ROMANUL

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

de Camil Petrescu

Romanul este specia genului epic de mare întindere, cu un număr mare de personaje diferite
ca importanță, cu o intrigă elaborată, mai multe planuri narative și conflicte complexe. Se surprind
aspecte de viață care vizează toate laturile condiției umane: social, cultural, economic, psihologic,
mentalitar.
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman
interbelic (1930) ce definește particularitățile prozei moderniste teorerizate în această perioadă de
criticul literar Eugen Lovinescu. Acesta consideră că literatura română are nevoie de modernizare,
posibilă prin sincronizarea cu literaturile mai avansate din Occident. În acest scop, Lovinescu
propune două teorii: cea a imitației și cea a diferențierii. Prin imitație, scriitorii români puteau să
valorifice forme inovatoare din literaturile avansate (Liviu Rebreanu – Andre Gide, Camil Petrescu
– Marcel Proust). Teoria diferențierii presupune adaptarea formelor imitate la specificul nostru
național.
Opera lui Camil Petrescu se încadrează în modernismul interbelic prin introducerea unui
personaj nou intelectual, prin narațiunea subiectivă, analiza psihologică, autenticitate (prezentarea
situațiilor narative într-un mod verosimil, cât mai aproape de experiența trăită), fluxul conștiinței
(scrierea în comformitate cu fluxul ideilor, fără o pregătire prealabilă, fără a ține cont de normele de
exprimare sau de procedeele artistice), substanțialitate (abordarea unor subiecte cu substanță,
importante, precum războiul și iubirea), memorie afectivă/involuntară (tehnică împrumutată de la
Proust, care folosește un element/factor exterior pentru a recupera o amintire), prin anticalofilism.
De asemenea, este roman subiectiv prin narațiunea la persoana I, situarea naratorului-personaj în
centrul discursului, viziune “împreună cu”, focalizare zero și roman ionic prin reprezentarea celei
de-a doua vârste a romanului definită prin atenția pentru lumea interioară/sufletească, narațiunea
subiectivă și introducerea unui personaj nou, intelectual.
Camil Petrescu (1894-1957) se numără printre prozatorii români interbelici influențați de
romanul de analiză a scriitorului francez Marcel Proust, “În căutarea timpului pierdut”. A făcut parte
din cercul format în jurul revistei “Sburătorul”, patronată de criticul Eugen Lovinescu. Camil
Petrescu împărtășea viziunea lui Lovinescu, care promova sincronismul: racordarea formului
estetice românești la proza europeană a vremii prin evoluția romanului dinspre rural spre citadin și
dinspre sentimentalismul sămănătorist spre notația obiectivă. În proza lui Camil Petrescu, acest
ultim deziderat s-a tradus prin anticalofilie (respingerea “stilului frumos”).
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman al
experienței, atât la nivel formal, cât și la nivelul conținutului. Autorul recurge la personajul-narator
și la perspectiva actorială (eroul în prim-plan), renunțând la naratorul omniscient și la perspectiva
auctorială (autorul prin naratorul obiectiv deține controlul). Liniaritatea cronologică este înlocuită
prim memoria care organizează evenimentele. În a doua parte a romanului sunt incluse pagini din
jurnalul de front al autorului concret, care sunt însă atribuite eroului fictiv. În primul roman
camilpetrescian se înfățișează două experiențe fundamentale de viață, iubirea și războiul, care
contribuie la cunoașterea și autocunoașterea personajului.
Tema literară ilustrează condiția intelectualului la începutul secolului XX, dar și două
experiențe de cunoaștere reprezentate de iubire și război. Pentru eroul lui Camil Petrescu, acestea
sunt dramatice verificări interioare, experiențe de cunoaștere, factori ai transformărilor sufletești și
ai regăsirii de sine.
Concepția despre iubire a protagonistului evidențiază natura sa analitică și superioară.
Consideră că iubirea reprezintă “un proces de autosugestie”, care se poate etapiza: milă, duioșie,
adaptare, dependență. De asemenea, crede în iubirea ideală (“orice iubire este ca un monodeism”),
iar realitatea concretă îl dezamăgește cu atât mai mult.
Trăirea sentimentului se dovedește surprinzătoare, întrucât eroul descoperă despre sine un
comportament superficial, vulnerabil.
