Virtutea creştină este puterea de care te învredniceşti în comunicarea cu Dumnezeu, printr-

un mod adecvat de comportare faţă de tine însuţi faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Virtutea
face pe om bine plăcut lui Dumnezeu, mulţumit în viaţa pământescă şi fericit în viaţa viitoare.
Omul virtuos este creştin desăvârşit . Virtutea are mai multe înfăţişări, vorbind astfel de mai
multe virtuţi şi anume: Virtuţile teologice: credinţa, nădejdea şi iubirea si Virtutile morale:
înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia.

Credinţa este absolut necesară pentru mântuire.

„Cel ce crede în El nu se judecă, iar cel ce nu crede, iată este judecat; cel ce crede în El nu
piere ci are viaţă veşnică”.
Minunile Domnului sunt condiţionate de credinţa aceluia ce-L cheamă: „Fie ţie după
credinţa ta”, „Credinţa ta te-a mântuit”.
Credinţa este o povară de care se sting toate săgeţile vicleanului cele aprinse ea este
biruinţa care a biruit lumea.
Credinţa trebuie să fie vie, adică să fie lucrătoare în iubire. Prin credinţă Dumnezeu nu
numai se descoperă şi ne cheamă la comunicare cu El ci şi ne influenţează prin har: „Nimeni nu
poate să vină la Mine dacă nu-i va fi dat de Tatăl Meu”. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să
creadă, dar îi cheamă pe toţi şi tuturor le oferă posibilitatea de a crede.
Nădejdea este năzuinţa plină de încredere spre posesiunea lui Dumnezeu, garantată de
iubire şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „ancoră a sufletului sigură
şi tare, care intră în cele dinăuntru ale catapeteasmei, unde a intrat ca Înainte-Mergător pentru
noi Iisus”.
Nădejdea este năzuinţa plină de încredere în dobândirea fericirii veşnice. Ea dă putere de
luptă, de înfrângere a tuturor greutăţilor, pentru dobândirea mântuiri. Sfântul Apostol Pavel ne
îndeamnă zicând:”Să ţinem neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care a făgăduit este
vrednic de credinţă „.
Dumnezeu este iubire care coboară în noi ne înnoieşte forţele morale şi ne sprijină în lupta
noastră de perfecţionare morală. Între om şi Dumnezeu ar trebui să se stabilească o legătură atât
de puternică încât acesta să poată măturisi: „Acum nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în
mine”. Dacă iubeşti pe Dumnezeu iubeşti şi ceea ce iubeşte Dumnezeu, iubeşti şi facerea
mâinilor Lui”. De aceea cel ce zice că pe Dumnezeu îl iubeşte iar pe aproapele său îl urăşte,
mincinos este.
Credinţa deschide sufletul spre Dumnezeu şi spre comunicarea Lui; nădejdea avântă
sufletul nostru spre unirea creştină cu Dumnezeu şi-l face să se sprijine plin de încredere pe
Dumnezeu.
Iubirea uneşte sufletul cu Dumnezeu în aşa fel încât cel ce iubeşte devine un Duh cu El, ea
realizează comunicarea deplină.
 Raportul dintre virtuţile teologice este exprimat în mod clar de Sfântul Apostol Pavel în
cuvintele cu care încheie imnul iubirii:”Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi iubirea
dar cea mai mare dintre acestea este iubirea”.
Iubirea îndelung rabdă, este bună, nu pismuieşte, iubirea nu se îngâmfă, nu se semeţeşte,
nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de
nedreptate ci se bucură de adevăr, toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le
rabdă. Iubirea nu cade niciodată.
Pentru întărirea noastră pe calea binelui şi a slujirii aproapelui, se cuvine să ne îmbrobodim
necontenit viaţa cu virtutea creştină, care este biruinţa neîntreruptă asupra răului, tărie şi
statornicie în săvârşirea faptelor bune. "Virtutea este hrana sufletului ".
Iubirea faţă de Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Iar ,,dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui şi
poruncile Lui nu Sunt grele”.
Iubirea fata de fraţii de credinţă: ,,Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-
am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” ,, Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că
El şi-a dat viaţa pentru noi; Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în
nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilaşilor, să
nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”
Faţă de semeni: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” De fapt: „Să nu
preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti şi orice altă
poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea, deci, este împlinirea Legii.”
Faţă de duşmani: ,,Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te
loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia
haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.
Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine…Dar Eu vă
spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă
urăsc, şi rugaşi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care
este în ceruri;…Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit.”Astfel în loc să ne certăm pe o doctrină sau pe o interpretare, mai bine ne-am lepăda
mai mult de egoismul nostru şi să facem mai vizibilă în viaţa noastră acest gen de iubire, faţă
de Dumnezeu, fraţi, semeni, şi duşmani. Astfel creştinii nu i-au parte la conflictele dintre
naţiuni, deoarece trebuie să ne iubim şi duşmanii răspunzând cu bine la rău , nici să ne ucidem
aproapele sau să folosim arme pentru lezarea semenilor noştri.

Virtutile morale sunt: Dreptatea, curajul, cumpătarea, înţelepciunea

Dreptatea, curajul, cumpătarea şi înţelepciunea sunt virtuţi de căpetenie. Ele au existat cu
mult înainte de creştinism. Dar pentru creştini ele au un înţeles aparte, mai bogat decât cel pe
care l-au descris înţelepţii din vechime.
Dreptatea creştină este virtutea prin care credincioşii îşi îndeplinesc toate datoriile faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele. Dreptatea vrea binele pentru toţi, aducând armonie şi bună
înţelegere, învingând răul prin bine. Din virtutea dreptăţii izvorăsc egalitatea, frăţia, respectul şi
preţuirea.
Curajul sau bărbăţia creştină se dovedeşte în lupta împotriva lucrurilor care pun în
primejdie înfăptuirea binelui. Curajul creştin este însuşirea sufletului de a-şi îndeplini cu
statornicie îndatoririle. El se dovedeşte în răbdare şi în suferinţă şi în întărirea nădejdii în mai
bine.
În Istoria Bisericii găsim mulţi sfinţi care au îndurat mari chinuri şi s-au jertfit pentru
Hristos, pentru a dobândi mântuirea. Din curaj sau bărbăţie izvorăsc stăruinţa şi încrederea.
 Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate
faptele sale: în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea. Roadele
cumpătării sunt blândeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi
sufletească. Înţelepciunea creştină este nu doar rezultatul învăţării, ci şi un dar primit de la
Dumnezeu. Adevăratul înţelept este cel care cunoaşte voia lui Dumnezeu şi o îndeplineşte ca să
nu Îl supere pe Acesta sau pe semenii săi. Roadele înţelepciunii sunt prevederea, ascultarea,
paza bună.
Aceste virtuţi, alături de credinţă, nădejde şi dragoste, formează temelia unei vieţi creştine
sănătoase.

BIBLIOGRAFIE:
 Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament, Buc., 1986
 Pr. Ioan C. Tesu, Virtutile crestine, Bucuresti, 2005.

eleva Petrescu Cristina (XII A)