,,Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă

Particularități de construcție a unui personaj dintr-un basm cult

Pașii argumentării:

I. Introducere

1. Scurtă teorie a personajului

2. Relația ficțiune-realitate și implicațiile la nivelul personajelor din basm

II. Cuprins

1. Prezentarea statutului social, moral și psihologic al personajului

2. Evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/ citate/secvențe

3. Ilustrarea a două elemente de structură și de compoziție ale textului narativ studiat semnificative
pentru construcția personajului ales

a.Funcția narativă a personajului, evidențiată prin participarea acestuia la acțiune

b. Funcția axiologică a personajului, evidențiată prin caracterizarea acestuiaConstituind chiar

elementul-cheie al operei epice

III. Concluzii

I.1

Constituind chiar elementul-cheie al operei epice, supranumit și ,,ființă de hârtie” (R. Barthes),
personajul dă viață textului, dar trăiește exclusiv în lumea ficțiunii. Fie că se desprinde din realitate,
fiind o valorificare a unui tip uman, fie că este prin excelență imaginar, eroul se individualizează prin
fapte, dar se unicizează prin resorturi sufletești.

I.2.

Basmul propune o proiecție imaginară a unui ideal general-uman, cu un caracter idealizat,

deoarece însumează doar calități, dar care tinde să acumuleze uneori și capacități supranaturale.
Relația ficțiune-realitate este în acest sens total bulversată, în sensul că eroul propus de basm se
îndepărtează de realitate, omul se regăsește însă în acesta ca nivel al aspirațiilor sale și ca posibil reper
pentru propria formare interioară: Făt-Frumos, Greuceanu, Prâslea cel Voinic, Aleodor Împărat. Unul
dintre paradoxurile basmului este faptul că forța lui magică nu încetează, chiar dacă subiectul este
simplu, liniar, iar personajele se încadrează în câteva arhetipuri sau ,,funcții”, cum le numește
Vladimir Propp: eroul, răufăcătorul, trimițătorul, obiectul căutat, adjuvanții, antieroii, donatorii.

Dacă basmele populare sunt unitare la nivelul personajului, basmul cult se unicizează prin
modificările exercitate asupra modelului epic primordial, consecință a opțiunii estetice a autorului.
Astfel, în ,,Povestea lui Harap-Alb”(1877), eposul miraculos și personajele sunt puternic
individualizate, întrucât ,,Creangă umple schema universală cu imagini concrete ale vieții țărănești de
odinioară”, după cum afirmă George Călinescu. Autorul este cel care a preferat să coboare lumea
fantasticului în realitate și să populeze spațiul desăvârșit al lumii basmului cu personaje mai curând
commune. Eroul din ,,Povestea lui Harap-Alb” este un fel de Nică al lui Ștefan a Petrei angajat într-o
experiență a cunoașterii pe care reușește să o ducă la bun sfârșit, nu înainte de a trece prin încercări
dificile, pe care este nevoit să le ia în serios.

Personaj central al textului, Harap-Alb este în egală măsură un model de erou de bildungsroman,
tocmai fiindcă suportă o experiență de ordin inițiatic și astfel devine credibil. Figurează în aceeași
categorie etică a binelui și este rotund, căci evoluează în raport cu acțiunea.

II.1.

Harap-Alb, fiul cel mic al craiului, este eroul basmului, fiind un personaj complex, construit atât
din lumini, cât și din umbre, individualizat nu numai prin statutul social, ca în basmul popular, ci prin
statutul psihologic, prin comportament, prin limbaj. Statutul lui social este tipic protagonistului din
basmul popular, fiind mezinul familiei, reprezentând în sensul acesta ,,o vârstă și o criză” (George
Călinescu). Atipic creației populare, la acest prim nivel, eroul nu are un nume, fiind identificat prin
etichetări de tipul ,,fiul craiului” sau ,,crăișorul”, în virtutea unei mentalități specifice satului, conform
căreia omul este acceptat de grup și capătă practic identitate socială doar la vârsta maturității. Chiar la
începutul călătoriei își schimbă statutul, acesta fiindu-i furat prin vicleșug. Episodul întâlnirii cu
Spânul în acel codru labirintic devine foarte important, pentru că deturnează sensul inițierii. Tânărul
urma să devină stăpânitor, căci acesta este rostul călătoriei sale, și ar putea aplica unul din modelele
posibile: tiranul sau domnitorul înțelept, blând și comunicativ cu supușii. Pentru a opta definitiv
pentru cel de-al doilea model, este silit să experimenteze primul, dar în ipostaza supusului. Se
evidențiază iarăși o viziune specifică omușui de la sat care nu se lasă convins decât de valoarea
moralizatoare a faptelor, nu a povețelor. Acum eroul capătă un nume, Harap-Alb, constituit dintr-o
structură oximoronică. Primul termen, ,,Harap”, înseamnă slugă și caracterizează fața cunoscută,
vizibilă a personajului, care, după jurământul din fântână, devine sluga Spânului: acest moment
coincide cu moartea simbolică a eroului. Inițierea este descrisă, în general, ca a doua naștere, ceea ce
experimentează și eroul. El este fiul craiului, venit în lume prin naștere, intră în fântâna adâncă,
urmând prima moarte și reiese regenerat cu o nouă identitate, continuând drumul ,,devenirii întru
Ființă”. Al doilea termen ,,Alb” trimite la ipostaza de erou ,,care răspândește lumina”, erou solar,
aspect care va fi descoperit, mai întâi, de Sfânta Duminică, când i se adresează cu
apelativul ,,luminate crăișor”. Statutul psihologic al personajului este la fel de dinamic, fiindcă eroul
este surprins de-a lungul unor experiențe care îl vor maturiza. Astfel, protagonistul basmului apare în
trei ipostaze, fiecare având propriul profil psihologic: fiul cel mic al craiului – neinițiatul, Harap-Alb
– eroul supus inițierii, iar în final prințul ce va urca pe tron, devenind împărat- inițiatul. Procesul de
maturizare treptată a eroului conferă o altă dimensiune relației cu Spânul, care devine mistagogul,
formatorul, dascălul cel rău al lui Harap-Alb. În interpretarea lui Vasile Lovinescu, Spânul este un
adevărat ,,maestru spiritual”, un rău necesar, fără de care aventura inițiatică a eroului nu s-ar împlini.

