Căderea în păcat

Păcat strămoșesc = starea de reală păcătoșenie a naturii umane căzute, rezultând

din originea păcatului strămoșesc, ce constă în neascultarea protopărinților noștri;
Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, având menirea de a deveni
asemănarea Creatorului. În vederea ajungerii la desăvârșire, Dumnezeu l-a
înzestrat pe om cu toate puterile spirituale și fizice necesare creșterii morale.
Pentru a atinge sfințenia, omul trebuia să treacă și un examen moral.
Sf. Ioan Damaschin spune că ,,nu era folositor ca omul să dobândească
nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și osânda
diavolului”.
Porunca de a nu mânca din pomul Raiului nu este semn de tiranie, ci dovada
înțelepciunii lui Dumnezeu, care dorește să-l ridice pe om la starea de libertate
deplină.
Porunca primită de protopărinți cuprindea în sine întreaga lege morală
comunicată lor de Dumnezeu. Respectarea acestei porunci ar fi demonstrat
încrederea și iubirea deplină față de părintele creator.

Ființa păcatului strămoșesc

Păcatul strămoșesc constă în nesupunere și neascultare, neîncredere și
nerecunoștință, toate având la bază mândria.
Înțelepciunea lui Isus Sirah, capitolul 10, versetul 13, spune că ,,începutul
păcatului este mândria”.
Sf. Ioan Hrisostom afirmă că primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a
fi ca Dumnezeu.
Vorbind despre păcatul strămoșesc, urmărim trei aspecte:
1. Material
2. Formal
3. Aspectul de pedeapsă
După aspectul material, păcatul constă în pierderea nevinovăției primordiale,
ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, retragerea harului divin și alterarea chipului
Lui Dumnezeu în om.
Aspectul formal constă în vina specifică oricărei greșeli. Vina pentru
păcatele personale este evidentă pentru orice om, însă păcatul nesăvârșit de noi
generează o vină cu un alt înțeles. În această vină se cuprinde dispoziția păcătoasă
rezultată din prima călcare a voinței lui Dumnezeu, transmisă și noua ca stricăciune
a naturii umane.
Pedeapsa pentru păcat se manifestă în mai multe feluri:
1.În sulfet prin sentimentul vinovăției și prin mustrări de conștiință;
2.În viața externă prin suportarea unor greutăți și suferințe;
Cea mai mare pedeapsă a păcatului este moartea(Romani 6,23). Moartea are
trei înțelesuri: trupească, sufletească(ruperea legăturii cu Dumnezeu) și veșnică
(despărțirea definitivă de Dumnezeui și imposibilitatea de a intra în Împărăția Lui.)
Acest aspect a durat până la mântuirea adusă de Hristos (I Corinteni
15,23): ,,Precum în Adam toți mor, în Hristos toți vor învia”.

Teorii cu privire la transmiterea păcatului strămoșesc

1.Teoria imputațiunii indirecte:
Prin ea se afirmă că omul are dispoziția de a păcătui, iar în urma păcatului toți
suntem fii ai mâniei(Efeseni 2,3).
2. Teoria imputației externe, care susține că urmașii sunt vinovați prin simplu
fapt că descind din Adam.
3. Teoria omului universal (naturalistă), care susține că Adam a fost un om
universal, iar căderea lui a afectat întreaga natură umană.
4. Teoria păcatului strămoșesc ca păcat al naturii, care susține că vina din
păcatul strămoșesc se moștenește deoarece aceasta este cuprinsă în natura
moștenită.
5. Teoria aligațiunii, care susține că Dumnezeu a emis o hotărâre conform
căreia se stabilește o legătură morală între voința lui Adam și voința urmașilor.
Dacă Adam a călcat porunca, urmașii sunt supuși să o încalce.

Existența reală a păcatului strămoșesc

Biserica învață că păcatul strămoșesc nu e doar o faptă izolată în sine sau o
simplă încălcare a legii, ci o stare care se prelungește la toți urmașii lui Adam.
Se numește păcat strămoșesc, păcat original sau păcat ereditar.
 În vechime, păcatul strămoșesc a fost contestat de manihei și priscilieni, care
susțineau că firea omului este rea în sine și păcatul nu există, pentru că omul
greșește din cauza firii.
Origeniștii susțineau că păcătoșenia nu se datorează păcatului strămoșesc, ci
unui păcat săvârșit de suflete înainte de unirea cu trupul.
Pelagienii consideră că păcatul lui Adam a fost un păcat personal, iar suferințele
și moartea sunt fenomene naturale, fără legătură cu greșeala primilor oameni.
Despre păcatul strămoșesc, Sfânta Scriptură vorbește astfel: ,,Cine este curat de
păcat, nimeni, chiar dacă viața lui pe pământ ar fi de o singură zi”( Iov
14,4), ,,Întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica
mea.”(Psalmul 50,6).

Diferențe interconfesionale cu privire la păcatul strămoșesc

Doctrina catolică afirmă că păcatul constă în pierderea darurilor supranaturale,
iar urmările păcatului sunt dizgrația, pedeapsa, înrăutățirea omului și moartea.
Păcatul este considerat ca o încălcare a legii, care atrage după sine pedeapsa.
Nu este scoasă în evidență stricăciunea internă produsă de păcat, ci doar vina
juridică și osânda care cade asupra urmașilor lui Adam.
Din concepția catolică reiese că după păcat natura umană a rămas intactă.
Se poate ajunge la concluzia că opoziția dintre spiritual și material exista și
înainte de cădere. Această opoziție s-a accentuat după căderea în păcat. Acest lucru
este contrazis prin Facere 1,31.
Doctrina protestantă în contrast cu cea romano-catolică denaturează ființa
păcatului strămoșesc și exagerează urmările acestăra, considerându-l ca distrugere
totală a chipului lui Dumnezeu în om. Păcatul este, pe de-o parte, lipsa fricii de
Dumnezeu și a încrederii în El, iar, pe de altă parte, concupiscență(pofta
trupească).
Trebuie să recunoaștem în teza protestantă ca pozitivă afirmația că păcatul
înseamnă o stricăciune lăuntrică a omului și tot astfel sentimentul adâncimii
păcătoșeniei omenești și a mânturii.
a. prin cădere, oamenii n-au pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu și
înțelegerea realităților spirituale, existând și o revelație naturală: ,,Că și păgânii
pot, într-o oarecare măsură, să-L cunoască pe Dumnezeu”;
b. păcatul originar n-a suprimat libertatea, ci numai a diminuat-o;
c. păcatul n-a distrus întru totul chipul lui Dumnezeu în om;
 d. faptele bune ale omului natural ale păgânilor sunt cu adevărat bune;
e. ca o consecință a celor de mai sus dacă în sine firea omului de după păcat, ele
nemaiputând face altceva decât răul este cu totul nedrept ca un astfel de om să fie
pedepsit.