Cap.

I Învățătură de credință
1.Adorarea lui Dumnezeu

Ce înțelegem prin termenul ,,adorare”?

Prin ,,adorare” înțelegem o iubire foarte

puternica. Când spunem ,,te ador” transmitem
mesajul ca suntem fascinați de persoana cealaltă, ea
constituie totul pentru noi, e o ființă excepțională, o
iubim atât de mult încât nu putem expune practic în
cuvinte sentimentele atât de profunde pe care i le
purtam.
Așadar, "adorarea" este o iubire desăvârșită, absoluta.
Ce este adorarea d. p. d. v. religios ?
Din punct de vedere creștin-ortodox adorarea este o atitudine profund religioasă, însoțită de ritual
și gesturi, prin care se exprimă credința în Dumnezeu.
Această iubire absolută este cea mai înaltă formă de cinstire și de slăvire a lui Dumnezeu, care se
cuvine să o oferim doar lui Dumnezeu.
Modalități de adorare:
1. direct - pin adorarea Lui
2. indirect – prin supravenerarea Maicii Domnului, prin venerare Sfinților etc.
În Biserica Ortodoxă Dumnezeu poate fi cinstit în mod particular (acasă) și public (participarea la cultul
divin public).
Adorarea lui Dumnezeu se poate face prin:
- cuvinte de laudă;
- participarea la sfintele slujbe;
- fapte bune;
- ascultarea și împlinirea poruncilor Sale;
- rugăciune.
Cu toate acestea există și păcate împotriva lui Dumnezeu:
- erezia = învățătură greșită
- apostazia = renunțarea la credință
- superstițiile
- ocultismul = magia
- fanatismul religios
- idolatria
- blasfemia
 2.Preacinstirea Maicii Domnului

Cinstirea pe care Biserica o acordă Maicii Domnului se numește

supravenerare sau preacinstire.
Această formă de cinstire este superioară cinstirii sfinților și inferioară
adorării lui Dumnezeu.
Numirile date Maicii Domnului: Preasfântă, Preacurată, Fecioară
Maria, Preabinecuvântată, Pururea Fecioară Maria, Slăvită Stăpână.
Sărbători închinate Maicii Domnului:
· 1. Biserica i-a închinat 4 SĂRBĂTORI MARI:
a. Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie
b. Intrarea în biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie
c. Buna Vestire – 25 martie
d. Adormirea Maicii Domnului – 15 august
· 2. Deasemenea în calendarul nostru mai apar şi SĂRBĂTORI MICI închinate Maicii
Domnului:
a. Acoperământul Maicii Domnului - 1 octombrie;
b. Zămislirea Sfintei Fecioare – 9 decembrie;
c. Soborul Maicii Domnului – 26 decembrie;
d. Izvorul Tămăduirii;
e. Punerea în raclă a veşmântului Născătoarei de Dumnezeu – 2 iulie
Modalităţi de preacinstire a Maicii Domnului:
- Închinarea de cântări religioase
- Adresarea de rugăciuni
- Slujbe speciale: Acatist, Paraclis și Prohod
- Construirea de Biserici care au ca hram sărbători închinate Maicii Domnului
- Pictarea chipului Maicii Domnului în icoane
- Purtarea numelui Maria
 3.Cinstirea Sfinților

Ce este venerarea ? Cine sunt Sfinții?

Cinstirea pe care Biserica o acordă Sfinților se numește VENERARE.
Sfinții sunt credincioșii care înzestrați și luminați de harul divin au dus o viață exemplară conformă cu
învățăturile lui Hristos.
Sfinții sunt oameni care au dobândit calitatea de ,,prieteni” ai lui Dumnezeu, ,,viețuitori ai cerului”,
mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru creștinii care le adresează rugăciuni.
Ei sunt cinstiți de către oameni pentru: credința dreaptă; viața curată; luptele și jertfele lor pentru
biruința credinței creștine în lume; meritele deosebite în viața și istoria Bisericii; puterea lor de mijlocitori și
ocrotitori ai omului în relația cu Dumnezeu.

