România în relațiile internaționale în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea și secolul al XX-lea – de la „Problema

Orientală” până la Războiul Rece

„Problema Orientală” și obținerea independenței

România s-a constituit ca un stat modern în 1859 prin unirea celor

două principate. Alexandru Ioan Cuza a desfășurat o politică externă
activă trimițând reprezentanți diplomatici români la Paris, Belgrad și
Constantinopol. De asemenea, a sprijinit mișcarea națională a
polonezilor, dar și pe cea a bulgarilor.
După ce Alexandru Ioan Cuza a fost îndepărtat, s-au reluat relațiile
diplomatice cu puterile garante, întrerupte spre sfârșitul domniei lui Cuza.
Carol I a coordonat politica externă a României, stabilind ca obiectiv
principal dobândirea independenței de stat. Contextul a devenit favorabil
obținerii independenței prin deschiderea „Problemei Orientale” în 1875.
Astfel s-au declanșat răscoale antiotomane în Bosnia și Bulgaria urmate
de un război sârbo-otoman. România și-a proclamat neutralitatea, deși
oamenii politici căutau soluții pentru dobândirea independenței. Se
impuneau două modalități: una diplomatică (adoptată de conservatori) și
una militară (adoptată de liberali).
În vara lui 1876 s-a constituit guvernul I.C. Brătianu care, pe 4
aprilie 1877, a semnat convenția militară cu Rusia. Prevederile erau:
 trecerea armatei ruse era permisă pe teritoriul românesc;
 rușii garantau drepturile politice și integritatea teritorială a
României;
 Imperiul Rus suporta cheltuielile ocazionate de tranzitul armatei
rusești;
 armata rusă se obliga să ocolească Bucureștiul;
Pe 30 aprilie 1877, România a declarat război împotriva Imperiului
Otoman, iar pe 9 mai 1877, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a
proclamat independența de stat a României.
 În iunie 1877, armata rusă a trecut la Sudul Dunării și a înaintat
spre Instanbul. A fost oprită însă la Plevna de otomanii conduși de către
Osman Pașa. De aceea, Marele Duce Nicolae, i-a cerut ajutorul lui
Carol I prin telegrama din 19 iulie 1877. Armata ruso-română a organizat
un atac asupra Plevnei pe 30 august 1877, respins însă de otomani.
Atacul asupra Pleveni a fost instituit până în noiembrie 1877 când
Osman Pașa a capitulat. Ulterior, armata rusă a înaintat spre Instanbul,
iar românii au luptat la Dunăre, la Vidin și Smârdan.
Otomanii au capitulat definitiv în ianuarie 1878, iar în februarie a
fost încheiată pacea de la San Stefano. Întrucât era favorabilă Rusiei,
Austro-Ungaria a cerut reluarea negocierilor, fiind încheiată o a doua
pace prin Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878. Tratatul de pace
a fost semnat pe 1 iulie 1878 și prevedea:
 recunoașterea independenței României și Serbiei;
 pentru independența României existau două condiții:
a) modificarea articolului 7 a Constituției din 1866;
b) acceptarea schimbului teritorial dintre România și Rusia
prin care România ceda Sudul Basarabiei și primea
Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor;
Consecințele dobândirii independenței au fost:
1) creșterea prestigiului internațional al României; de asemenea,
Senatul a proclamat Regatul pe 14 martie 1881, iar pe 10 mai
1881, Carol I a fost încoronat ca rege;
2) dezvoltarea economică a României datorită impunerii
protecționismului de către guvernele liberale;
3) reorientarea în politica externă spre Austro-Ungaria și Germania,
România aderând în octombrie 1883 la Tripla Alianță în scopul
asigurării securității României independente;
 România în Primul Război Mondial

