Luceafărul

de Mihai Eminescu

Contextualizare și încadrare:
Mihai Eminescu, „poetul nepereche” (G. Călinescu) al literaturii române, este ultimul
mare poet romantic european, prin viziunea căruia romantismul din spațiul românesc și-a atins
expresia plenară.
Publicat în 1883 în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România Jună”
din Viena, dar și în revista „Convorbiri Literare”, Luceafărul este un poem epico-lirico-
dramatic de factură romantică, deopotrivă filosofic si alegoric, fiind o sinteză a întregii lirici
eminesciene. Operă de maturitate, poemul ilustrează cu fidelitate viziunea despre lume a
romanticului, redând o arhitectură a sufletului ce se suprapune în totalitate cu cea a creației.
Genurile și speciile literare fuzionează și capătă rezonanță prin intermediul alegoriei: epicul-
succesiunea diegetică a întâmplărilor, existența unei voci naratoriale, măștile lirice (echivalențe
ale personajelor), conflict specific basmului, chemările; dramaticul – dialogul, dramatismul și
intensitatea sentimentelor, împărțirea pe tablouri; liricul – meditația filosofică, expresivitatea,
alegoria, profunzimea sentimentelor, pastelul. Caracterul romantic este susținut de inspirația
folclorică, categoria estetică a fantasticului și planul oniric, conceperea în antiteză a planurilor
poetice (antiteza om-geniu, antiteza înger-demon, antiteza teluric-celest), fuziunea genurilor și
speciilor literare, tema iubirii imposibile, a naturii, a condiției omului de geniu.
Geneza:
1. Basmul popular „Fata în grădina de aur”:
Poemul „Luceafărul” are ca sursă principală de inspirție basmul popular românesc „Fata în
grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch într-o pregătire a sa prin Oltenia.
Eminescu îș versifică și îl îmbogățește cu profunde idei filozofice, mărturisind fascinația pentru
problematica geniului nefericit, capabil să depășească limita cunoașterii perceptibile și să se
înalțe în sferele superioare ale metafizicii.
Îndrăgostit de o pământeancă, fata de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de
nemurire și să capete statutul de om pentru a-și putea împlini iubirea. În acest răstimp, fata se
îndrăgostește de un pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună și, ca să se
răzbune, prăvălește o stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai departe
chinuit si neconsolat. De durere, Florin moare și el lângă stânca sub care zăcea iubita lui.
2. Mitul zburătorului:
Este valorificat în primul tablou al poemului, prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la
vârsta dragostei, își imagineză întruparea tânărului în ipostază angelică și în ipostază demonică,
pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.
3. Teoria filosofică a lui Schopenhauer:
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia
cunoașterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depășească sfera
subiectivității, să se depășească pe sine, înălțându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el,
omul obișnuit nu se poate ridica deasupra concreteții vieții, nu-și poate depăși condiția
subiectivă.
Trăsăturile definitorii ale omului obișnuit și omului de geniu:
 - Omul obișnuit, muritorul de rând se caracterizează prin mediocritate, atitudine
subiectivă în perceperea realității, neputința de a-și depăși sfera limitată de acțiune,
dorința oarbă de a trăi și a fi fericit în sensul pragmatic, imediat al împlinirii scopurilor
omenești și excesul de socializare.
- Geniul se particularizează prin inteligență profundă și meditativă, sete de cunoaștere cu
aspirație spre absolut, atitudine obiectivă asupra realității, puterea sacrificiului de sine
pentru împinirea idealurilor, solitudine și capacitate de a-și depăși limitele condiției
umane prin cugetare asupra gravelor probleme și legi care guvernează universul.
Tema si motivele:
 Problematica geniului în raport cu: lumea, iubirea, cunoașterea
 Incompatibilitatea dintre 2 ființe ce aparțin a doua lumi diferite (alegorie)
 Motive: visul, noaptea, luna, stelele, marea, îngerul, demonul, Demiurgul, cuplul
adamic, zborul interstelar

Titlul:
- Denotativ: cel mai strălucitor astru ceresc (cu rol de călăuză)
- Conotativ: Luceafărul devine un motiv- simbol al Geniului (cu o inteligență superioară
și sete de absolut, capabil de sacrificiu în iubire) – devine, în sens alegoric, expresie a
cunoașterii absolute
Structură și compoziție:
Poemul „Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, 4 tablouri, fiind
dominat de existența a două planuri: unul universal-cosmic și altul uman-terestru, care
converg unul către celălalt și se interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca entități
distincte.

