Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Roman subiectiv, psihologic, al experienței

Temă și viziune despre lume

Pașii argumentării:

I. Introducere

1. Contextul operei

2. Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului narativ într-o perioadă, într-un
curent cultural/ literar sau într-o orientare tematică

II. Cuprins

1. Comentarea a două secvențe relevante pentru tematica romanului

2. Analiza a două elemente de structură și de compoziție, semnificative pentru romanul studiat

a) Structura romanului
b) Subiectul

I.1. Reflectând teorii moderne din sfera psihologiei și a filosofiei, romanul de analiză psihologică
reprezintă o formă de resurecție literară, de sincronizare a romanului românesc interbelic cu proza
europeană influențată de Marcel Proust, de Andre Gide, de James Joyce. Pornind de la premisa că
orice act de cunoaștere este limitat și, inevitabil, subiectiv, că ,,realitatea adevărată este interioară”
(Marcel Proust), noul roman înlocuiește fresca epică și naratorul omniscient cu sondarea orizonturilor
lăuntrice, cu analiza lucidă a straturilor conștientului și inconștientului. Fiind în esența sa subiectiv,
romanul psihologic apelează, de obicei, la perspectiva internă a unui personaj-narator, având drept
subiect dileme cognitive și afective sau cazuri de conștiință.

Primul roman românesc ce reunește modernitatea structurilor narrative și a personajelor, exigențele

prozei psihologice și particularitățile literaturii autenticității este ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război, romanul publicat de Camil Petrescu în anul 1930.

I.2. Pornind de la modelul lui Marcel Proust, primul această scriitură ilustrează estetica
modernismului, fiind un roman citadin focalizat pe problematica intelectualului, un roman subiectiv
(,,ionic” – Nicolae Manolescu) și, în același timp, un roman al experienței. Cartea se construiește ca
sumă a unor ,,dosare de existență” în care nu desfășurarea epică, ci analiza duratei interioare, în sens
bergsonian, arta infinitezimalului psihologic dobândesc pregnanță discursivă. Universul fictiv devine
proiecția exclusivă a unui eu-narator, evenimentele sunt filtrate prin conștiința personajului, iar
relatarea la persoana I oferă unitate de privire (uniperspectivism). Narațiunea autodiegetică se
caracterizează prin focalizare internă, prin viziunea ,,împreună cu” personajul: ,,Să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu” (Camil Petrescu).
Modelele epice pe care le declară autorul roman sunt proustianismul (romanul pierde unitatea clasică,
memoria voluntară și cea involuntară conturează arhitectura timpului retrăirii, absența unui centru
absolute al narațiunii, nedeterminarea destinelor personajelor), gideismul și modelul stendhalian
(concepția despre iubire – mic tratat de dragoste, analiza suferinței pentru a o epuiza). Viziunea
artistică răspunde nevoii de autenticitate: ,,un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară
sinceritate, ceea ce simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a
cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite” (Camil Petrescu). Realitatea este filtrată prin ,,conținutul
psihologic” al propriei conștiințe, de aceea romanul este în parte raportabil la o experiență
autobiografică, în parte e produs al ficțiunii: monografie lucidă a unui sentiment, ,,Cartea întâi”
reconstituie, în planul fanteziei, experiența cunoașterii prin iubire; într-o epocă realistă, demitizantă
asupra războiului, ,,Cartea a doua” se construiește pe ,,memorialul de campanile al autorului,
împrumutat cu amănunte cu tot personajului”.

