Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

roman modern, subiectiv, de analiză psihologică

Tema și viziunea despre lume

Introducere:
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul unor metamorfoze sociale,
politice, economice, științifice, se observă un nou mod de raportare a ființei umane la sine și la
lumea în care trăiește. Astfel, dacă omul tradițional considera realitatea ca un dat exterior, în care
fenomenele se produc independent de voința ființei, pentru omul modern singura realitate care
contează este cea interioară, lumea propriului eu. Omul modern nu mai caută să explice fenomenele
din realitate pe baza unei forțe divine, ci le conferă o interpretare științifică, rațională. În plus,
realitatea exterioară nu mai poate fi percepută într-o manieră obiectivă, fiecare individ raportându-se
în mod subiectiv la lumea în care trăiește. Această schimbare de percepție a existenței se reflectă și în
plan literar, îndeosebi în cazul speciei literare roman. Mai mult, dacă în plan european trecerea de la
proza tradițională la cea modernă s-a realizat pe parcursul unui secol, în cultura autohtonă,
renunțarea la modelul de scriere tradițional și trecerea la viziunea modernă are loc într-o perioadă
scurtă de timp. În vreme ce, în anul 1920, Liviu Rebreanu era apreciat pentru obiectivitatea pe care o
atinge în creația realistă “Ion”, începând cu anul 1930, prin Camil Petrescu, romanul românesc se
desprinde de viziunea tradițională, obiectivă, îndreptându-se spre modelul proustian. Camil Petrescu
este cel care teoretizează noul tip de roman, în conferința intitulată “Noua structură și opea lui
Marcel Proust”.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului studiat

într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică

Reprezentativă, pentru viziunea despre lume a scriitorului, este creația literară “Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război”, un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în
anul 1930.
În primul rând, Camil Petrescu respinge ideea de literatură mimetică, verosimilitatea și
veridicitatea din proza tradițională fiind înlocuite de autenticitate. Ca esență a noului în literatura
camilpetresciană, autenticitatea presupune filtrarea realității exterioare prin prisma subiectivității
individului. Prima parte a discursului narativ prezintă experiența individuală în iubire a personajului-
narator, Ștefan Gheorghidiu. Astfel, această poveste, aparent banală, dobândește o notă de certă
modernitate tocmai datorită faptului că este redată din perspectiva unică, subiectivă a bărbatului
îndrăgostit. De aceea, cititorul nu se va putea pronunța asupra fidelității sau infidelității Elei cu atât
mai mult, cu cât accesul la această idilă îi este facilitat doar printr-o perspectivă unică. De asemenea,
partea a doua a romanului se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel experiențele
participantului direct pe frontul Primului Război Mondial. Romancierul nu mai surprinde tabloul
general al bătăliei, redând aspectele neglijabile și neglijate ale războiului. Foamea, frigul, frica în fața
morții, durerile de stomac ale unui soldat ori un picior amputat devin mult mai autentice pentru
romancier decât surprinderea tabloului general al bătăliei. Astfel, de pe scena Istoriei războiul se
mută pe cea a conștiinței individului.
În al doilea rând, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu respinge ideea de personaj înțeles
ca tipologie umană. Pentru a realiza un roman a cărui substanță epică să fie susținută de conștiința
personajului, scriitorul renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan intelectualul lucid,
analitic, hipersensibil și introspectiv. În acest fel, proza camilpetresciană respectă principiile estetice
ale modernismului, formulate de Eugen Lovinescu.