Ce este canonizarea ?
Procesul prin care o persoană ajunge să fie considerată sfântă se numește canonizare.
Cea care hotărăște căror persoane din istoria creștină să li se acorde recunoașterea de sfânt este Biserica,
prin Sfântul Sinod. Criteriile acordării ,,sfințeniei” sunt:
- Ortodoxia credinței (mărturisirea și apărarea credinței)
- Sfințenia vieții
- Moartea martirică
- Primirea de la Dumnezeu a unor daruri neobișnuite, cum ar fi facerea de minuni

Biserica grupează sfinții în mai multe categorii:

- Patriarhii, drepții și proorocii Vechiului Testament
- Apostolii și Ucenicii Mântuitorului
- Martiri și Mărturisitori
- Mari teologi și ierarhi
- Pustnici
- Oameni simpli care au dus o viață deosebită d. p. d. v. spiritual.
Venerarea pe care creștinii o acordă sfinților nu se confundă cu adorarea lui Dumnezeu și nici cu
preacinstirea / supravenerarea Maicii Domnului.

Venerarea sfinților se face prin:

- Purtarea numelui lor
- Numirea lor ca ocrotitori ai familiilor și instituțiilor
- Zidirea de Biserici în cinstea lor
- Pictarea lor în icoane
 - Cinstirea moaștelor lor
- Rugăciuni și rugăciuni speciale: acatistul
- Instituirea unor sărbători speciale
Ziua de prăznuire a unui sfânt este ziua în care acesta a trecut la cele veșnice, adică a dobândit viața veșnică
în Împărăția lui Dumnezeu.
Creștinii trebuie să le urmeze pilda vieții lor și să se roage lor ca unora ce mijlocesc lui Dumnezeu pentru
noi. Șirul sfinților s-a continuat în Biserică până în zilele noastre și va continua până la sfârșitul lumii.
 Cap. II Trăirea învățăturii creștine

1.Datoriile creștinului față de Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne îndeamnă: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta” (Marcu, 12, 30).
Această iubire, a omului față de Dumnezeu, se poate demonstra prin tot ceea ce face omul și care este
bine plăcut lui Dumnezeu. Întreaga noastră existență ar trebui să fie o dovadă a iubirii nostre față de Creator.
Scopul vieţii noastre creştine este - aşa cum spunea un mare Sfânt al Bisericii Ortodoxe, Sfântul
Serafim de Sarov - dobândirea Duhului Sfânt, adică unirea cu Dumnezeu. Nu putem însă ajunge aici dacă nu
împlinim poruncile Lui, deoarece, după mărturia altui Sfânt Părinte, Hristos este ascuns în poruncile Lui şi,
pe măsură ce le împlinim, El ni se descoperă. Astfel, vom şti în mod sigur pe Cine cinstim şi de ce îl cinstim.
Aşadar, cele mai importante datorii ale creştinului faţă de Dumnezeu sunt: să-L laude în toată vremea
şi să-I împlinească poruncile. Toate însă trebuie făcute cu sinceritate, inimă curată şi fară vreun scop material.
Dumnezeu îl cheamă pe om la împlinirea acestor datorii, iar omul trebuie să asculte şi să răspundă.
Datoriile faţă de Dumnezeu sunt exprimate clar în primele patru porunci ale Decalogului.
În primul rând, suntem datori ca doar Lui Dumnezeu Cel din ceruri, Care este singurul şi adevăratul
Dumnezeu, să-I slujim şi să-L cinstim ca pe Unul ce este Creatorul, Binefăcătorul și Sfinţitorul nostru. Îl
cinstim atunci când numai lui Dumnezeu ne închinăm şi numai Lui îi încredinţăm toate gândurile şi dorinţele
noastre, când numai în El ne punem nădejdea şi când numai pe El îl mărturisim, dar şi când participăm la
sfintele slujbe rânduite de El şi de Sfânta Sa Biserică.
Dar pentru a-L cinsti pe Dumnezeu cum se cuvine, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi
creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să ne menţină în comuniune cu El
De asemenea, suntem datori să respingem închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti
sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că
ar fi adevăraţi dumnezei, dar şi la toate lucrurile care-l pot face pe om rob al lor.
Alte datorii faţă de Dumnezeu sunt:
- purtarea cuviincioasă în lăcașurile de cult
- ferirea de necinstirea lucrurilor sfinte
- ferirea de a lua în bătaie de joc numele lui Dumnezeu prin înjurături şi blesteme
- respectarea zilei de odihnă, etc.
 2.Datoriile creștinului față de sine

Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi: cinstirea de sine, dragostea de sine
şi smerenia.
Cinstirea de sine (sau stima de sine) este virtutea prin care omul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu
care Dumnezeu l-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi. Cu mintea sa, omul îşi dă seama că el
are însuşiri şi puteri care-1 deosebesc de toate celelalte făpturi. Numai omul este creat după chipul lui
Dumnezeu (Fac. 1, 26-27), trupul său este templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19) şi numai el este chemat la
viaţa veşnică.
Creştinul îşi arată cinstirea de sine prin ferirea de faptele rele, care întunecă şi înjosesc chipul lui Dumnezeu
în el, dar şi prin săvârşirea faptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei
sau a numelui celui bun. Cinstea sau onoarea se câştigă prin năzuinţa credinciosului de a-şi îndeplini datoriile
sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine. În Sfânta Scriptură se spune că
un nume bun este mai de preţ decât bogăţia (Pilde 22, 1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva
păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.
Prin dragostea de sine, creştinul, ajutat de harul Sfântului Duh, îşi foloseşte darurile primite de la
Dumnezeu pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu, la mântuire. Această virtute înfrânează poftele cele rele,
ajută pe om să se ferească de păcat şi să se împodobească cu virtuţi.
Smerenia este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile sale sunt de la Dumnezeu şi de
aceea un astfel de om nu se mândreşte cu ele. Prin smerenie, omul îşi recunoaşte slăbiciunile, dar şi dependenţa
de Dumnezeu.
Așadar, omul are o serie de datorii care privesc atât sufletul, cât și trupul.
Datoriile creştinului faţă de suflet sunt:
- grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care a fost înzestrat omul: mintea, voinţa şi
sentimentul
- ajutorarea semenului
- ferirea de săvârșirea faptelor rele etc.
Datoriile creştinului către trupul său sunt:
- grija de viaţa şi de sănătatea lui
- hrană potrivită
- îmbrăcăminte potrivită pentru ocrotirea trupului
- locuinţă sănătoasă pentru odihnă şi adăpostire
- muncă şi exerciţii trupeşti care întăresc puterile şi-1 menţin pe om într-o bună stare etc.
 3.Datoriile creștinului față de aproapele

