Eu nu strivesc corola de minuni a lumii -BLAGA

Modernismul se impune ca miscare culturala in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, care

neaga traditia, sabloanele si consta intr-o permanenta tendinta de a inova creatia artistica pe toate
palierele sale. In spatiul romanesc, doctrina estetica a curentului literar este formulata de E. Lovinescu
in revista „Sburatorul” (1922-1926). Acesta postuleaza sincronizarea literaturii romanesti cu
tendintele occidentale si propune: normarea tematica si formala, liricizarea poeziei epice si
intectualizarea prozei, preferinta pentru o literatura citadina care sa provoace probleme de constiinta,
precum si inovatia la nivel prozodic (ingabament, vers liber).

Expresionist prin retorica textului, prin substanța lirica – ce-si trage, in principal, seva din
esenta universului mitic – Lucian Blaga este unic in peisajul poetic, filosofic, dramatic si eseistic prin
opera sa: volumul „Pasii profetului”, „Noi, cantaretii leprosi”, „In marea trecere”. De altfel,
expresionismul blagian este o ipostaza a modernismului, particularizata prin traducea poeziei lui
Rainer Maria Rilke.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga deschide programtic volumul
„Poemele luminii” (1919), exprimand crezul artistic al unui spirit dominat de fiorul metafizic al
cunoasterii, al intrebarilor esentiale ontice, printr-o declaratie de principiu opusa simbolismului
decadent bacovian, care postuleaza neantizarea creatorului, opacizarea semnului poetic..

Creatia se impune ca arta moderna pe o dubla coordonata: modul de plasmuire a operei si

statutul creatorului. Poezia blagiana este despre si pentru cunoastere ce devine instrument al
contemplarii lumii, a carei substanta este metaforizata intr-o „corola de minuni” – ce reuneste
misterele existentiale. Astfel, se defineste rolul poetului de a adanci taina prin minus - cunoastere ce
tine de o vointa de mister specific blagiana. In plus, viziunea expresionista este reflectata de
exarcebarea eului creator: el se defineste ca factor decisiv in raportul interrational stabilit cu
macrocosmosul, accentul cazand pe singularitatea viziunii si valorilor pe care le propune. La nivel
textual, hibrysul poetului modern este marcat de repetitia formelor pronominale: „eu”, „mea” si
verbale: „nu ucid”, „sporesc” la persoana I.

Tema poeziei o reprezinta atitudinea eului in fata marilor taine ale Universului. Asumarea
acestora este posibila numai prin iubirea integratoare, recuperatoare a sensurilor originare ale firii.

O secventa semnificativa pentru revelarea mesajului artistic o constituie versurile „Lumina

altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns”. Aceasta sintetizeaza filosofia blagiana privitoare la
„Cunoasterea paradisiaca” apartinand lucrarii „Trilogia cunoasterii”, pe care acesta o reda prin
simbolul luminii. Atribuita „altora”, aceeasta se defineste prin verbul folosit cu sens metaforic
„sugruma” ce semnifica descifrarea rationala a misterelor existentiale („nepatrunsului ascuns”), cu
efect in atenuarea lor calitativa, intrucat le limiteaza unei singure explicatii. Ea indexeaza obiectul ce
se cere a fi riguros integrat, suprimand astfel varietatea si complexitatea de continut 3al acestuia.

Secventa simetrica „dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina” conoteaza „Cunoasterea
luciferica”, cea poetica, accesibila doar celor initiati. Aceasta atitudine, aflata in antiteza cu prima, se
opune deschiderii acestora, avand ca efect misterele potentate („a lumii taina”), caci asumarea lor la
nivel arhitepal si nu rational, implica afectivitatea, spiritul si reveleaza armoniile, conservarea marilor
procese organice din cosmos, definirea antinomiilor.
 Din punct de vedere structural, titlul este formulat ca o declaratie de principiu, semnificand
ideea cunoasterii luciferice. Plasarea pronumelui personal „eu” in pozitia initiala corespunde
influentelor expresioniste si a celor moderniste implicit, prin negarea normelor si a valorilor estetice
anterioare, punand deasupra acestora un eu nou, ce se diferentiaza prin atitudinea de a proteja
misterele lumii izvorata din iubire. Verbul la forma negativa „nu strivesc” conoteaza refuzul cunoasterii
de tip rational, limitative, ce nu implica sensibilitatea si optiunea pentru cea poetica. Metafora
revelatorie „corola de minuni a lumii” face trimitere la unitatea organica a acesteia, redata prin
simbolul floral ca semn al frumusetii absolute, al puritatii si al eternitati prin sugestia cercului
temporal.

La acelasi nivel formal se identifica relatia de simetrie dintre versurile care contin aceeasi
enumeratie: flori, ochi, buze, morminte. Sensurile elementelor insa difera. Astfel, “florile”, fac
trimitere la dimensiunea naturala a existentei, dar in final la efemeritate. Prin motivul ochilor se
exprima disponibilitatea comunicarii afective, dar si cunoasterea prin contemplatie. Buzele creioneaza
imaginea sarutului, confirmare a sentimentelor (veneratie, recunostinta, afectiune), dar simbolizeaza
si logosul, cuvintele care traduc emotia graitoare pentru anumite atitutdini poetice. Prin morminte,
sugestia se se indreapta catre dimensiunea minerala si a lumii, dar si spre moartea integratoare,
simbol al eternitatii.

La nivel compozitional se identifica motivele literare ce sustin tema poeziei. Motivul luminii
inclus in titlul volumului de debut („Poemele luminii”, 1919) are un statut exceptional in opera
blagiana, reprezentand cunoasterea absoluta, ce structureaza un camp semantic polarizant pe baza
simbolurilor reversiunii: coborarea echivaleaza cu inaltarea, intunericul contine lumina, iar misterul se
reveleaza prin „minus-cunoastere” („sporesc, imbogatesc”). Recurenta motivului literar „taina”
transforma substantivul in simbol al misterului universal („a lumii taina”, „taina noptii”) identificabil
in raportul fanic (ce se poate vedea) si criptic (ce se ascunde). Acesta se reveleaza eului poetic pe cale
senzorial-afectiva, nu intelectiva: „asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister”.

Continutul ideatic se deserveste de surse ale expresivitatii si ale sugestiei pe toate palierele
limbajului. In comparatia ampla dintre cunoasterea luciferica si lumina selenara, luna nu apare ca o
eminesciana zeitate tutelara, ci personifica un “dublu” cosmic al fiintei infiorate de misterul
existential: ”(...) cu razele ei albe luna/ (...) tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii”. De
asemenea, se remarca predilectia pentru metafora revelatorie: „corola de minuni a lumii”, a epitetului
oximoronic „intunecata zare”, a hiperbolei „largi fiori de sfant mister” care sugereaza emotia sacra
inerenta actului poetic, care imita la o anumita scara creatia divina.

Prin urmare, poezia „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga reprezinta un
text poetic modern prin orientarea tematica asupra creatiei ca mijlocitor intre eu (constinta
individuala) si lume, oglindita in elemente de structura – precum titlul si relatia incipit final – si de
compozitie: motive literare si figuri de stil, redefinind atat rolul poeziei ce sta sub semnul tainei cat si
al poetului care nu trebuie sa transfigureze misterul.