TABLOUL I TABLOUL II TABLOUL III TABLOUL IV

Idee Nașterea poveștii de Zborul intergalactic
centrală iubire (prezentarea Idila dintre fata de către Demiurg și Întoarcerea Luceafărului
cadrului,personajelor, împărat, Cătălina și dialogul cu acesta la locul său din cer
întâlnirii) pajul Cătălin (un adevărat pastel
cosmic)
Plan Terestru și ceresc terestru cosmic Terestru și ceresc
(simetrie cu IV) (simetrie cu I)
 Incipitul sub semnul  Fata de împărat  Călătoria astrală,  Pastelul terestru
basmului primește identitate regresivă temporal romantic (idila
 Portretul fetei de (proces demitizant) până la momentul Cătălina- Cătălin, în
împărat  Simetria onomastică creării Universului cadrul romantic al
 Prezentarea (cuplul adamic)  Convorbirea cu naturii)
Luceafărului  Totul decade și se Demiurgul – setea  Cătălin îi jură iubire
 Întâlnirea realizată vulgarizează Luceafărului de veșnică Cătălinei
la nivelul visului  Portretul lui Cătălin repaos  „În această scenă
Momente  Iubirea fetei are un realizat în stil  Luceafărul cere Cătălina ia locul lui
importante accent cotidian, iar popular dezlegare de nemurire Hyperion și Cătălin
iubirea Luceafărului  Jocul seducției în schimbul unei ore pe cel al Cătălinei”
are nevoie de desfășurat într-un de iubire (cr . lit. Mircea
„ cristalizare” cadru rustic Cărtărescu)
  Cele 2 chemări-  Cătălina acceptă  Relevarea numelui  a 3-a chemare, la care
descântec iubirea pământeană, tainic – Hyperion Luceafărul nu mai
(apolinic și himeric, dar încă aspiră la (titanul) răspunde
înger și demon): I. Luceafăr  Refuzul  disprețul manifestat
din cer și din mare;  Fuga lor în lume Demiurgului la de geniu față de
II. din soare și departe de castel cererea imposibilă lumea comună,
noapte  Argumentul Luceafărul
infidelității izolându-se

„A fost odată ca-n „Viclean copil de casă,/ „Și din repaos m-am „Doi tineri siguri ”
povești/ A fost ca Ce umple cupele cu vin/ născut/ Mi-e sete de
niciodată/ Din rude Mesenilor la masă” repaos” „Cobori în jos, luceafăr
Citate mari împărătești/ O blând,/ Alunecând pe-o
folositoare prea frumoasă fată” „Băiat din flori și de „-De greul negrei rază/ Pătrunde-n codru și
pripas,/ Dar îndrăzneț vecinicii,/Părinte, mă în gând/ Norocu-mi
„Cum e fecioara între cu ochii” dezleg” luminează!”
sfinți și luna între stele”
„Cu obrăjei ca doi „Reia-mi al nemuririi „Ce-ți pasă ție, chip de
„Îl vede azi, îl vede bujori/ (...)/ Se furișează nimb/ Și focul din lut,/ Dac-oi fi eu sau
mâni/ Astfel dorința-i pânditor/ Privind la privire/Și pentru toate altul?”
gata” Cătălina” dă-mi în schimb/ O
oră de iubire ” „Trăind în cercul vostru
„El iar privind de „Încă de mic/ Te srâmt/ Norocul vă
săptămâni/ Îi cade cunoșteam pe tine,/ Și „Căci toți se nasc spre petrece, Ci eu în lumea
dragă fata” guraliv și de nimic/ Te- a muri/ Și mor spre a mea mă simt/ Nemuritor
ai potrivi cu mine” se naște” și rece”

„Deși vorbești pe „O, de Luceafărul din „Ei doar au stele cu

înțeles/ Eu nu te pot cer/ M-a prins un dor de
pricepe” moarte”
„Cobori în jos, luceafăr „ Dar se înalță tot mai
blând/ Alunecând pe-o sus,/ Ca să nu-l pot
rază,/ Pătrunde-n casă ajunge”
și în gând și viața
luminează!” „ În veci îl voi iubi și-n
veci/ Va rămânea
departe”
noroc/ Și prigoniri de
soarte,/ Noi nu avem
nici timp, nici loc/ Și
nu cunoaștem moarte”
„Și pentru cine vrei să
mori?/ Întoarce-te, te-
ndreaptă/ Spre-acel
pământ rătăcitor/ Și
vezi ce te așteaptă”