Datoriile faţă de semeni au fost precizate de Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: celui ce voieşte ...să îţi
ia haina ta, lasă-i şi cămaşa (Mt. 5, 40); celui ce te bate pe tine peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt... (Lc. 6,
29); iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine ...(Lc. 6, 35).
Să nu uităm că mântuirea noastră va depinde de trei factori: cum am ştiut să păzim poruncile lui Hristos,
cum am ştiut să ne sfinţim pe noi înşine şi cum am încercat să-L facem viu pe Dumnezeu în inima şi sufletul
aproapelui nostru.
Şi cum putem să facem aceasta din urmă? Împlinind ultimele şase porunci ale Decalogului. Toate
acestea se cuprind în trei virtuţi de seamă: cinstirea sau respectarea aproapelui; dragostea către aproapele;
dreptatea faţă de aproapele.
Cinstirea aproapelui este recunoaşterea vredniciei pe care o are orice semen al nostru. Toţi
oamenii fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, au datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi însuşirile
cu care i-a înzestrat Dumnezeu.
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele
vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine. În virtutea aceasta sălăşluieşte deplin
duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului:
întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In. 13, 35).
Dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectarea vieţii, sănătăţii, cinstei,
libertăţii şi tuturor bunurilor lui. Ea este temelia bunei rânduieli între oameni.
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. De aceea,
creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-şi ca măsură datoriile către sine
însuşi, după cuvintele Mântuitorului: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39) şi: Precum voiţi
să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea (Lc. 6, 31).
Aceste datorii trebuie să vizeze atât sufletul, cât și trupul aproapelui nostru.
Datorii faţă de viaţa sufletească a aproapelui (faptele milei sufletești):
- rugăciunea
- exemplul
- pilda bună
- sfatul;
- întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute
- învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi
- mângâierea celor întristaţi
- iertarea celor ce ne greşesc
- răsplătirea răului cu bine etc.
Datorii faţă de viaţa trupească a aproapelui (faptele milei trupești):
- hrănirea celui flămând
- oferirea apei celui însetat
- îmbrăcarea celui care are nevoie de haine
- cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi
- cercetarea celui bolnav
- găzduirea călătorilor
- ferirea de tot ceea ce ar putea primejdui sau nimici libertatea, sănătatea şi viaţa semenului (de exemplu,
omorul şi furtul).
 Cap. III Exprimarea învățăturii creștine
1.Pregătirea credincioșilor pentru participarea la cultul divin public/la Sfintele Slujbe

Formele prin care omul întreține relația cu Dumnezeu poartă numele de cult divin.
Cultul divin este de două feluri:
- cult divin particular, care constă în rugăciuni săvârșite de fiecare credincios acasă;
- cult divin public, care constă în participarea credinciosului la slujbele săvârșite în Biserică de către
slujitorii acesteia: preoți, diaconi, etc.
Așadar, cultul divin public la care credinciosul participă, însumează toate sfintele slujbe ale Bisericii.
Sfintele slujbe bisericești sunt acele rânduieli sau forme de rugăciune, prin care comunitatea
credincioșilor aduce lui Dumnezeu laudă, cinste și mulțumire și prin care se obține de la El harul și
ajutorul Său.
Slujbele pot fi asemănate cu niște ,,porți” prin care creștinul intră în spațiul sfânt al Bisericii, iară fără a
trece prin ele, el nu se poate bucura de darurile Sfântului Duh, care sunt oferite numai în cadrul Bisericii.
Cele mai importante slujbe ale Bisericii sunt:
- Cele șapte laude Bisericești – sunt slujbe prin care în fiecare zi și noapte Îl lăudăm și Îl cinstim pe
Dumnezeu, mulțumindu-I în toate. Acestea sunt: Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica,
Utrenia+Ceasul I, Ceasul al III-lea, Ceasul al VI-lea și Ceasul al IX-lea;
- Sfintele Taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Maslul și Hirotonia-Preoția);
- Ierurgiile, sunt slujbe rânduite de Biserică pentru sfințirea și binecuvântarea omului, dar și a naturii
(Sfeștania, Înmormântarea, sfințirea casei etc.);
- Sfânta Litughie – este cea mai mimportantă slujbă a Bisericii.
Participarea persoanei la cultul divin public, sau la aceste slujbe, are un dublu rol:
- abandonarea unui mod de viață neconform cu învățătura creștină;
- sporirea în virtute, îndumnezeirea.
Pentru a participa la cultul div public este nevoie de o dublă pregătire, sufletească și trupească.
Pregătirea sufletească constă în:
- iertarea celor care ne-au greșit;
- părăsirea gândurilor rele pe care le avem asupra cuiva;
- renunțarea la păcatele care denigrează demnitatea umană (fumatul, beția etc.);
- săvârșirea anumitor canoane (canonul dinainte de Împărtășire, de exemplu etc.).
Pregătirea trupească constă în:
- efectuarea acțiunilor care țin de igiena fizică/corporală;
- alegerea unei ținute adecvate.
 Cu cât pregătirea noastră va fi mai sinceră și starea morală mai aproape de duhul pe care îl transmit sfintele
slujbe, cu atât mai mult vom simți și noi, puterea, harul și importanța pe care o au ele în procesul mântuirii
noastre.
Cap. IV Spiritualitate și viață creștină
1.Chemarea omului spre asemănare cu Dumnezeu