Prezentarea a două secvențe/episoade narative relevante pentru tema și

viziunea despre lume din romanul studiat
În aceeași ordine de idei, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul lui Camil Petrescu
abordează două teme majore: iubirea și razboiul, percepute ca forme de cunoaștere a sinelui și a
lumii. Prima parte surprinde experiența individuală în iubire a protagonistului, rememorarea celor doi
ani și jumătate a căsniciei cu Ela. Așa cum Gheorghidiu însuși afirmă, iubirea sa a luat naștere din
satisfacerea unei vanități masculine: “Mă simțeam măgulit să mă știu atât de pătimaș iubit de cea mai
frumoasă colegă de la universitate”. O dragoste născută din orgoliu se va transforma, în curând, într-
o iubire-pasiune, Ela devenind, pentru Gheorghidiu, un ideal de feminitate. O moștenire primită pe
neașteptate de la unchiul avar, Tache Gheorghidiu, va produce un dezechilibru în viața de cuplu. Ela
pare din ce în ce mai atrasă de discuțiile despre bani, flirtând cu domnul G, comportament care îl
dezamăgește pe bărbatul îndrăgostit, producându-i o reală stare de suferință: “Aș fi vrut-o mereu
feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. Despărțirea celor doi devine un bun prilej pentru ca
Gheorghidiu să experimenteze iubirea de tip Don-Juan, căci, așa cum afirmă: “Eram văzut aproape în
fiecare seară la brațul unei alte femei”. Această forma a erosului este doar o mască pentru
intelectualul însetat de Absolut, care se află într-o permanentă căutare de certitudini. În realitate, el
vrea să se convingă de faptul că toate femeile sunt la fel și că el s-a înșelat atunci când a transformat-
o pe Ela într-un ideal de feminitate. În plus, intelectualul lui Camil Petrescu trăiește nostalgia iubirii-
pasiune, fapt dovedit de comportamentul bărbatului: “Am reluat legătura cu toate prietenele Elei,
dintr-una mi-am făcut chiar amantă ca să aflu vești despre ea”. Când cei doi se împacă, Gheorghidiu
este nevoit a se confrunta cu o nouă experiență de viață, cea a frontului. Pentru el, această experiență
are o funcție cathartică, întrucât reușește să se detașeze de drama individuală: “De nevastă-mea, de
amantul ei, îmi amintesc cu adevărat ca de o poveste din copilărie și toată suferința mea de atunci îmi
pare acum fără rost ”. În cele din urmă, Ștefan Gheorghidiu aderă, la nivel teoretic, la iubirea
corporală. În realitate, însă, este conștient de faptul că singura iubire pe care o poate trăi este cea
pasională: “Am regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă și că mor capabil să
iubesc cu aceeași pasiune ca la 23 de ani”.
Partea a doua a romanului are aspectul unui jurnal de campanie, care transcrie fidel
experiențele participantului direct pe frontul Primului Război Mondial. La fel ca în planul erosului,
unde a urmărit să atingă idealul de feminitate, Ștefan Gheorghidiu se înrolează în armată, pentru a
afla ce e “razboiul cel adevărat”. Însă imaginea frontului este total diferită de proiecția ideală a
protagonistului. Războiul nu înseamnă, așadar, acte de eroism și vitejie, ci, dimpotrivă, haos, ordine
contradictorii din partea superiorilor, spaimă în fața morții. Semnificativ, pentru a ilustra imaginea
haotică a frontului, este capitolul intitulat “Întâmplări pe apa Oltului”. Gheorghidiu arestează două
fete, Ana și Maria Manciulea, acuzate de spionaj. Ostașii români sunt nevoiți să treacă apa Oltului
pentru a lupta, pe malul celălalt, cu inamicul. Dificultatea este cu atât mai mare, cu cât apa Oltului nu
este numai foarte adâncă, ci și plină de capcane. Haosul este declanșat tocmai de comandanții
armatei române care dau ordine contradictorii. Salvarea vine de la Maria Manciulea, care le arată
ostașilor români o cale ocolitoare. Astfel, dintr-o prizonieră acuzată de spionaj, fata devine eroină de
război, despre care va scrie toată presa. Pe front, protagonistul traversează două mutații sufletești.
Mai întâi, experiența frontului are, pentru el, o funcție cathartică, reușind să se detașeze de suferința
provocată de căsătoria cu Ela. Mai apoi, dezvoltă setimentul de camaraderie față de cei alături de
care luptă. Ei devin “soldații mei”, “ostașii mei”, “singurii care contează cu adevărat pentru mine.
Restul lumii e doar teoretic”.