Concepția despre război se formulează din perspectiva intelectualului lucid ce analizează
atât contextul istoric, caracteristicile conflictului armat, cât și trăirile personale în ipostaza de
combatant. Gheorghidiu consideră războiul o situație absurdă, fără cauze reale importante, cu
victime multiple dezinteresate de ideea ce generează conflictul. Astfel se observă o denitizare a unor
ideri precum patriotismul, sacrificiul pentru țară, perspectiva lui fiind doar critică.
Perspectiva narativă specifică romanului modernist de tip subiectiv, se caracterizează prin
naratortul intradiegetic, personajul-narator fiind situat în centrul discursului. Viziunea “împreună
cu” și focalizarea internă contribuie la o perspectivă unică, cea a naratorului subiectiv.
Coordonatele spațio-temporale conturează o durată complexă formată din două timpuri
narative: prezentul frontului și trecutul poveștii de iubire. Spațiul acțiunii este deasemenea
ambivalent (două moduri de expunere). Prezentul frontului se leagă de toponime din Valea Prahovei
(Bușteni, Azuga, Câmpulung Muscel), iar trecutul face trimitere la mediul urban al capitalei
(Constanța, Odobești).
Titlul, element paratextual plasat înaintea unui text, o cheie de lectură, cu rol estetic de
anticipare a mesajului, îl introduce pe cititor în lumea operei. Are o structură nominală, anunțând
cele două cărți, care prezintă experiențele de cunoaștere ale intelectualului. Cuvântul central este
substantivul “noapte”, element recurent (se repetă), care dezvoltă o metaforă, iubirea și războiul
reprezentând taine, experiențe noi, inedite, prin care intelectualul își conturează profilul psiho-
moral. Relația de opoziție dintre adjectivul “ultima” și numeralul adjectival “întâia” subliniază
apariția consecutivă a experiențelor, pentru a cunoaște o lume nouă, fiind nevoie de încheierea
armonioasă a experienței trăite. Cele două substantive “dragoste” și “război” anunță alcătuirea
romanului din două cărți.
Structura narativă abordează tehnica memoriei involuntare: aflat la popota ofițerilor,
Gheorghidiu participă la o dezbatere pe subiectul infidelității, ispirat de citirea unui articol despre o
crimă pasională. Încercarea colegilor de a-i afla opinia și frământările sale legate de relația
tensionată cu Ela stârnesc amintirile trecutului său sentimental. Astfel, primul și ultimul capitol din
prima carte (“La Piatra Craiului în munte”, “Ultima noapte de dragoste”) surprind prezentul
frontului și includ, ca o ramă, capitolele ce surprind povestea de iubire.
La Camil Petrescu, personajul reprezintă un element inovator (nou), definind noul roman.
Autorul propune caractere inedite prin percepția asupra existenței, ce par a defini replica “câtă
luciditate, atâta conștiință și deci atâta dramă” (“Jocul ielelor” de Camil Petrescu).
Statutul social al protagonistului înfățișează două ipostaze: cel de absolvent al facultății de
filozofie și cea de ofițer în armata română în timpul Primului Război Mondial. Situația materială
evoluează de la cea sărăcăcioasă a tânărului orfan de tată ce se întreține cu greu în timpul facultății,
la cea de om bogat din burghezia capitalei la începutul secolului XX. Schimbarea statutului are loc
în urma moștenirii primite de la unchiul Tache, situație care duce la modificarea radicală a stilului
de viață și intrarea în lumea mondenă a capitalei.
Statutul familial evidențiază relația cu familia biologică și cu cea nou formată (cea cu Ela).
Dacă în relația cu mama și surorile se comportă constant, într-o manieră rece, distantă, în relație cu
Ela se observă trecerea de la momentele inițiale de armonie matrimonială, la aceeași atitudine
distantă. Transformarea se produce odată cu schimbarea statutului material și formarea unui grup
nou de prieteni. Anișoara, verișoara lui Ștefan, îi introduce pe cei doi tineri în cercul ei de prieteni,
ceea ce creează tensiuni în cuplu. Ela este atrasă de această lume, se redescoperă, își face prieteni
diferiți ca personalitate de Ștefan, astfel înstrăinându-se treptat de soțul ei.