Tabloul I este o poveste fantastică de dragoste, deoarece se manifestă între două ființe
aparținând unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică și tocmai de aceea este și o iubire
imposibilă. Așadar, planul universal-cosmic se întrepătrunde armonios cu cel uman-terestru,
geniul este astrul ceresc în ipostaza Luceafărului, fata de împărat este unică, iar în raport cu
Luceafărul, aproape egală. Poate de aceea a ales Eminescu o ființă fantastică, de basm, singura
care ar putea transcende în lumea înaltă a spiritualitătii geniului.
Incipitul este o formulă inițială de basm, atestând astfel filonul folcloric al poemului: „A
fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată.”
 Unicitatea fetei de împărat este accentuată prin superlativul popular, „prea frumoasă” și
prin comparațiile care o apropie de spiritualitatea superioară a geniului „Și era una la părinți/ Și
mandră-n toate cele ,/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.
Fereastra, ca spațiu de comunicare între planul terestru și cel cosmic, este o metaforă ce
sugerează cele două lumi, a fetei și a luceafărului: „Din umbra falnicilor bolți/ Ea pasul și-l
îndreaptă/ Lângă fereastă, unde-n colț/ Luceafărul așteptă.” Între cei doi se aprinde flacăra
iubirii, întâlnirea având loc în oglindă (ca spațiu de reflexie) și prin intermediul visului: „Ea îl
privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Când o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă”.
Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorință și de forță
magică, strofa fiind construită ca o formulă cu puteri supranaturale: „Cobori în jos, luceafăr
blând,/ Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!”
Luceafărul se întrupează mai întâi sub chipul angelic al „unui tânăr voievod”, ca fiu al
cerului și al mării, „Iar cerul este tatăl meu,/ Și mumă-mea e marea”. Luceafărul o cheamă pe
fată în lumea lui, oferindu- i statutul de stăpână a întinderilor de ape: „O, vin! Odorul meu
nespus,/ Și lumea ta o lasă!/ Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar ti să-mi fii mireasă”. Fata îl refuză
simțindu-l „ străin la vorbă și la port”, aparținând unei lumi necunoscute ei, de care se teme:
„Ochiul tău mă-ngheață”. Antitezele demonstreză ideea că cei doi îndrăgostiți aparțin unor
entități diametral opuse, una fiind veșnicia și cealaltă, iminența morții: „Căci eu sunt vie, tu ești
mort”. Fata își mărturisește neputința de a accede spre cunoaștere, sesizând imposibilitatea
formării cuplului: „Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată”.
Ca în basmele populare, după trei zile și trei nopți, fata își amintește de Luceafăr în
somn ( mitul oniric) și îi adresează aceeași chemare încărcată de dorințe. Astrul vine în odaia
fetei sub înfățișare demonică, „un mândru chip”, născut din soare și din noapte și-i oferă lumea
lui, cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză și de această
dată, deși frumusețea lui o impresionează puternic: „- O ești frumos, cum numa-n vis/ Un
demon se arată/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată”. Metamorfozele
Luceafărului în cele două întrupări, de înger și demon, ilustrează mitul „Zburătorului”, preluat
de Eminescu din mitologia populară autohtonă.
Ideea apartenenței genului la nemurire ca și statutul de muritoare al fetei sunt exprimate
prin antiteza dintre eternitate și efemeritate: „- Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu
oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare?”. Fata însă nu îi înțelege aspirațiile,
„Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe”, de aceea îi cere să devină el muritor, să
coboare în lumea ei „Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca mine”.
Puterea de sacrificiu în numele împlinirii iubirii ideale este proprie exclusiv geniului,
viziune romantică exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire, prin renunțarea la
nemurire: „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să
mă dezlege.” Superlativul popular absolut folosit în versul „Cât te iubesc de tare” sugerează
pasiunea erotică a omului superior și dorința lui de cunoaștere a lumii pământene. Luceafărul
pleacă spre demiurg pentru a-i cere dezlegarea de nemurire: „S-a rupt din locul lui de sus/
Pierind mai multe zile”.
Tabloul II este o idilă pastorală între două ființe aparținând aceleiași lumi. Cadrul
naturii este dominat de spațiul uman-terestru, fata se individualizează prin nume, Cătălina, și
prin înfățișare, iar Luceafărul este doar aspirație spirituală, ideal.
 Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, „viclean copil de casă”, care o urmărește
„pânditor” pe Cătălina și căruia Eminescu îi face un scurt portret într-un ton ironic: „îndrăzneț
cu ochii”, cu „obrăjei ca doi bujori”. Numele celor doi, Cătălin și Cătălina, este asemănător,
deoarece ei sunt exponenții individuali ai aceleași spețe omenești, ambii sunt pământeni.
Dragostea lor e compatibilă cu aceea dintre un flăcău și o fată de la țară, o idilă pastorală
argumentată și prin limbaj și prin gesturi: „- Dar ce vrei, mări, Cătălin/ Ia dut’ de-ți vezi de
treabă”. Luceafărul este în acest tablou doar sugerat, ca aspiratie spirituală, ca dorință erotică
ideală: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”.
Ritualul iubirii se învață ca un joc, având gesturi tandre, mângâietoare: „- Dacă nu știi,