Potrivit referatului biblic care face referire la creație, omul a fost creat de Dumnezeu ,,după chipul și
asemănarea” Sa.
Expresia ,,după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu nu face referire la trăsături ce țin de ordin fizic,
ci are cu totul altă însemnătate.
,,După chip” se referă la însușirile pe care Dumnezeu le-a sădit în om: rațiune, voință și sentiment,
iar alături de ele se mai adugă încă un dar, și anume libertatea.
Purtând chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să ajungă la asemănarea cu Părintele ceresc, adică să
devină desăvârșit, asemenea Lui.
Astfel, asemănarea cu Dumnezeu ne indică starea finală de sfințenie pe care omul trebuie să o atingă
spre a fi asemenea lui Dumnezeu.
La asemănarea cu Dumnezeu se ajunge prin propria noastră voință, iar acest urcuș spiritual presupune
două aspecte:
- renunțarea la păcate, dobândind astfel o stare de moralitate creștină
- dobândirea virtuților creștina (credința, nădejdea, dragostea, cumpătarea, înțelepciunea, curajul,
dreptatea etc.) pentru a atinge starea de desăvârșire morală.
După această incursiune în geneza creștină, putem concluziona cele de mai sus prin afirmația gânditorului
René Descartes, care spunea ,,după creația avem chipul lui Dumnezeu în noi, iar la asemănarea cu Acesta
ajungem prin propria noastră voință”.

2.Eu și duhovnicul meu

Duhovnicul este preotul care care orice creștin ar trebui să se mărturisească sau să se spovedească în
cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei/Mărturisirii.
Duhovnicia are trei aspecte:
- sacramental, de iertarea a păcatelor în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei
- pedagogic, de a-i învăța și îndruma pe creștini pentru a atinge desăvârșirea morală
- pastoral, cei care se mărturisesc la același duhovnic, devin fii spirituali ai preotului-duhovnic.
Este important ca fiecare creștin să aibă propriul duhovnic la care să se mărturisească constant,
deoarece griha pentru suflet este esențială în procesul mântuirii.
 Duhovnicul poate fi asemănat cu un medic, dar care vindecă sufletele creștinilor, iar o datorie care
duce spre vindecare, este ascultarea de sfaturile duhovnicului.
Între duhovnic și penitent (creștinul care se mărturisește) se încheagă o relație specială, iar caracterul
confidențial al spovedaniei (dohovnicul nu are voie să divulge nimic din ceea ce a auzit la spovedanie, iar
dacă încalcă acest principiu este caterist, adică pierde darul preoției), face ca aceasta să dăinuie cât mai mult.
Spovedania Taina Iertării
În urma mărturisirii păcatelor în scaunul spovedaniei, creștinul primește de la Dumnezeu iertarea
păcatelor sale.
Spovedania trebuie să se facă din toată inima, să fie făcută cu sinceritate, nu formal, să fie completă,
și cu dorința de a nu repeta greșelile.
Etapele unei spovedanii:
- conștientizarea greșelilor săvârșite și hotărârea de a începe o viața morală
- rugăciune și post
- mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului
- primirea canonului (acesta nu este o pedeapsă, ci o dodalitate de vindecare sufletească)
- primirea iertării păcatelor prin rugăciunea de dezlegare pe care o rostește duhovnicul la sfârșitul
spovedaniei.