II.1.Tema cunoașterii absolute la care accede intelectualul inadaptat este particularizată prin două
experiențe ontologice și cognitive, puse sub semnul iubirii și al războiului. Astfel, romanul are o
compoziție binară, cele două cărți fiind anticipate din titlu. Iubirea, sentimentul înălțător al ființei,
declanșează în sufletul eroului un conflict interior insurmontabil. Aspirația ideatică spre absolut este
convertită într-o criză matrimonială, trăită cu intensitatea unui ,,război” sufletesc. Prima experiență,
aflată sub semnul lui Eros, este depășită numai prin antrenarea spiritului într-o altă aventură, în drama
colectivă a Primului Război Mondial, decizie care îl va duce pe Gheorghidiu în vecinătatea morții.
Numeralele cu valoare adjectivală ,,prima” și ,,ultima” delimitează părțile romanului, anunțând
sfârșitul unui timp lăuntric și începutul unui timp obiectiv, devorator. Element de recurență,
metafora ,,nopții” sugerează incertitudinea pe care o trăiește personajul-narator. Semnificativă pentru
tema cunoașterii absolute este și discuția de la popotă. Capitolului I, ,,La Piatra Craiului, în munte”, i
se conferă rol de premisă teoretică, motivând artistic epicul, concepția despre iubire a lui Gheorghidiu
va fi ,,demonstrată” prin evocarea ,,anotimpurilor” iubirii dintre el și Ela. Astfel, în conștiința chinuită
de incertitudini a lui Ștefan, discuția despre iubire de la popotă cheamă la viață amintirea poveștii lui
de dragoste. Drama iubirii se naște din concepția utopică pe care Gheorghidiu o are despre acest
sentiment. Acesta consideră că orice ,,iubire e mai curând un process de autosugestie”, ,,un
monodeism voluntar la început, patologic pe urmă”. În niciun caz nu e concepută ca un sentiment
nobil, pentru că oricum, ,,singura existență reală e aceea a conștiinței”. Prin urmare, iubirea înseamnă
antrenarea într-un proces dominat de rațiune, argument, dovezi, în care ,,cei ce se iubesc au drept de
viață și de moarte unul asupra celuilalt”.

II.2. Două elemente de compoziție și de structură semnificative pentru tema cunoașterii absolute,
reflectate prin viziunea modernistă sunt: subiectul romanului și complexitatea personajului
principal.

a.Urmărind fluxul conștiinței personajului –narator, caracterizat prin luciditate, prin profunzimea
necruțătoare a introspecției, romanul se construiește imprevizibil, cu o compoziție apparent
fragmentată în cele două părți, însumând 13 capitole, cu o structură narativă complex, reunind două
planuri supraetajate. Planul conștiinței personajului-narator, Ștefan Ghiorghidiu, dezvăluie o
realitate interioară care ființează în durată subiectivă; în acest plan, alternează planul evenimentelor
rememorate, din care se reconstituie ,,anotimpurile” poveștii de iubire, și cel analitic, în care sunt
radiografiate ,,stări de conștiință”, analizându-se patologia geloziei. Al doilea plan este cel al realității
obiective, centrat mai întâi pe existența societății bucureștene antebelice, apoi pe evenimentele
declanșate de intrarea României în război, cronică veridică a campaniei din transilvania, în Primul
Război Mondial, validată de experiența nemijlocită a autorului. Textul propriu-zis este completat prin
notele infrapaginale , ce alcătuiesc un plan auctorial, cu rolul de a spori impresia de autenticitate.
Este creat astfel un desen epic complicat, neliniar, fragmentat de pause descriptive, analitice, ori de
comentarii eseistice.
b. Subiectul este mai degrabă un pretext, oferind personajului-narator date ale realității trăite, care
sunt reflectate în conștiință, analizate, dintr-un punct de vedere strict subiectiv, dezvoltate pe două fire
narative. Prima serie de evenimente cristalizează romanul de dragoste. Student la Filosofie, Ștefan se
căsătorise cu Ela din dragoste, dar moștenirea neașteptată lăsată lui Ștefan de bogatul său unchi,
Tache Ghorghidiu, transform radical viața tânărului cuplu. Ela pare a se adapta rapid noului stil de
viață, characteristic elitei sociale bucureștene, în vreme ce Ștefan este atras de noua sa condiție social
doar în măsura în care îi oferă noi experiențe de cunoaștere. Secvențe narrative precum cea a excursiei
de la Odobești, când Ela cochetează cu Grigoriade, sau cea a nopții în care soția sa lipsește de acasă,
cea adespărțirii și a împăcării fragile ce îi urmează surprind ,,monografia unui sentiment”, reliefând
un conflict interior psihologic și conflicte exterioare puternice (erotic, moral, conflict de idei și de
valori existențiale). Întâlnirea cu Ela la Câmpulung îi adduce eroului certitudinea că este înșelat și
Ștefan hotărăște să o surprindă cu Grigoriade și să-i ucidă. Acest punct culminant al poveștii de iubire
rămâne suspendat, fiindcă Ștefan este obligat să revină la regiment când află despre comunicatul
oficial de intrare a României în Război. Al doilea fir epic narează evenimente de pe frontal Primului
Război Mondial (botezul focului, la Bran, cucerirea Pietrei Craiului, ,,întâmplări pe apa Oltului”,
marșul spre Sibiu, bombardamentul de la Săsăuș, bătălia de la Rucăr), culminând cu străpungerea
focului de baraj de la Bărcuț, într-o acțiune temerară a lui Gheorghidiu, care este rănit. Ultimul capitol
evidențiază o schimbare radical în ierarhia de valori a protagonistului. Cel care credea altădată că
are ,,drept de viață și de moarte” asupra celei preaiubite îi cere acum, cu seninătate, divorțul. Finalul
revelează o nouă ipostază a lui Ștefan, care găsește în sine puterea de a se desprinde de mreaja
incertitudinilor iubirii, lăsând în urmă ,,tot trecutul”.

