Romanul subiectiv, modern

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

INTRODUCERE: Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului

românesc modern și aparține perioadei interbelice a literaturii române. Activitatea
sa literară este vastă, abordând genurile liric („Versuri”, „Ideea” „Ciclul morții”-
1923), epic („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”-1930, „Patul lui
Procust”-1933) și dramatic („Jocul Ielelor”, „Act venețian”). Operele sale eseistice
promovează ideea de înnoire a literaturii române și de sincronizare a acesteia cu
literatura universală. Camil Petrescu susține că nu se poate scrie decât proză
subiectivă, de analiză. Actul de creație este un act de cunoaștere și nu de invenție,
iar scriitorul descrie „realitatea propriei conștiințe”. Trăsăturile noului roman sunt
substanțialitatea și autenticitatea. Dacă prin prima trăsătură se înțelege faptul că
literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții, a doua trăsătură se raportează la
cultivarea grijii pentru exprimarea „exactă”, cu sinceritate, a trăirii unei experiențe
de viață „adevărată”. În definiția autorului, estetica autenticității presupune „Să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce gândesc eu (...) Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I.”

ÎNCADRAREA OPEREI: Reflecțiile teoretice asupra romanului sunt

exemplificate în două creații literare valoroase: „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” și „Patul lui Procust”. Operele se înscriu în direcția modernistă,
promovată de E. Lovinescu, prin: discursul narativ subiectiv, tipologia
intelectualului, deplasarea acțiunii din mediul rural în spațiul citadin, utilizarea
elementelor de analiză psihologică și prezentarea implicită a planului conștiinței
personajelor.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este publicat în
1930 și este primul roman modern de analiză psihologică din literatura română, care
acordă importanță nu evenimentelor, ci modului în care ele se reflectă în conștiința
personajelor. Totodată, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este și
roman al experienței, deoarece autorul își transferă asupra protagonistului jurnalul
său de front din timpul Primului Război Mondial. Personajul va transforma iubirea
și războiul în două experiențe de cunoaștere în urma cărora își reorganizează
sistemul de valori.
Geneza operei demonstrează că se găsește la granița dintre tradiție și inovație,
realitate și ficțiune, asemănându-se cu scrierile realiste ale epocii.

TITLUL: Titlul amplu sintetizează o aventură în planul cunoașterii absolute,

prin intermediul a două experiențe civice: dragostea și războiul. Termenii
„dragoste” și „război” sunt așezați într-o anumită ordine și reflectă procesul de
autocunoaștere a protagonistului, pentru care războiul lămurește prima experiență,
iubirea. Substantivul „noapte”, reluat în titlu, actualizează sesiuni diferite: pe de o
parte, se asociază cu neliniștile îndrăgostitului orbit de ideea trădării, iar pe de altă
parte, anticipează sensul tragic al vieții. De asemenea, substantivul exprimă trăirea
în conștiință și abolirea principiului cronologic prin dilatări și constrângeri
temporale.

TEMA: Titlul induce ideea că romanul abordează o tematică variată: condiția

intelectualului aflat în căutarea absolutului în dragoste, descrierea războiului ca o
experiență de cunoaștere, moștenirea și imaginea Bucureștiului interbelic. Se
observă mutarea accentului de pe tematica socială pe aspecte legate de interioritatea
personajului.

REZUMAT: Subiectul romanului dă impresia unui epic lipsit de densitate.

Evenimentele exterioare sunt puține, deoarece predomină analiza și interpretarea
lor. Capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, are valoare de expozițiune deoarece
trasează cadrul spațio-temporal al evenimentelor și îl prezintă pe naratorul operei,
cu modul său de a înțelege iubirea ca pe un sentiment absolut. Ștefan Gheorghidiu
se afla concentrat pe front și asistă la o discuție despre dragoste care-i declanșează
rememorarea iubirii lui eșuate. Intriga este marcată încă din prima frază a
capitolului al doilea „Diagonalele unui testament”. Gheorghidiu, student la
filozofie, s-a căsătorit cu Ela, o frumoasă studentă de la litere, orfană, aflată în grija
unei mătuși. Experiența cunoașterii morții, din cartea a doua, deschide momentul
desfășurării acțiunii, mai puțin în plan exterior și mai mult în plan interior, al
conștiinței. Imaginea războiului este demitizată, iar frontul apare haotic, absurd.
Punctul culminant echivalează cu certitudinea dobândită de protagonist că drama
războiului este superioară dramei personale. Rănit, Gheorghidiu, revine la București
și hotărăște să se despartă de Ela, fapt ce constituie deznodământul într-un roman cu
final deschis. Se presupune că Ștefan Gheorghidiu s-ar fi întors pe front, într-o notă
de subsol din romanul „Patul lui Procust” menționându-se că personajul și-a pierdut
viața.

