
orice bănuială care îi provoacă mari suferințe: “În cele trei zile, cât am stat la
Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă.”
Personajul-narator se simte devastat, dezgolit de sine însuși: “Niciodată nu m-am
simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit.” Un alt conflict interior se
declanșează în sufletul lui Ștefan Gheorghidiu pe front, unde se simte nedemn,
cu o personalitate care îi dovedea “inferioritate de epavă”. Conflictul interior va fi
soluționat în finalul romanului, când personajul narator decide să se despartă
definitiv de Ela: “Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?”.
Bărbatul, odată detașat de femeia pe care o credea unică, lasă în urmă tot ceea
ce are, toate lucrurile care îi amintesc de ea, ,,adică tot trecutul.” Conflictul
interior este dublat de un conflict exterior, generat de relația
personajului-narator cu societatea, Gheorghidiu intrând în categoria
intelectualului inadaptat social. Astfel, Ștefan intră în conflict cu membrii familiei
sale, cu unchiul Tache, cu Nae Gheorghidiu, dar și cu mama sa, cu ofițerii de la
popotă, dar și cu reprezentanții societății mondene, pe care îi considera
mediocri.

Compozițional, romanul este alcătuit din două părți și treisprezece capitole, cu titluri
semnificative:,,La Piatra Craiului , în munte”, ,,Diagonalele unui testament”, ,,Asta-i rochia
albastră”, ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”etc.Tehnicile narative sunt specific romanelor
subiective și psihologice: inserția, memoria voluntară, jurnalul, confesiunea, introspecția,
acronia.Dacă incipitul e construit realist, cu detalii de timp și spațiu, finalul deschis lasă loc
interpretărilor multiple, specific prozei de analiză psihologică.
 Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este reprezentativ pentru
romanul psihologic modern, exprimând stilul anticalofil și autenticitatea romanului modern.