Personajele romanului sunt relativizate, dilematice și contradictorii. Ștefan Ghiorghidiu, proiecție în

orizontul ficțiunii a scriitorului însuși, este un personaj complex, cumulând funcții narrative multiple:
este eul narrator și eul-conștiință care ordonează prin experiențe de cunoaștere lumea, este
protagonistul romanului, care ,,se povestește pe sine” (narator autodiegetic). Ștefan este un spirit lucid
și absolutizant, orgolios și inflexibil, aplicând tiparul său de idealitate realității și oamenilor din jurul
său. Având orgoliul unui Pygmalion care o creează pe Galateea după modelul său de perfecțiune,
Ștefan aspiră spre o iubire absolută, dar alături de Ela trăiește o dramă a incertitudinii.

III. În concluzie, prin acest personaj ce însumează multiple ipostaze ale omului modern, Camil
Petrescu a demonstrate că în romanul psihologic, roman modern, al experienței, ,,devenirea psihică,
mișcarea înlocuiesc (...) staticul. Timpul este subiectiv, iar romanul înseamnă experiență interioară”
(,,Noua structură și opera lui Marcel Proust”).
 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Particularități de construcție a unui personaj - Ștefan Gheorghidiu

Pașii argumentării:

I. Introducere

1. Definiția personajului și contextul operei

2. Personajul în proza subiectivă

II. Cuprins

1. Prezentarea statutului social, moral și psihologic al personajului

2. Evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/ citate/secvențe

3. Ilustrarea a două elemente de structură și de compoziție ale textului narativ studiat semnificative
pentru construcția personajului ales

a.Funcția narativă a personajului, evidențiată prin participarea acestuia la acțiune

b. Funcția axiologică a personajului, evidențiată prin caracterizarea acestuia

III. Concluzii

I.1. Constituind chiar elementul-cheie al operei epice, supranumit și ,,ființă de hârtie” (R. Barthes),
personajul dă viață textului, dar trăiește exclusiv în lumea ficțiunii. Fie că se desprinde din realitate,
fiind o valorificare a unui tip uman, fie că este prin excelență imaginar, eroul se individualizează prin
fapte, dar se unicizează prin resorturi sufletești. Reflectând teorii moderne din sfera psihologiei și a
filosofiei, romanul de analiză psihologică reprezintă o formă de resurecție literară, de sincronizare a
romanului românesc interbelic cu proza europeană influențată de Marcel Proust, de Andre Gide, de
James Joyce. Pornind de la premisa că orice act de cunoaștere este limitat și, inevitabil, subiectiv,
că ,,realitatea adevărată este interioară” (Marcel Proust), noul roman înlocuiește fresca epică și
naratorul omniscient cu sondarea orizonturilor lăuntrice, cu analiza lucidă a straturilor conștientului și
inconștientului. Fiind în esența sa subiectiv, romanul psihologic apelează, de obicei, la perspectiva
internă a unui personaj-narator, având drept subiect dileme cognitive și afective sau cazuri de
conștiință.

Primul roman românesc ce reunește modernitatea structurilor narrative și a personajelor, exigențele

prozei psihologice și particularitățile literaturii autenticității este ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război, romanul publicat de Camil Petrescu în anul 1930.

