Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Camil Petrescu se numara printre intemeietorii romanului romanesc

modern si apartine perioadei interbelice a literaturii. Activitatea sa literara este
vasta, abordand genurile liric, epic si dramatic. Operele sale eseistice promoveaza
ideea de innoire a literaturii romane si de sincronizare a acesteia cu cea universala.
Romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este
publicata in 1930 si prezinta, ca tematica, drama intelectualului lucid in raport cu
doua experiente capitale, iubirea si razboiul, prin care eroul spera sa-si gaseasca
identitatea.
Romanul este o specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu
personaje numeroase si actiune complexa, desfasurata pe mai multe planuri
narative si dezvoltand conflicte puternice.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman modern
de tip subiectiv. Perspectiva narativa este unica, acesta constituindu-se ca o
confesiune a personajului principal, Stefan Gheorghidiu, care indeplineste
totodata rolul de narator al experientelor traite. Sunt dezvoltate doua coordonate
temporale, prezentul frontului si timpul subiectiv al rememorarii povestii de iubire
traite alaturi cu Ela.
Autoanaliza la care recurge acesta se remarca prin luciditate in raport cu
cele doua experiente existentiale. Firul epic al romanului se abate de la ordinea
cronologica a faptelor, prezentarea intamplarilor de pe front fiind intrerupta de
amintirea iubirii.
Reperele temporale si spatiale proiecteaza actiunea in imaginar, pe doua
coordonate: in plan exterior, dar mai ales in cel interior, al constiintei
personajului principal. Perspectiva temporala prezinta timpul subiectiv al
rememorarii povestii de iubire, inserat in prezentul actiunii pe front, fixata la
inceputul secolului al XX-lea. Astfel, romanul se abate de la prezentarea
cronologica a faptelor, actiunea bazandu-se pe alternanta planurilor narative.
Spatiul real, obiectiv, delimitat prin indici specifici, cum ar fi Campulung,
Dambovicioara, Bucuresti se impleteste cu cel subiectiv al framantarilor sufletesti.

Constructia subiectului alterneaza planurile narative, exterior si interior,

obiectiv-subiectiv, al realitatii-al constiintei. Incipitul romanului il surprinde pe
naratorul-personaj ca sublocotenent, luptand pe front in Primul Razboi Mondial.
El contine indicii temporali si spatiali: “In primavara anului 1916, ca sublocotenent
proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din
capitala, la fortificarea Vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal”. Relatand la
persoana intai, reprezentata de marci gramaticale specifice, acesta prezinta in mod
ironic, superficialitatea cu care sunt amenajate fortificatiile romanesti, care aratau
ca “niste santulete...acoperite ici si colo cu ramuri si frunzis, intarite cu pamant ca
de un lant de mana”.
Prin intermediul memoriei, Gheorghidiu exteriorizeaza involuntar
framantarile sufletesti latente, concretizata prin datele esentiale ale unicei sale
iubiri pentru Ela. Readucerea in prezent a faptelor care apartin trecutului este, de
fapt, un proces de cautare “a timpului pierdut” in vederea regasirii sinelui. El
reface monografic povestea de iubire.
Tanarul Gheorghidiu reconstituie secvente din perioada casniciei cu Ela. O
mostenire neasteptata(de la unchiul Tache) va destabiliza relatia sotilor: Ela se
arata preocupata tot mai mult de societate, in vreme ce Stefan Gheorghidiu, la
polul opus, ramane un inadaptat, incapabil de aventuri mondene. Intriga
romanului coincide cu intriga iubirii: “Eram insurat de doi ani si jumatate cu o
colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala”. Transformarea Elei contribuie
la suspiciunile sotului. Sentimentul geloziei va fi disecat pe cateva pagini in
contextul excursiei de la Odobesti, in conditiile in care Ela se apropie de
misteriosul domn G. Idealul dragostei absolute se clatina, iar experienta razboiului,
pe de alta parte, il maturizeaza pe Gheorghidiu. Jurnalul de campanie sta
marturie pentru aceasta incursiune prin infern: razboiul este privit ca un teatru
absurd, o tragedie a individului lipsit de speranta, parasit, uitat. Dincolo de trauma
inerenta razboiului, asociat cu instaurarea barbariei, scriitorul prin vocea lui
Gheorghidiu critica aspecte care privesc societatea romana a vremii: nepregatirea
soldatilor, gestionarea precara a informatiilor, dezorganizarea armatei, in general.
Partea a doua a romanului vorbeste despre omul confruntat cu o Istorie violenta
(“Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”), dezvaluind si psihologia indivizilor pe
front, surprinsi in momente de panica. Protagonistul invata ca exista adevarate
drame, cele colective. Propria drama, aceea sentimentala, a eului plin de orgolii, se
va dizolva.
Finalul trebuie pus in legatura cu drama iubirii care se incheiase, data fiind
si experienta nefasta a razboiului, adevarata catastrofa. Eroul se desparte de “tot
trecutul”: impactul dramei colective, se dovedise mult mai puternic, anuland, in
fond, drama conjugala, pe care Gheorghidiu, candva, o traise la cote puternice.
Din punctul de vedere al stilului, se remarca sobrietatea, claritatea si
anticalofilismul. Romanul este conceput ca o confesiune a eroului central,
principalul sau mod de expunere fiind monologul interior, bazat pe introspectie.