3.Bucurie și responsabilitate în relațiile dintre tineri

,,Bucuria este una dintre cerințele cele mai de seamă ale vieții omenești. După ea aleargă sufletul
omenesc. Suntem facuți pentru bucurie precum suntem făcuti pentru viață, căci viata fără bucurii este
întunecată, apasătoare și pustie. Credința noastră ortodoxă este "izvor de bucurii", creștinismul ortodox fiind
"religia bucuriei". Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus ucenicilor Săi: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea
să fie întru voi și ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11). Starea de bucurie duhovnicească este o
rugăciune continuă. Înseamnă să aparții mai mult cerului decât pământului. Suntem ființe răscumpărate de
Dumnezeu, avem pe Dumnezeu în inima noastră, avem putere de a ne sfinți, de a ne îndumnezei, de a deveni
fii ai lui Dumnezeu după har, și de a moșteni viața și bucuria cea veșnică. Esențialul în creștinism este credința
în Dumnezeu, lucrătoare în iubire, care aduce bucurie. Un om al credinței creștine trebuie să fie neapărat un
om al bucuriei. Bucuria este o calitate a unui bun creștin. Incheiem aceste invataturi cu gandul ca va ramane
in suflet dorinta de a implini datoria ca sa aveti bucuria crestina, dorinta de a inmulti binele ca sa va faceti cat
mai buni, pentru ca ceea ce faci te si face, si bunatatea sigur aduce bucurie. Sfarsesc acestea cu gandul ca va
veti sili sa impliniti tot ce stiti ca implinit aduce in suflet bucuria, si speram sa fim fiecare dintre noi lucratori
de bucurie. Asa zice Sfantul Apostol Pavel: ". suntem lucratori ai bucuriei voastre;" (II Corinteni 1, 24). Ca sa
fim lucratori de bucurie trebuie sa facem ceva pentru binele altora si cand facem ceva pentru binele altora
facem si pentru binele nostru, pentru ca nu se poate sa faci ceva bun pentru altul si sa nu-ti ramana si
tie. Sfantul Atanasie cel Mare spune ca "cel care unge pe altul cu aromate, el mai intai miroase frumos", adica
el este cel dintai beneficiar al miresmelor pe care le indreapta catre altul. Asa este si cu bucuria crestina, daca
ne putem face lucratori de bucurie, vom putea avea si noi bucurie din bucuria altora, iar viata noastra intreaga
va fi o praznuire duhovniceasca”. Parintele Hristofor Panaghiotis, ,,Bucuria creștină”
(https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/bucuria-crestina-68618.html )
,,Responsabilitatea este capacitatea unei persoane de a răspunde la angajamente de orice fel, precum
îndeplinirea unei datorii în termeni etici, morali şi civici. Înseamnă respectarea obligaţiilor şi a fi atent atunci
când iei decizii sau faci ceva, cât şi faptul de a fi responsabil pentru cineva sau ceva. Cu alte cuvinte,
responsabilitatea înseamnă să ai grijă de tine şi de ceilalţi, ca răspuns la încrederea pe care oamenii o acordă
unul celuilalt. Când suntem responsabili, exprimăm sentimentul de comunitate şi angajamentul pe care ni-l
asumăm faţă de ceilalţi. Responsabilitatea este o atitudine foarte apreciată în societate, deoarece această
valoare morală este asociată cu: încrederea, empatia, munca productivă, solidaritatea, excelenţa şi, mai presus
de toate, cu binele comun. Este o valoare şi o practică etică deoarece are impact asupra vieţii familiale,
academice, profesionale şi civice. O persoană responsabilă îşi îndeplineşte atribuţiile în timp util şi eficient.
Se spune că cineva este responsabil atunci când îşi asumă consecinţele acţiunilor sale. Valoarea
responsabilităţii constă în faptul că, datorită ei, ne îngrijim unii de alţii şi realizăm dezvoltarea familială,
comunitară şi socială. Atunci când cineva nu este responsabil, acest lucru nu îi afectează doar propria creştere,
ci le face rău şi altora. Responsabilitate este o valoare umană prezentă în conştiinţa persoanei, ce este de fapt
o deprindere pe care o persoană o poate dobândi la nivelul său de inteligenţă”. Simona Milea,
,,Reasponsabilitatea o practică etică ce trebuie cultivată” (https://epochtimes-
romania.com/news/responsabilitatea-o-practica-etica-ce-trebuie-cultivata---319822 )