I.2. La nivelul creării personajului principal, romanul subiectiv modern propune modificări majore
față de personajul clasic: deplasarea interesului spre conflictul și portretul interior, relevate prin
analiză și introspecție; interesul asupra lumii interioare, la nivelul conștiinței; utilizarea tehnicilor
moderne de analiză psihologică, precum introspecția, monologul interior, fluxul conștiinței, memoria
afectivă. Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război”, care trăiește drama lucidității și a aspirației spre absolut, iar, prin intermediul lui,
autorul propune un nou tip de personaj în literatura română: ,,La Camil Petrescu e vorba de
intelectuali, de oameni care prin însăși natura lor tind să cunoască ce se petrece cu ei, refuză să
trăiască altfel decât conștient; prin urmare, fac din problema lămuririlor rațiunilor existenței o
chestiune vitală” (Ovid S. Crohmălniceanu).

II.1. Astfel, Ștefan Gheorghidiu este personajul – narator și, în același timp, un alter –ego căruia
Camil Petrescu îi transferă propriile experiențe de viață, caracteristică a romanului experienței.
Student eminent la Filosofie, împătimit de cunoaștere, însetat de absolut, el ilustrează tipologia
intelectualului inadaptat, care nu se potrivește în niciun fel cu societatea mediocră și meschină în care
pătrunde împreună cu soția lui, Ela. Ca majoritatea eroilor lui Camil Petrescu, Ștefan este un om
superior, năzuind spre perfecțiune, este un spirit lucid și orgolios, cu un caracter infexibil, care îl
împiedică să accepte compromisul. Provenind din familia unui intelectual de elită, fără mari resurse
materiale, Ștefan are inițial un statut social modest, care se shimbă însă radical prin moștenirea
neșteptată, lăsată de unchiul său Tache.

II.2. Trăsătura dominantă a personajului este setea de absolut, reflectată prin două experiențe
distincte: iubirea și războiul. Acesta eșuează în plan sentimental, nefiind înțeles în relația de cuplu, iar
în plan social este un inadaptat, deoarece idealurile lui nu se pliază pe nimicnicia societății, un ,,pat
procustian” care încearcă uniformizarea tuturor, fapt ce-l revoltă pe eroul însetat de idei. Astfel, prima
experiență de cunoaștere este trăită sub semnul incertitudinii și reprezintă un zbucium permanent.
Personajul-narator crezuse că trăiește marea iubire: ,,Simțeam că femeia aceasta era a mea în
exemplar unic: așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate
devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoi.” Iubirea lui pentru Ela se naște din orgoliu și
tot din orgoliu încearcă să o modeleze după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eșecul.
Drama colectivă a războiului anulează drama personală, a iubirii. Războiul este demitizat și prezentat
așa cum se reflectă în conștiința combatantului: monstruos și absurd. Ceea ce urmărește autorul este
descrierea vieții interioare a individului, confruntat cu frigul, foamea, frica de moarte, absurdul și
tragismul războiului, sentimentul de sfârșit de lume, dispariția oricărei urme de umanitate: nu mai e
nimic omenesc în noi”. Experiența războiului îi aduce revelații dureroase, dar îl salvează din cercul
strâmt al iubirii pentru Ela, prin cunoașterea morții, ca ultim absolut, fiind disponibil sufletește pentru
o nouă experiență existențială.

II.3.a. În ipostaza de personaj central, principala funcție a protagonistului este de ordin