România a fost un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Se

implică în Al Doilea Război Balcanic generat între Bulgaria împotriva
Serbiei, Greciei și României în 1913. În urma acestui război este semnat
Tratatul de Pace de la București prin care România primește
Cadrilaterul.
Primul Război Mondial (1914 – 1918) s-a declanșat pe 28 iulie
1914 atunci când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Taberele
erau:
 Atanta – Franța, Anglia, Rusia și Italia din 1915;
 Puterile Centrale – Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul
Otoman;
Consiliul de Coroană de la Sinaia a hotărât pe 3 august 1914
neutralitatea României pentru pregătirea armatei și negocierea unor
condiții favorabile de intrare în război. În perioada neutralității au fost
duse tratative cu Antanta pentru intrarea României în război cu scopul de
a obține Transilvania și Bucovina.
Pe 4 / 17 august 1916, guvernul I.C. Brătianu a semnat tratatul de
alianță cu Antanta.
Tratatul politic:
 România se obligă să declare război Austro-Ungariei în termen de
10 zile de la semnarea tratatului;
 Antanta garanta integritatea teritorială a României;
 Antanta recunoaște drepturile legitime ale României asupra
Transilvaniei și Bucovinei;
 România urma să aibă aceleași drepturi ca și aliații ei la conferința
de pace;
Convenția militară:
 România se obliga să atace Austro-Ungaria până la 17 august;
 Rusia își asumă obligația de a ataca pe frontul austriac, în Galiția și
de a trimite trupe în Dobrogea pentru a sprijini armata română;
 Aliații se obligau să declanșeze o ofensivă la Salonic și să
furnizeze armament și muniție României;
 Pe 17 august 1916, România declară război Austro-Ungariei și
trimite 3 armate pe linia Carpaților și o armată la Dunăre. Ofensiva din
Transilvania este oprită de înfrângerea armatei române în sud pe 24
august 1916 la Turtucaia de trupele germano-bulgare conduse de către
von Mackensen.
Pe 23 noiembrie 1916, Bucureștiul este ocupat ca și două treimi
din țară de trupele germano-austro-ungare. Regele, guvernul și
parlamentul s-au retras la Iași, devenit capitală. Frontul se stabilizează în
cele din urmă pe linia Siret-Dunăre-Sfântul Gheorghe, în decembrie,
1916.
Armata română se reface cu ajutorul misiunii franceze condusă de
către generalul Henri Berthelot. În iulie-august 1917, armata română
obține victoriile importante de la Mărăști, Mărășești și Oituz, armata I
fiind condusă de către Eremia Grigorescu, iar armata a II-a de către
Alexandru Averescu.
Declanșarea revoluțiilor din Rusia în 1917 și ieșirea Rusiei din
război în urma păcii de la Brest-Litovsk din martie 1918, izolează
România pe frontul de est. Astfel, România este nevoită să semneze
tratatul de pace cu Germania de la București-Buftea pe 7 mai 1918.
Prevederile erau:
 Ocuparea Dobrogei de Bulgaria;
 Cedarea crestelor Carpaților către Austro-Ungaria;
 Demobilizarea armatei;
 Exploatarea resurselor economice de Germania pe o perioadă de
90 de ani;
Tratatul a fost semnat de către Alexandru Marghiloman, dar nu a
fost ratificat de regele Ferdinand I. Victoriile Antantei pe frontul de vest
determină reintrarea României în război pe 10 noiembrie 1918. La
Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), României i se recunoaște
unirea cu:
 Transilvania (tratatul cu Ungaria de la Trianon, 4 iunie 1920);
 Bucovina (tratatul cu Austria, 10 decembrie 1919);
 Basarabia (octombrie 1920);
 România în relațiile internaționale în perioada
interbelică

În perioada interbelică, România a stabilit relații diplomatice care

aveau ca scop garantarea integrității teritoriale și menținerea păcii și
securității. România a participat la respectarea principiului securității
colective prin:
 Activitatea în Societatea Națiunilor, un rol important avându-l
diplomatul Nicolae Titulescu;
 Stabilirea de alianțe regionale precum:
 Mica Înțelegere în 1921 cu Iugoslavia și Cehoslovacia prin care
se izola Ungaria revizionistă;
 Înțelegerea Balcanică în 1934 cu Iugoslavia, Grecia și Turcia
prin care se izola Bulgaria;
 Tratatele bilaterale de alinață cu Franța, Italia și Polonia;
 Semnarea Pactului Briand-Kellogg în 1928 pentru interzicerea
războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor în relațiile
internaționale;
Sistemul de securitate a României s-a bazat pe apropierea de
Franța. De asemenea, principala problemă în politica externă a
reprezentat-o relația tensionată cu URSS care considera România Mare
un stat multinațional și nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România.
 România în Al Doilea Război Mondial