ți-aș arăta/ Din bob în bob amorul [...] Și ochii tăi nemișcători/ Sub ochii mei rămâie.../ [...],
Când fața mea se pleacă-n jos ,/ În jos rămâi cu fața,/ [...] Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu
iarăși mă sărută”.
Ideea compatibilității celor două lumi este exprimată în limbaj popular cât se poate de
obișnuit: „Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...”. Superioritatea geniului, în ipostaza
Luceafărului, este conștientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde
în lumea ideilor înalte „În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe...”.
Tabloul III, numit și „drumul cunoașterii”, este dominat de planul universal-cosmic,
Luceafărul este Hyperion, iar fata este motivația călătoriei, simbolul iubirii ideale.
Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spațiul intergalactic simbolizează un drum al
cunoașterii și totodată motivația meditației pe care Eminescu o face asupra condiției omului de
geniu în raport cu oamenii obișnuiți, dar și cu idealul spre care aspiră acesta, prin lirica
măștilor. Hyperion îi cere Demiurgului dezlegare de nemurire, pentru a putea descifra taina
fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, ideal pentru care este capabil de sacrificiul suprem:
„Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire...”. Demiurgul îi respinge dorința dezvăluindu-i disprețul pentru statutul de muritor al
omului obișnuit, care nu-și poate determina propriul destin, ci se bazează numai pe noroc. În
antiteză cu omul de geniu, capablil de a împlinii idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și
neînțeles în societete „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp,
nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.
Ideea dualității ciclice, aceea că existența umană este alcătuită din viață și moarte, este
unul dintre argumentele Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunțe la dorința de a
deveni muritor – „Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște” și respinge cu fermitate
solicitarea lui Hyperion, „moartea nu se poate...”, exprimându-și profundul dispreț pentru
această lume superficială, meschină, dominată de egoism și care nu merită sacrificiul omului de
geniu: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și
vezi ce te așteptă”/.
Tabloul IV îmbină, ca și primul, planul universal-cosmic și uman-terestru, dând
poemului o simetrie perfectă. Geniu redevine astru, iar fata își pierde unicitatea, numele,
frumusețea, înfățișarea, ipostaza femeii în acest tablou fiind aceea muritoare oarecare, „de chip
de lut”.
Întorcându-se „în locul lui menit pe cer”, Luceafărul privește pe pământ și vede „ doi
tineri singuri”, într-un dezlănțuit joc al dragostei: „ –O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se
culce/ Sub raza ochiului senin/ Și negrăit de dulce”. Fata, „îmbătată de amor”, adresează
Luceafărului o chemare modificată, formula nu mai este magică și accentuează ideea că omul
obișnuit este supus sorții, întâmplării norocului, fiind incapabil de a se înălța la iubirea
absolută, ideal care nu-i este accesibil: „ – Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!”.
Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea strâmtă, meschină și
superficială și „nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul”, exprimându-și desconsiderarea
față de incapacitatea acestei lumi de a-și depăși limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor
superioane: „ – Ce-ți pasă ție, chip de lut/ Dac-oi eu sau altul?„.
Finalul poemului este o sentință în sensul justițiar, în care antiteza dintre pronumele
personal de persoana I singular, „eu” și a II- a plural, „vostru” semnifică esența conflictului
dintre etern și efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de
amăgitoarele chemări ale fericirii pământești, care este trecătore și lipsită de profunzimea
sentimentului: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă
simt/ Nemuritor și rece”.
Atitidinea rece a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci o
atitudine rece, rațională, o detașare superioară specifică geniului, care nu mai permite un dialog
între cei doi, deoarece ei aparțin unor lumi incompatibile, având concepții diferite despre iubire.

Nivelurile textului:
1. Prozodia :
- Respectă rigorile prozodiei clasice
- Rimă încrucișată
- Măsură de 7-8 silabe
- Ritm iambic
- Asonanțe și rimă interioară
- Muzicalitate elegiacă, meditativă
2. Nivel morfologic:
- Dativul etic și dativul posesiv => intimitate
- Oralitatea textului susținută de vorbirea populară și formele arhaice
- Imperfectul folosit în tabloul III => mișcare eternă și continuă a cosmosului
3. Nivelul stilistic:
- Poem constuit pe baza alegoriei și antitezei
- Metafore: „palate de mărgean”, „cununi de stele”
- Hiperbole (în portretul Luceafărului): „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”
- Oximoron: „mort frumos cu ochii vii”
- Comparații: „O prea frumoasă fată/(...)/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele.”

Concluzie:
Fiind ” chintesența gândirii poetice eminesciene” ( G. Călinescu), poemul „Luceafărul”
ilustrează condiția pur romantică a omului de geniu în raport cu lumea, iubirea și
cunașterea, prin armonizarea temelor și motivelor specifice romanticilor, amestecul
genurilor și speciilor literare, dar și încifrarea unor idei poetico-filosofice precum cea a lui
Schopenhauer.