narativ/diegetic, evidențiată prin participarea acestuia la acțiune. Astfel, Camil Petrescu creează un
personaj refugiat într-un ,,turn de fildeș”, care trăiește o autentică dramă existențială generată de
propriul ideal. Subiectul este mai degrabă un pretext, oferind personajului-narator date ale realității
trăite, care sunt reflectate în conștiință, analizate, dintr-un punct de vedere strict subiectiv, dezvoltate
pe două fire narative. Prima serie de evenimente cristalizează romanul de dragoste. Student la
Filosofie, Ștefan se căsătorise cu Ela din dragoste, dar moștenirea neașteptată lăsată lui Ștefan de
bogatul său unchi, Tache Ghorghidiu, transform radical viața tânărului cuplu. Ela pare a se adapta
rapid noului stil de viață, characteristic elitei sociale bucureștene, în vreme ce Ștefan este atras de
noua sa condiție social doar în măsura în care îi oferă noi experiențe de cunoaștere. Secvențe narrative
precum cea a excursiei de la Odobești, când Ela cochetează cu Grigoriade, sau cea a nopții în care
soția sa lipsește de acasă, cea adespărțirii și a împăcării fragile ce îi urmează surprind ,,monografia
unui sentiment”, reliefând un conflict interior psihologic și conflicte exterioare puternice (erotic,
moral, conflict de idei și de valori existențiale). Întâlnirea cu Ela la Câmpulung îi adduce eroului
certitudinea că este înșelat și Ștefan hotărăște să o surprindă cu Grigoriade și să-i ucidă. Acest punct
culminant al poveștii de iubire rămâne suspendat, fiindcă Ștefan este obligat să revină la regiment
când află despre comunicatul oficial de intrare a României în Război. Al doilea fir epic narează
evenimente de pe frontal Primului Război Mondial (botezul focului, la Bran, cucerirea Pietrei
Craiului, ,,întâmplări pe apa Oltului”, marșul spre Sibiu, bombardamentul de la Săsăuș, bătălia de la
Rucăr), culminând cu străpungerea focului de baraj de la Bărcuț, într-o acțiune temerară a lui
gheorghidiu, care este rănit. Ultimul capitol evidențiază o schimbare radical în ierarhia de valori a
protagonistului. Cel care credea altădată că are ,,drept de viață și de moarte” asupra celei preaiubite îi
cere acum, cu seninătate, divorțul. Finalul revelează o nouă ipostază a lui Ștefan, care găsește în sine
puterea de a se desprinde de mreaja incertitudinilor iubirii, lăsând în urmă ,,tot trecutul”.

II.3.b. Funcția axiologică a personajului Ștefan se realizează prin caracterizare. Aceasta începe prin
alegerea numelui, antroponimul Ștefan fiind un prenume cu semnificație sacră și afectivă, de origine
greacă. Din acest moment, caracterizarea axiologică a erolui urmează două căi, ea putând fi directă și
indirectă. Astfel, caracterizarea directă este dominantă, mai ales prin autocaracterizare, dată fiind
perspectiva actorială. Ștefan Gheorghidiu se prezintă ca fiind student la Filosofie, pasionat de lumea
ideilor, departe de orice pornire mercantilă. Prosopografia îi este favorabilă: ,,Știam că la Universitate
trec printre studenții <<bine>>. Eram înalt și elegant”. Se consideră superior celorlalți, prin orientarea
către absolutul iubirii și al cunoașterii. Orgoliul îmbracă forma demnității masculine: ,,Negreșit, sunt
nemăsurat de orgolios”. Nu se consideră gelos (,,Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit
atâta din cauza iubirii”), ci un căutător al absolutului în iubire. Caracterizarea directă făcută de
celelate personaje este inevitabil cenzurată de naratorul homodiegetic. Totuși putem identifica unele
păreri: o prietenă mai în vârstă îl consideră excesiv de lucid: ,,Nu, atâta luciditate e insuportabilă”;
membrii familiei, marcați de interese materiale îl cred ,,lacom, egoist, lipsit de caracter”, dar și om de
inimă” când le cedează o parte din avere; cei mai mulți nu îi apreciază calitățile intelectuale: ,,cu
filosofia dumitale nu faci doi bani”, afirmă Nae Gheorghidiu. Comandanții din armată îl apreciază ca
fiind corect și disciplinat: ,,Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai”.
Caracterizarea indirectă ocupă un spațiu restrâns și este mai curând accesibilă cititorului cooperativ,
capabil să deducă unele trăsături ale personajului, dincolo de tirania punctului de vedere unic:
intelectual inadaptat, vertical și principial, misogin, egoist, posesiv, având permanent certitudini. Pe
front, soldații din subordine îl admiră pentru curaj, având forța psihică de a înfrunta moartea
bărbătește, în ciuda unor slăbiciuni fizice inerente. Atenția eroului este veșnic întoarsă spre interior.
Aflându-se în centrul evenimentelor, situându-se aici și organizând lumea, eroul dă unitate
perspectivei. De fapt, el recreează lumea, supunând-o unui tipar de idealitate, iar neconcordanța dintre
lumea absolutului și cea care cade sub simțurile sale, provoacă permanenta dărâmare de temple din
sufletul eroului.

III. În concluzie, se poate afirma că liniile de forță ale personajelor lui Camil petrescu constau în
psihologia complicată și conștiința lucidă cu care analizează realitatea, în capacitatea de a ilustra
multiple ipostaze ale omului modern.