Cateheză despre Virtuțile Teologice

În numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh,

Mă bucur că ați venit în număr mai mare de data aceasta și mă simt onorat să fiu și de
data aceasta împreună cu dumneavoastră. Precum știți, data trecută la cateheză am discutat
despre virtuțile cardinale, vă mai amintiți care sunt acestea? Acestea sunt: înțelepciunea,
dreptatea, curajul și cumpătarea. Astăzi vom dezbate împreună tema: „Virtuțile Teologice”

Ce sunt virtuțile teologice?

Ca definiție, virtuțile teologice sunt acelea care prind tărie în sufletul credinciosului cu
ajutorul Harului Dumnezeiesc și sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-l pe
credincios de izvorul vieții religioase, care este Dumnezeu.

Virtutea creștină este năzuința și deprinderea statornică a credinciosului de a împlini voia

lui Dumnezeu. Virtuțile teologice le sădește Dumnezeu în suflet, împreună cu harul sfințitor, de
aceea ele sunt virtuți suprafirești sau insuflate. Ele îndreaptă viața creștinului către Dumnezeu și-
i întăresc pornirea firească de a împlini fapte bune. Fără ele, nimeni nu se poate mântui.

Care sunt virtuțile teologice?

Aceste virtuți sunt: credința, nădejdea și dragostea (iubirea). Cele trei virtuți teologice
apar însoțite încă din antichitate de trei simboluri:

 Credința – e reprezentată de cruce

 Nădejdea – reprezentată prin ancoră
 Dragostea (iubirea) – este reprezentată prin inimă

Dupa filosofii greci, un om împlinit e cel care are dragoste pentru tot ce îl înconjoară, e
înțelept, drept și știe să se stăpânească, fiind cumpătat în vorbe, cât și în pofte. Practic, omul
ideal e unul ideal pentru societatea în care trăiește. Dar creștinismul cere altceva de la om, nu să
fie un om ideal pentru societatea în care trăiește, ci un bun candidat pentru Împărăția Cerurilor.
Să aibă dragoste, atât pentru semenii săi cât și responsabilitate pentru creația lui Dumnezeu, să
fie credincios și să fie pli n de nădejde că toate cele promise de Dumnezeu se vor împlini precum
spune Iisus în Marcu 13,31 „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”

Observăm că un credincios care are credință, nădejde și dragoste, devine drept, înțelept și
cumpătat, pentru că Dumnezeu îi cere să iubească dreptatea iar Duhul Sfânt e Duhul
înțelepciunii, iar omul postitor devine cumpătat.

De reținut este faptul că cele trei virtuți teologice (după chipul Treimii) nu se pot separa,
ci conlucrează în firea omului, transformându-l din omul cel vechi supus păcatului, în omul cel
nou prin harul dat de Iisus Hristos. Nu putem fi credincioși, dar să nu avem nădejde și nu ne
folosește la nimic să avem credință, dar să nu avem dragoste.

Sfântul Apostol Pavel, in 1 Corinteni capitolul 13, subliniează că „Nădejdea și credința

vor trece odată ce se vor împlinii în Împărăția lui Dumnezeu”. Deoarece credința e o promisiune,
iar nădejdea e o așteptare, dar când va venii Hristos, după cum a promis, credința și nădejdea vor
fi împlinite, și se vor sfârși, însă dragostea va rămânde în veci, căci Dumnezeu e iubire. De aceea
Sfântul Apostol Pavel în aceeași episolă ne spune că dragostea este mai mare „Și acum, rămân
acestea trei: Credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Toate
celelalte virtuți se nasc din aceasta. Putem spune că milostenia, dreptatea, smerenia- sunt ale
dragostei; Stăruița, înfrânarea, rugaciunea – sunt ale credinței, iar nădejdea naște puterea de a
răbda, de a ne duce crucea.

Păcatele săvârșite împotriva acestor virtuți sunt socotite de Morala Ortodoxă ca păcate
împotriva Duhului Sfânt.

Pentru omul cu adevărat creștin, aceste virtuți nu ar trebui să fie cu măsură, adică să nu
fie credință pe jumătate, un pic de nădejde, și un slab început de dragoste. Credința să fie
deplină, adică crezi sau nu crezi. Nădejdea atunci când slăbește, ne macină pe dinăuntru, și se
transformă în deznădejde. Dragostea este și o vedem că este, dar pe de altă parte, crește
încontinuu, și nu doar acum, ci și în Împărăția Cerurilor.

Rolul, importanța și necesitatea acestor virtuți

Sfântul Ioan Gură de Aur definește credința, și ne spune: „Că aceasta este credința, când
cineva pe cele de Dumnezeu făgăduite, deși nu se văd cu ochii aceștia, ai trupului, le socotește
mai vrednice de crezare decât pe cele văzute, care stau înaintea ochilor noștrii”

Importanța sau necesitatea credinței mântuitoare este evidențiată de însuși Mântuitorul

Iisus Hristos în Marcu 16,16 :„ Cel ce va cred și se va boteza se va mantua, iar cel ce nu va
crede se va osândi” - prin această virtute, adică credința, omul crede în existența Sfintei Treimi
(Dumnezeu Tatăl, Iisus Hristos și Duhul Sfânt), în învierea morților, în judecată și în (raiul și
iadul) care urmează după viața pământească.

Definiția nădejdii sau speranței din punct de vedere creștin, este așteptarea cu îndredere a
împlinirilor făgăduite de Dumnezeu, bine știind că Dumnezeu este credincios în ceea ce a
făgăduit.

Importanța sau necesitatea nădejdii pentru mântuire reiese din Romani 8,14 unde spune
că „Prin nădejde ne-am mântuit”.

Nădejdea în Dumnezeu și în făgaduințele sale sunt: Învierea morților, viața veșnică în rai.
 Omul nu trebuie să își pună nădejdea în el, în forțele proprii, în banii săi sau în alți
oameni. Nu trebuie să deznădăjduiască indiferent de păcatul săvârșit, dar nici să deznădăjduiască
fără frică în mila lui Dumnezeu.

El trebuie să-și pună nădejdea numai în Dumnezeu, să păzească poruncile Domnului, și el

va fi scăpat din nevoi și ajutat, urmând la venirea a doua lui Hristos să intre în stăpânirea
pământului.

Definiția dragostei, sau iubirea creștină este virtutea teologică prin care se realizează
comuniunea deplină cu Dumnezeu și prin El, cu toți oamenii și cu întreaga creație. Această
iubire își are izvorul în Dumnezeu, deoarece El este iubire absolută.

Importanța și însușirile iubirii sunt descrise frumos, concis și realist în imnul din 1
Corinteni 13, 4-7 „ Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu
pizmuiește, nu se laudă nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptae, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădjduiește, toate le rabdă”.

De aici rezultă că iubirea trebuie să fie mai presus de orice gând, sentiment și faptă.
Virtutea dragostei îi apropie pe creștini, îi face mai buni și este semnul după care pot fi cunoscuți
ca adevărați ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos.

Așadar, credința și nădejdea lucrează numai în viața pământească, pe când dragostea nu

cade niciodată, deoarece este veșnică fiindcă însuși Dumnezeu cel veșnic este iubire.

Și pentru noi, în viața de zi cu zi, piatra de încercare a acestei virtuți este iubirea de
vrăjmași, de aceea ca un îndemn este să ne rugăm și pentru vrăjmașii noștri.

Dacă astăzi am vorbit despre virtuțile creștine în general, la următoarea noastră întâlnire
ne vom opri asupra primei virtuți și anume Credința

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.