Statutul psiho-moral evidențiază o fire lucidă, analitică, hipersensibilă, care trăiește viața în
dublu sens: cel fizic, al evenimentelor și cel interior, al întâmplărilor. Se configurează, astfel,
condiția, intelectualului, persoană studioasă, cu preocupări erudite, dezinteresată de convențiile
lumii exterioare. Prezența Elei impune totuși implicarea în lumea mondenă, iar intelectualul se
simte nevoit să accepte compromisuri.
Trăsătura dominantă de caracter este capacitatea de autoanaliză sau de analiză critică a lumii
exterioare. Fiecare moment trăit, fiecare gest, fiecare vorbă sunt lucrate la nivel interior printr-o
interpretare complexă. De exemplu, concepția despre iubire formulată în primul capitol al
romanului, evidențiază această tendință. Afirmă că iubirea este “un proces de autosugestie”, întrucât
a supus unei analize minuțioase tot ceea ce a trăit alături de Ela: s-au cunoscut printr-o colegă a Elei
mai apreciată de Ștefan pentru frumusețea ei “oacheșă”, este admirat pentru statutul său în facultate
și plăcut de Ela inițial, ceea ce îi creează o stare pozitivă; se împrietenesc, simt că au nevoie să fie
mai mult împreună pentru ca ulterior să conviețuiască. Un episod reprezentativ pentru firea analitică
a îndrăgostitului este excursia de la Odobești. Modalitatea extrem de vigilentă de a urmări gesturile
Elei arată că Ștefan se simte trădat, observând lucruri comune lor la începutul relației. Îl deranjează
dorința ei de a merge împreună cu domnul G. în mașină, lucrurile mărunte pe care aceștia le fac
împreună, starea ei în prezența domnului G., toate configurând motivul bărbatului rănit.
În ceea ce privește concepția despre război, atitudinea analitică rămâne o constantă.
Gheorghidiu trăiește o experiență nouă și valorifică din plin această situație tensionată: “Numai
acolo, în fața morții și a cerului înalt, poți cunoaște oamenii”. Pentru Gheorghidiu, experiența
războiului propune o nouă șansă pentru a se vindeca sufletește. Firea sa analitică continuă procesul
descoperirii, observând, de data aceasta, cum se comportă în situații de criză. Își analizează reacțiile
cu subalternii săi, oameni simpli, fără carte și înțelege că umanitatea nu depinde de erudiție, ci de
solidaritate. Un episod reprezentativ este reprezentat de supraviețuirea după o noapte geroasă, când
este ajutat de soldații săi. Aceștia îl încălzesc cu propriile trupuri, remarcând situația critică în care
se află ofițerul lor. Ștefan nu le cere ajutorul, nu se plânge de frig, dar este înțeles de niște oameni
extrem de simpli.
O altă trăsătură reprezentativă este inadaptibilitatea, aspect definit prin relațiile sale cu
lumea exterioară și cu mediul. Între Gheorghidiu și ceilalți există multiple diferențe de mentalitate,
de preocupări, comportament, perspectivă. Formația sa filozofică acutizează (intensifică) o
modalitate înnăscută de a vedea lucrurile, spre deosebire de Ela, cu preocupări intelectuale, dar cu o
natură mai sociabilă. Diferențele se remarcă chiar din punct de vedere vestimentar, întrucât nu
înțelege importanța unor ținute formale sau a nevoii de împrospătare a garderobei.
O relație reprezentativă pentru romanul camilpetrescian este cea dintre Ștefan și Ela. Cuplul
evoluează de la imaginea armonioasă, echilibrată a iubirii intense de început, la o situație de criză,
în care intervin tensiunea, nesiguranța, orgoliul și durerea, suferința. O secvență relevantă pentru
imaginea cuplului la început apare în timpul cinei de la unchiul Tache. Gheorghidiu își exprimă
încântarea de a fi căsătorit cu o femeie frumoasă ce-l înțelege din priviri, empatizând cu
frământările sale legate de intervențiile răutăcioase ale lui Nae. În a doua parte a romanului,
perspectiva asupra Elei se modifică și din punct de vedere fizic, deoarece nu mai observă
frumusețea, delicatețea sau farmecul gesturilor de început.
Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrecu constituie
un reper al prozei interbelice de analiză psihologică, ilustrat prin particularități ale noului val:
subiectivitate, condiția intelectualului, fluxul conștiinței, memoria afectivă.