INDICII SPAȚIO-TEMPORALI: Acțiunea romanului se petrece atât în

mediul citadin (București, Câmpulung), cât și pe front, și cuprinde evenimentele
trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumătate înainte de 1916, anul intrării
României în război, cât și în timpul desfășurării acestuia. Timpul exterior și spațiul
real, obiectiv, se împletesc planului subiectiv, interior al frământărilor sufletești.

CONFLICTUL CENTRAL: Spre deosebire de romanele tradiționale în care

conflictul se desfășura la nivel exterior, între diverse personaje, în romanul modern,
conflictul interior este predominant și se produce în conștiința personajului-narator,
care trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela.
De altfel, implicarea Elei în lumea mondenă pe care eroul o disprețuiește și față de
care ține să se detașeze reprezintă principalul motiv al rupturii dintre Ștefan și soția
sa. Discrepanțele dintre aspirațiile lui Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare
alimentează conflictul interior. Conflictul exterior evidențiază relația personajului
cu societatea (relația cu Tache, Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu-Lumânăraru),
accentuând același orgoliu al respingerii compromisurilor care-l plasează pe Ștefan
Gheorghidiu în categoria inadaptaților social.

STRUCTURĂ: Romanul este construit prin alternarea planurilor narative:

exterior și interior, obiectivă și subiectiv, al realității și al conștiinței. Astfel, cartea
întâi corespunde planului interior și analizea-ză evenimentele, reduse ca număr, din
perspectiva trăirilor generate în sufletul lui Gheorghidiu. Cartea a doua reprezintă
planul exterior, imaginea frontului din timpul războiului. Evenimentele sunt narate
cronologic, obiectiv, prin relatare directă, păstrându-se forma de jurnal. Opera este
structurată în două părți și are 13 capitole cu titluri sugestive. Astfel, romanul erotic
cuprinde capitole precum „Diagonalele unui testament” „E tot filozofie…” „Asta-i
rochia albastră?” iar romanul de război include capitole cu titlurile „Întâia noapte de
război”, „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”.
 Capitolele întâi și șase din prima parte a romanului cuprind evenimente
contemporane cu momentul narării (prezentul amintirii). Capitolele al doilea, al
treilea, al patrulea și al cincilea constituie retrospectiva poveștii de iubire,
reprezentând doi ani și jumătate din viața protagonistului. Revenirea la prezent se
realizează în capitolul al VI-lea, „Dar ultima scrisoare mă chema negreșit la
Câmpulung, pentru sâmbătă, cel târziu, duminică”. Prin această propoziție se
încheie paranteza epică din capitolele II-V și se revine la seara discuției de la
popotă, așadar la momentul inițial. Capitolul al VI-lea reia firul cronologic întrerupt
prin retrospectivă și cuprinde două zile de întâmplări chinuitoare pentru gelozia lui
Ștefan Gheorghidiu (drumul la Câmpulung, cearta cu soția, întoarcerea pe front).
Duminică seara, după declarația de intrare în război, este absorbit de marele
eveniment care îi va schimba perspectiva asupra vieții și a morții. Capitolele șapte-
doisprezece cuprind relatări de pe front. În ultimul capitol se revine la povestea de
dragoste. Titlul „Comunicat apocrif” este sugestiv pentru eliberarea personajului de
gelozie și renunțarea la iubirea pentru Ela.
Formula compozițională este aceea a „romanului în roman” (N. Manolescu),
deoarece romanul erotic este inclus în cel de război prin procedeul analepsei
(întreruperea firului epic pentru a se relata un eveniment din trecut), respectiv al
acroniei (evenimentele nu mai sunt relatate cronologic). Astfel, cronologia liniară
este cuprinsă între ziua de joi când are loc discuția de la popotă cu care începe
romanul și ziua de duminică, moment în care se declanșează războiul. Romanul lui
Camil Petrescu este „romanul unui război pe două fronturi: al amorului conjugal și
al războiului propriu-zis” (Pompiliu Constantinescu).