Ilustrarea a patru elemente de structură și de compoziție ale textului

narativ studiat, semnificative pentru tema și viziunea despre lume a autorului
Nu în ultimul rând, modernitatea romanului se remarcă și la nivelul elementelor de
structură și de compoziție ale textului narativ. Astfel, dacă proza tradițională, care își propunea o
reflectare veridică, verosimilă a unei realități exterioare coerente și omogene, miza pe o relație de
simetrie a incipitului cu finalul, proza modernă, care redă autentic realitatea interioară, fărâmițată a
individului, nu mai poate conta pe aceeași logică a circularității între incipit și final. Incipitul este
construit, mai întâi, în maniera prozei realiste, prin fixarea cu exactitate a cronotopului: “În
primăvara anului 1916, luam parte ca proaspăt sublocotenent la amenajarea fortificațiilor de pe Valea
Prahovei, între Bușteni și Predeal”. În paragraful imediat următor, imaginea frontului este redată prin
prisma subiectivității personajului-narator, care se raportează critic și ironic la artificialitatea
construcțiilor: “Zece porci țigănești cu boturi puternice ar fi putut dărâma în mai puțin de o jumătate
de zi toate aceste construcții”. Discuția de la popota ofițerilor, pe baza unui subiect banal aflat din
presă, despre dragoste și fidelitate, declanșează memoria voluntară a personajului narator, care
rememorează, în următoarele patru capitole, povestea celor doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela.
Ultimul capitol din roman, intitulat sugestiv “Comunicat apocrif”, se distanțează ca stil de
restul discursului epic. Deși narațiunea la persoana I se păstrează, lipsește stilul analitic. Rănit și
extenuat în urma experienței frontului, protagonistul manifestă o atitudine indiferentă atât în raport
cu mama sa, cât și față de Ela despre care afirmă: “o priveam cu indiferența cu care privești un
tablou”. De aceea decide să se despartă de cea pentru care, odinioară, era capabil chiar să ucidă.
Ultimele rânduri din roman deschid perspectiva unui final deschis, având aspectul unui “comunicat
apocrif”: “i-am scris că îi las totul: de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri,
adică tot trecutul…”.
Pentru că este o proză de analiză psihologică, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” dezvoltă un amplu conflict intrerior traversat de protagonist. Discursul epic
aduce în prim-plan ipostaza unui personaj reflexiv, frământat. Dacă, la început, adept al filosofiei lui
Immanuel Kant, protagonistul este de părere că “singura realitate care contează este cea a propriului
eu și că în afară de aceasta totul e o bestialitate”, în final, cititorul descoperă ipostaza unui
Gheorghidiu metamorfozat. Experiența frontului i-a schimbat în totalitate principiile de viață și
sistemul de valori, ajungând la conștientizarea faptului că nu omul este cel care modelează realitatea
exterioara, ci această realitate este cea care își lasă amprenta asupra ființei. În consecință, textul
romanului surprinde ipostaza unui eu scindat, alienat în raport cu sinele și cu lumea.
Construcția subiectului este realizată în manieră modernă. Discursul epic, structurat în două
mari părți, corespunzătoare celor două experiențe de cunoaștere traversate de protagonist, nu
urmează o desfășurare cronologică a evenimentelor. Sunt prezente două planuri narative: un timp al
narațiunii, corespunzător prezentului frontului, și un timp narat, corespunzător trecutului, poveștii de
iubire. Cele două experiențe sunt analizate și comparate pentru a li se dezvălui adevărata
însemnătate. La final, eul naratorial ajunge să conștientizeze că drama colectivă este mai puternică
decât cea individuală, că Absolutul morții eclipsează Absolutul iubirii.

Susținerea unei opinii despre modul în care tema și viziunea despre lume se
reflectă în textul romanului

Sunt de părere că romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” reflectă
modul în care scriitorul român se raportează la modelul proustian, într-o manieră ce poartă vizibil
amprenta originalității. Am în vedere, când afirm aceasta, mai întâi faptul că, spre deosebire de
modelul francez, în ceația căruia apare utilizată memoria involuntară, în romanul camilpetrescian,
protagonistul recurge la o memorie voluntară. De aceea, dacă romanul lui Proust este unul al trăirii,
cel al lui Camil Petrescu este unul al analizei și al interpretării. Mai apoi, dacă la scriitorul francez
evenimentele din trecut sunt aduse în prezentul conștiinței prin tehnica flash-back-ului, în cazul
scriitorului român, evenimentele din trecut urmează o ordine cronologica, fiind supuse analizei de
către personajul narator. Se distinge, astfel, un timp psihologic care subordonează timpul obiectiv,
cronologic.
În concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” rămâne o creație
reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a deschis drumul spre modernizarea
romanului românesc interbelic.