Datoriile crestinului fata de sine insusi

Ce înţelegem prin datoriile creştinului către sine însuşi?

Pentru a putea face faţă aşa cum se cuvine diferitelor trebuinţe ale vieţii şi pentru a-şi
îndeplini menirea sa morală, creştinul are nevoie de pregătire sufletească şi trupească. Această
pregătire o au în vedere tocmai datoriile către sine insuşi. Prin mijlocirea lor, puterile şi însuşirile
credinciosului, ajutate de harul sfinţitor, înfloresc şi rodesc binefăcător în viaţă.
De câte feluri sunt datoriile către sine însuşi?
Datoriile către sine însuşi sunt de două feluri: unele privesc întreaga fiinţă a credinciosului,
iar altele, fiecare parte alcătuitoare a fiinţei sale, adică sufletul şi trupul.
Care sunt datoriile creştinului către întreaga sa fiiinţă?
Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi de seamă: cinstirea de
sine, dragostea de sine şi smerenia.
Ce este cinstirea de sine?
Cinstirea de sine este virtutea, prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu
care Dumnezeu 1-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte fapturi.

Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-1 deosebesc de toate
celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul este creat „după chipul lui Dumnezeu"
(Fac. 1, 26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este „templu al
Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19) şi chemat la fericirea veşnică. Faptul acesta, de bună seamă, trebuie să-i
fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţa darurile şi vrednicia cu care 1-a înzestrat
Dumnezeu numai pe el, adică îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine.
În ce chip îşi arată creştinul cinstirea de sine?
Creştinul îşi arată cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care întuneca şi
înjosesc chipul lui Dumnezeu în el; iar pe de altă parte, prin săvârşirea falptelor bune, care îl conduc
spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun.
Ce este cinstea sau numele cel bun?
Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoaşterea de către ceilalţi semeni a vredniciei
morale şi a muncii cuiva. Ea se câştigă prin năzuinţa firească a credinciosului de a şi îndeplini
conştient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine.
în Sfânta Scriptură se spune că „Un nume bun este mai de preţ, decât bogaţia" (Pilde 22,1).
Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea,
datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.
Care sunt foloasele cinstirii de sine?
Cinstirea de sine este un scut puternic împotriva ispitelor păcatului, îndemn tare de a stărui
şi înainta în virtute, izvor bogat al dragostei şi mulţumirii către Dumnezeu pentru darurile primite,
precum şi al dragostei către aproapele care şi el, asemenea, este creat după „chipul lui Dumnezeu".
Care sunt păcatele împotriva cinstirii de sine?
Păcatele împotriva cinstirii de sine sunt: înjosirea prin făţărnicie, linguşirea, vieţuirea
păcătoasă şi nepăsarea faţă de cinstea proprie.
Ce este dragostea de sine?
Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harul sfinţitor, năzuieşte să- şi
dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor morale, spre a
ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci, pe când dragostea firească de sine se cuprinde în imboldul păstrării vieţii, virtutea
dragostei de sine se arată prin păstrarea, sporirea şi buna întrebuinţare a darurilor primite de la
Dumnezeu.
În ce chip îşi arată creştinul dragostea de sine?
Creştinul îşi arată dragostea de sine prin grija faţă de luminarea şi întărirea puterilor
sufleteşti şi de mântuirea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Ce-i va folosi
omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îi va pierde?" (Matei 16, 26), precum şi prin
grija pentru sănătatea trupului şi pentru folosirea lui în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Care sunt foloasele dragostei de sine?
Virtutea dragostei de sine, fiind nedespărţită de dragostea către Dumnezeu şi către
aproapele, este neapărat necesară pentru mântuire. Fără ea, creştinul nu poate împlini lucrul pe care
i 1-a încredinţat Dumne zeu în această viaţă, nu poate fi stăruitor în bine şi nici nu poate folosi bine
virtuţile creştineşti. Ea înfrânează poftele rele, duce la ferirea de păcat şi la împodobirea cu alese
virtuţi creştine.
Care sunt păcatele împotriva dragostei de sine?
Păcatele împotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, în ura de sine, arătată prin
săvârşirea de fapte rele, precum citim în Sfânta Scriptură: „De vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă
ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii" (Rom. 8, 13).
Ce este smerenia?
Smerenia, întâlnită cu adevărat numai în religia creştină, este virtutea prin care creştinul
recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se
mândreşte cu ele. „Ce ai, pe care să nu-l fi primit; iar dacă L-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-
ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).
Dar pentru că, pe lângă însuşiri bune, fiecare om are şi slăbiciuni, smerenia mai cere ca
fiecare să-şi recunoască şi slăbiciunile sale, precum şi să recunoască în acelaşi timp şi părţile bune ale
aproapelui.
Aşadar, smerenia nu se împotriveşte cinstirii şi dragostei de sine. Dimpotrivă, cu cât creştinul
este mai pătruns de înaltă vrednicie a firii sale şi de înălţimea chemării sale, cu atât mai mult el va şti
să preţuiască şi darurile date de Dumnezeu lui şi aproapelui, recunoscându- şi totodată atât
slăbiciunile sale, cât şi dependenţa sa întru toate de Dumnezeu.
Este smerenia necesară mântuirii?
Da, pentru că fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a harului dumnezeiesc, nici
credinţă desăvârşită, nici rugăciunea cuviincioasă, nici pocăinţa adevărată şi nici stăruinţa în bine.
 Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuţi creştine, fiind cu drept cuvânt numită
temelia lor. Aşa, de pildă, credinţa este smerenie a minţii; ascultarea, smerenie a voii; pocăinţa,
smerenie a poftelor şi a patimilor. De aceea Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli îndeamnă cu multă
stăruinţă, prin cuvânt şi pildă, la împodobirea cu virtutea smereniei: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29), spune Mântuitorul,
Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit într-atât încât a luat chipul neputinţei noastre şi S-a făcut om. El a
trăit o viaţă plină de lipsuri, urmărind împlinirea lucrării de mântuire a oamenilor, iar nu strălucirea
trecătoare a vieţii pământeşti.
De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă la smerenie, spunând că Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriţi le dă har„ (I Petru 5, 5).
Pilde alese de smerenie găseşte creştinul în viaţa Maicii Domnului şi a celorlalţi sfinţi.
Care sunt însuşirile smereniei?
Smerenia creştină trebuie să fie: 1) Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă; altfel ea
este făţărnicie şi mândrie tăinuită; 2) Să fie unită cu adevărata cinstire şi dragoste de sine şi cu
încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată; 3) Să se arate prin fapte şi să fie
statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală.
Care sunt roadele smereniei?
Roadele cele mai de seamă ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu şi recunoştinţa
faţă de El; 2) Căinţa pentru păcate şi dorul după conlucrarea cu harul sfinţitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea
sufletului (Matei 11, 29); 4) Înfrânarea imboldului după laude şi măriri deşarte; 5) Cinstirea,
dragostea, dreptatea şi îngăduinţa faţă de aproapele.
Care sunt mijloacele pentru câştigarea smereniei?
Mijloacele potrivite pentru câştigarea smereniei sunt: 1) Rugăciunea pentru dobândirea
ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la învăţătura Mântuitorului, la pilda vieţii Sale şi a
sfinţilor; 3) Cunoaşterea adevărată de sine, căci cine se cunoaşte bine pe sine şi îşi cunoaşte însuşirile
sale bune, dar şi slăbiciunile şi pornirile sale pătimaşe şi are voinţa să le stăpânească, poate evita
faptele rele şi stărui în cele bune.
Care sunt păcatele împotriva smereniei?
Păcatele împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine
peste măsură, din care răsar multe alte rele. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor
smeriţi le dă har" (I Petru 5, 5). Căci, pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea
păcatelor şi viaţa virtuţilor.
Păcat împotriva smereniei este şi înjosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la
Dumnezeu pentru lucrări nefolositoare.
Care sunt datoriile creştinului faţă de sufletul său?
După învăţătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creaţie dumnezeiască, chipul lui
Dumnezeu în om, partea spirituală şi nemuritoare care-l deosebeşte pe om de orice altă făptură, deci
partea cea mai de preţ a fiinţei sale.
Din această cauză, datoriile către suflet sunt cele mai sfinte pentru creştini. Ele se cuprind în grija de
luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viaţa
pământească potrivit legilor morale şi a dobândi fericirea cerească.
Puterile sufleteşti sunt: mintea, vointa şi simţămintele.