PARTICULARITĂȚI COMPOZIȚIONALE: O particularitate com-

pozițională o constituie tehnica „deteatralizării romanului” (N. Mano-lescu);
naratorul aduce în prim-plan faptul banal. O altă particularitate o reprezintă incipitul
ex-abrupto și finalul deschis. În incipit sunt precizați indicii spațio-temporali, iar
pregătirile de pe front sunt surprinse în manieră ironică: „În primăvara anului 1916
ca proaspăt sublocotenent mă aflam…”. Gheorghidiu vine la popota ofițerilor
pentru a-și reînnoi cererea de permisie și asistă la o discuție despre anchetarea unui
soț care-și omorâse soția infidelă. Scena este doar un pretext pentru ca naratorul-
personaj să-și prezinte concepțiile despre iubire, ca o comuniune a spiritului și de
a-și dovedi caracterul hipersensibil.
 Finalul îl prezintă pe Gheorghidiu lăsându-i Elei tot „trecutul”. Posibila
trădare a femeii îi provoacă indiferență. Finalul experienței de cunoaștere a
personajului este specificat într-o notă de subsol din „Patul lui Procust”, unde se
precizează că Ștefan dezertează de pe front.

RELAȚIA INCIPIT-FINAL: Relația dintre incipit și final nu mai este

simetrică, dar secvențele au rol important în evoluția personajului. Dacă în incipit
Gheorghidiu suferă din iubire, în final, matur, înțelege că există drame mai
profunde decât cele conjugale.

CARACTERIZAREA LUI ȘTEFAN GHEORGHIDIU: Ștefan

Gheorghidiu întruchipează tipul intelectualului lucid, intransigent, aflat în căutarea
absolutului, care se autoanalizează în raport cu realitatea obiectivă a războiului și
cea interioară, a propriilor amintiri despre povestea de dragoste trăită alături de Ela.
Gheorghidiu nu poate concepe iubirea decât în varianta sa ideală, ca pe o unire
spirituală a două suflete-pereche „Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste
absolută”. Pe front, el retrăiește drama neîmplinirii erotice, căci povestea de iubire
se află sub semnul incertitudinii: „bănuiam că mă înșeală”. Dacă inițial trăiește
fericirea complexă a unei relații moderne, inconsecvența moștenirii în viața celor
doi strică echilibrul cuplului. Lipsa de interes pentru valorile materiale este
interpretată de ceilalți ca o formă de inadaptare. Bărbatul orgolios ajunge să nu-și
mai recunoască jumătatea. „De fapt, nu Ela se schimbă, ci modul în care o vedea
Ștefan” (N. Manolescu). Fire pasională și reflexivă, Gheorghidiu disecă fiecare gest
sau vorbă a acesteia, în vederea elucidării propriei dileme interioare. Excursia la
Odobești reliefează gelozia personajului a cărui soție acordă importanță unui anume
domn G., cu care ar fi putut avea o relație extraconjugală. Ștefan Gheorghidiu
respinge ideea că ar fi gelos, considerând-o neconformă cu idealurile sale. Cu toate
acestea, observarea lucidă a comportamentului celor doi îi ridică semne de
întrebare.
Drama războiului estompează drama neîmplinirii erotice, descoperind că
solidaritatea față de ceilalți este mai importantă decât eșecul sentimental. În relație
cu Ela, Ștefan dovedește transformare sufletească și comportamentală, de la iubirea
absolută la drama dezamăgirii totale. Personalitatea Elei se conturează doar prin
prisma lui Gheorghidiu, el redând propria percepție asupra acesteia.
 Portretul personajului nu reiese doar din caracterizarea indirectă (prin
prezentarea subiectivă a faptelor, atitudinilor sale), cât și prin mijloacele
caracterizării directe. În cadrul autocaracterizării, își atribuie regretul de a nu fi găsit
iubirea ideala, considerată o formă de mântuire, în absența credinței în Dumnezeu,
și de afirmare a sinelui: „lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred
în Dumnezeu, nu m-aș fi realizat decât într-o dragoste absolută”. Celelalte personaje
îi realizează trăsăturile prin tehnica pluriperspectivismului. Pentru Ela, Gheorghidiu
este de „o sensibilitate imposibilă”, pentru Nae Gheorghidiu, unchiul său, este lipsit
de „spirit practic”.

CONCLUZIE: La nivel stilistic, se remarcă sobrietatea și anticalofilismul.

Romanul este conceput ca o confesiune a eroului central, principalul mod de
expunere este monologul interior, bazat pe introspecție. Originalitatea scrierii derivă
din complexitatea analizei psihologice a unei conștiințe unice. Așadar, rolul lui
Camil Petrescu în aprecierea criticului Marian Popa este de a promova „înnoirea
literaturii în condițiile în care romanul românesc rămăsese la stadiul primei jumătăți
a sec. XIX sau trecuse la influențele moderniste fără acoperire teoretică serioasă”.