Cel de-Al Doilea Război Mondial s-a declanșat pe 1 septembrie

1939 și a ținut până în 1945. Taberele au fost:
 Axa – Germania, Italia, Japonia și URSS până în 1941;
 Națiunile Unite – Marea Britanie, SUA, URSS din 1941 până în
1945;
În acest război, România a suferit pierderi teritoriale precum:
 Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței printr-un ultimatum
sovietic pe 26-28 iunie 1940 către URSS;
 Nord-Vestul Transilvaniei prin Dictatul de la Viena din 30 august
1940 către Ungaria;
 Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova pe 7 septembrie 1940 către
Bulgaria;
Pe 22 iunie 1941, România intră în război alături de Germania
având drept obiectiv eliberarea Basarabiei și Nordul Bucovinei. Până la
27 iulie, teritoriile românești sunt eliberate, dar Ion Antonescu continuă
războiul și dincolo de Nistru. Din această cauză, România intră în război
și cu Marea Britanie și SUA.
Din 1943 încep tratativele de ieșire a României din război, tratative
duse atât de guvernul Antonescu, cât și de reprezentanții opoziției la
Ankara, Cairo și Stockholm. Tratativele au eșuat însă din cauza condiției
capitulării necondiționate.
Pe 23 august 1944, regele Mihai I l-a demis pe Antonescu care
este arestat. România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste.
Pe 12 septembrie 1944 este semnat armistițiul cu URSS. Întreg
teritoriul românesc a fost eliberat până în octombire 1944.
 România în perioada „Războiului Rece”

Poziția României în relațiile diplomatice postbelice a fost

determinată de doi factori: intrarea României în sfera de influență
sovietică și instalarea la putere a regimului comunist.
Pe 10 februarie 1947 a fost semnat Tratatul de Pace de la Paris.
Prevederile erau:
 României i se recunoaște Transilvania;
 Basarabia și Nordul Bucovinei rămân în componența URSS;
 Cadrilaterul rămâne în componența Bulgariei;
 România urma să plătească despăgubiri de război URSS-ului în
valoare de 300 de milioane de dolari în produse;
Perioada subordonării necondiționate față de Moscova (1948–1958)
În 1948 este semnat Tratatul de prietenie și asistență mutuală cu
URSS, fiind valabil pe 20 de ani. Prevederile erau:
 este permis ca URSS să intervină în problemele ce priveau
securitatea statului român;
 în urma negocierilor dintre Nikita Hrușciov și Petru Groza,
URSS anexează Insula Șerpilor;
În 1949, România ia parte la constituirea Consiliului de Ajutor
Economic și Reciproc (CAER), fiind o alianță economică a statelor
comuniste coordonată de Moscova.
În 1955, România participă la formarea Tratatului de la Varșovia,
fiind o alianță politico-militară a statelor comuniste est-europene aflate în
sfera de influență sovietică. De asemenea, era o alianță militară
contrapusă NATO. Prevederile tratatului permiteau intervenția comună a
statelor semnatare împotriva altor țări, cu scopul apărării regimurilor
comuniste. Tot în 1955, România devine membru ONU.
În 1956, România susține intervenția sovietică împotriva revoltei
anticomuniste din Ungaria.
 În 1958, Armata Roșie se retrage de pe teritorul românesc.
Consecințele semnificative erau consolidarea poziției lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej și restrângerea contactelor pe plan economic cu puterile
occidentale.
Reorientarea politicii externe a României se produce în 1964,
odată cu apariția planului Valev prin care se propunea ca anumite zone
din Sud-Estul țării, Nord-Estul Bulgariei și părți din URSS să se
specializeze în producția agricolă. Planul a fost respins însă de
conducerea României.
În aprilie 1964 este publicată „Declarația cu privire la poziția
Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și
muncitorești internaționale”. Ea afirma dreptul la independența liniei
politice a partidelor comuniste, dar și dreptul la neamestescul în afacerile
lor interne și la egalitatea în drepturi.
Perioada de detașare de linia oficială a URSS (1965 – 1989)
Din 1965, la conducerea României se află Nicolae Ceaușescu care
continuă politica lui Dej de distanțare de linia sovietică, dar de menținere
în tabăra comunistă.
În 1967, România este singura țară comunistă care refuză să rupă
relațiile diplomatice cu Israelul și care să recunoască Republica Federală
Germană.
În august 1968 a refuzat participarea la invadarea Cehoslovaciei
de trupele Tratatului de la Varșovia, expresie a politicii de distanțare față
de Moscova.
După 1971, Ceaușescu promovează în România cultul
personalității și revoluția culturală. Astfel, datoria externă crește, situația
economică se deteriorează și se conturează o mișcare de protest în
rândul populației. De asemenea, se înrăutățește raportul cu statele
occidentale, iar România este izolată pe plan internațional după 1985.