4.Monahismul – formă a spiritualității creștine

Termenul de ,,monahism” provine din grecescul ,,monahos”, care înseamnă persoană singură.
Sinonimul termenului ,,monahism” este ,,călugărie”.
Monahismul este o practică veche a creștinilor de a se retrage din mijlocul lumii pentru a se dedica
unei vieți conforme cu învățăturile ortodoxe, urmărind renunțarea la patimi și unirea cu Hristos.
Monahismul a apărut prima dată în Egipt în secolul al IV-lea.
Întemeietorii monahismului sunt Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare.
Scopul monahismului este atingerea desăvârșirii, și nu în ultimul rând dobândirea mântuirii.
La intrarea în monahism se depun trei voturi:
- sărăciei de bună voie
- sastității
- ascultării
Există trei tipuri de viață monahală:
- chinonia = specifică călugărilor ce trăiesc într-o comunitate mănăstirească (mănăstire obișnuită)
- chinonia mică = conviețuirea unui număr mic de monahi într-o mănăstire (2-3)
 - sihăstria/pustnicia = trăirea unui singur călugăr în singurătate (în munți, peșteri, deșert etc.)
Un rol important în monahism îl are asceza.
Asceza este un exercițiu ce presupune efort spiritual și fizic, care este făcut în mod conștient și sistematic
pentru desprinderea de patimi și dobândirea virtuților.
Virtutea cea mai înaltă spre care trebuie să tindă monahul este dragostea neîncetată către Dumnezeu.
Persoana care vrea să intre în monahism trebuie să aibă vocație pentru o astfel de trăire, dar mântuirea
sufletului se poate obține și în mijlocul lumii, respectând normele morale pe care ortodoxia le propovăduiește.
 Cap. V Religiile lumii antice
1.Religia în Mesopotamia

Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii.