II.2.

Impulsionat cu asprime de către Spân, sprijinit cu blândețe de Sfânta Duminică, Harap-Alb

descoperă virtuți definitorii pentru omul moral: milostenia, bunătatea, curajul, cavalerismul, răbdarea,
hărnicia, cumpătarea, modestia, înțelepciunea. Dintre toate aceste calități morale, se evidențiază
milostenia și bunătatea, trăsături definitorii pentru formarea personalității viitorului monarh. Aceste
trăsături sunt evidențiate, mai întâi, direct, prin cuvintele Sfintei Duminici: ,,Fii încredințat că nu eu,
ci puterea milosteniei și inima ta bună te ajută”. În partea a doua a basmului, eroul probează aceste
trăsături , ocrotind generous furnicile și albinele. Prin milă și prietenie, Harap-Alb își va câștiga alți
adjuvanți, indispensabili în confruntarea cu Împăratul Roș.

II.3.

a. În calitate de personaj principal, identitatea lui Harap-Alb poate fi reconstituită prin raportare la
două funcții: narativă și axiologică. Astfel, funcția narativă poate fi evidențiată prin participarea
personajului la acțiune, care devine destul de complicată, consecință a rezistenței la inițiere, pe care
eroul o manifestă dinainte de a pleca la drum, atunci când Sfânta Duminică încearcă să îl convingă să
o miluiască, iar calul să fie ales, în ciuda aspectului de mârțoagă răpciugoasă. Feciorul demonstrează
că nu știe să ghicească în acest joc al esențelor și aparențelor, transformarea având la origine asumarea
unor experiențe cauzatoare de suferință. Odată ajuns la curtea unchiului său, eroul învață lecția
răbdării și a umilinței, căci Spânul îi vorbește urât, ba chiar îl lovește și este silit să doarmă în grajd.
Are moment de disperare, dar beneficiază de susținerea morală necesară, căci Sfânta îl călăuzește, iar
calul îi ține discursuri pe seama necesității răului în lume. Aventura sa abia începe , deoarece, în
intenția de a-l pierde, Spânul îl supune unor probe imposibile: să aducă salată din Grădina Ursului,
pielea cerbului fermecat și pe fata împăratului Roș. Primele două probe sunt trecute cu succes, grație
sfintei și calului care știu întotdeauna ce e de făcut, dar a treia încercare se anunță ca fiind hotărâtoare.
Pe drumul spre noua împărăție întâlnește niște creaturi ciudate, cinci uriași întruchipând în principal
defecte umane: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cu ajutorul acestora, va trebui
să depășească alte probe, care vizează deprinderi diferite: capacitatea de apărare (răcirea camerei de
aramă), capacitatea de conservare (ospățul pantagruelic), îndemânarea (alegerea macului de nisip),
vigilența (supravegherea fetei), perspicacitatea (identificarea fetei), iuțeala (aducerea obiectelor
magice).În cele din urmă fata le este dată, iar eroul, după ce se desparte de vrednicii prieteni, se
îndreaptă din nous pre curtea unchiului său, unde este așteptat de Spân. Fata începe să îl îndrăgească
pe Harap-Alb, dând în vileag netrebnicia Spânului care, în răutatea lui îl ucide pe erou. Se realizează
în aces fel o ultimă inițiere, în moarte, un fel de încercare de a cuceri eternitatea, prin relativizarea
timpului, fapt sugerat de somnul nedefinit care îl cuprinde dintr-odată. Este readus la viață de fata
Împăratului Roș, cu ajutorul apei vii și a apei moarte, sugestii ale regenerării și ciclicității. După ce
calul pune capăt existenței răului, are loc nunta împărătească, prin care Harap-Alb capătă statutul de
stăpânitor, dar și de om matur intrat în rândul lumii.

3. b. Prin funcția axiologică, imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalități de

caracterizare. Astfel, procedeele directe sunt evidențiate în text prin etichetările celorlalți. Sfânta îl
consider ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”, dar cu alte ocazii îi mărturisește că ceea ce l-a
ajutat în înfruntarea greutăților e ,,puterea milosteniei și...inima bună”. Împăratul Verde îl apreciază
pentru că e ,,slugă vrednică și credincioasă”, dar Spânul îl numește ,,slugă vicleană”, o expresie a
propriei răutăți și esențe. Naratorul îl consider la început ,,boboc în felul lui”, subliniind lipsa acestuia
de inițiere în ale lumii. Caracterizarea indirect este predominant, imaginea eroului constituindu-se
treptat, prin acumulări de fapte, prin atitudini, gesture și prin limbaș, toate vizând în esență un demers
inițiatic.

III.

În concluzie, se poate afirma că ,,Povestea lui Harap-Alb” este un ,,basm al ființei” în regimul
fantasticului, ,,dând personajelor individualitate psihologică, etnică, țărănească și chiar humuleșteană”
(Zoe Dumitrescu-Bușulenga)