Teritoriul Mesopotamiei (mesos = între; potamos = râu /,,țara dintre rîuri: Eufrat și Tigru)
coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi. În ziua de azi teritoriul antic al Mesopotamiei intră în
componența următoarelor state: Turcia, Siria și Irak. Civilizaţia mesopotamiană este cunoscută datorită
arheologiei şi textelor cuneiforme.
Prima civilizaţie mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de cea babiloniană şi asiriană.
Izvoarele religiei sunt:
- mituri,
- epopei: (,,Epopeea lui Ghilgameș” - Poem epic, descrie faptele viteazului Ghilgameş, regele cetăţii
Uruk. Epopeea prezintă cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale babilonienilor),
- proverbe,
- texte sapienţiale: „Codul lui Hammurabi - o codificare a mai multor legi, sentinţe, norme de drept
civil şi penal, de drept administrativ, comercial şi familial. A însemnat pentru popoarele Orientului
Apropiat ce a însemnat Dreptul roman pentru popoarele Europei moderne.
Zeii: Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei. Zeii erau exclusiv reprezentaţi sub forma
umană, având comportamente umane. Ei sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi. Fiecare unitate
administrativă, oraş sau sat, avea ca şi conducător un zeu principal.
Conducătorul: Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană sfântă,
un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Îndeplinea şi funcţia de Mare-
Preot, răspunzând de construirea templelor şi de serviciul divin public.
Antropologia (știința care studiază apariția omului): Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei
din lut şi din sângele lor, pentru a-i sluji pe aceştia.
Eshatologia (știința care studiază totalitatea concepțiilor religioase care se referă la destinele finale ale
omenirii): Ei credeau în viaţa de după moarte, când trupul se va întoarce în pământ, iar sufletul va merge în
împărăţia morţilor, pe „tărâmul fără întoarcere”. Defunctul nu putea deveni niciodată un zeu. Când murea un
rege, erau ucişi şi dintre slujitorii lui: soldaţi, muzicanţi, femei, şi aşezaţi în mormânt, lângă el, în credinţa că
aceştia îi vor ţine companie in viaţa viitoare.
Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O parte integrantă a
templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7 etaje, exteriorul fiecăruia
fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful zigguratului era locul în care se întâlneşte cerul cu
pământul. Cel construit de regele Nabucodònosor al II-lea, este „Turnul Babel” despre care se vorbeşte în
Biblie. Templul era totodată centru cultic, economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale,
operaţii bancare, împrumuturi), dar şi centru de cultură (templele având şcoli unde erau instruiţi scribii. Tot
aici se aflau atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost şi centrul activităţilor
de observare a astrelor.
Fiecare templu avea un număr foarte mare de preoţi, câteva sute, organizaţi pe funcţii. Ei aduceau zeilor
sacrificii de animale, ofrande de fructe, în cadrul unor procesiuni şi rugăciuni. În fiecare zi se aducea de
mâncare zeilor de două ori. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, când avea loc un ritual, o nuntă
sacră între rege şi zeiţa oraşului.
Religia mesopotamiană va dispărea mult mai rapid decât cea egipteană, stingându-se cu puţin înainte de
secolul I al erei creştine.
Divinități:
• An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk;
soţia lui, se numea Antu;
• Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor;
• Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei;
• Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor;
• Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor;
• Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului;
• Nergal, zeu al Infernului;
• Ninurta, zeul pământului şi al furtunii;
• Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a
războiului.
 2.Religia în Egipt

Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile
lumii.
Izvoare:
- texte din piramide și din sarcofage,
- monumente arheologice,
- literare: „Cartea morţilor” etc.
Zeii și conducătorul
Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai zeilor. Fiecare
faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei pământence şi al zeului Ra. Urcarea
faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la ceremonia
încoronării, purificând pe noul rege şi transmiţându-i puterea divină.
Antropologia (știința care studiază apariția omului): Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al
zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi iubesc, iar omul este un slujitor, un rob al zeului.
Eshatologia (știința care studiază totalitatea concepțiilor religioase care se referă la destinele finale ale
omenirii): Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ. Călătoria
sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă fericită. Pentru a ajunge
aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc. Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele în timpul
acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea morţilor”, un adevărat ghid al lumii de dincolo. în acesta carte,
sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să ajungă in fericita lume
a morţilor. Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul celui
decedat era dus în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa căruia el trebuia
să-şi mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un zeu al dreptăţii, asigurându-1 că
n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni
sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul suprem
pronunţă hotărârea.
Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. În ceea ce priveşte mormintele, oamenii obişnuiţi
erau înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau îngropaţi în piramide. Cele
mai renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh, înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni:
Kheops, Khefren si Mykerinos.
Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor”. În ele se păstrau statuile zeilor şi erau instalate
animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii publice. În templu intrau numai
preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări, faraonul.
 Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se ofereau
mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea principală a riturilor
cultului egiptean.
Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al
zeilor. Ceilalţi preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui.
Divinități:
• Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie cerească, însoţit de suita
zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit la apus era socotită ca plină de peripeţii şi
lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor întunericului.
• Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt.
• Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând forma unui om
mumificat.
• Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor, reprezentat printr-un om
înfăşurat în panglicile mumiei.
• Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma unui om cu capul
acestui animal, era zeul furtunii.
• Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor.
• Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a fost cel mai
puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului.
 3.Religia în Grecia

Civilizația grecilor antici s-a dezvoltat în bazinul mediteranean începând cu secolele IX-VIII î.d.Hr. și
a sfârșit odată cu întemeierea Bizanțului.
Grecii au fost un popor compozit, format din băștinași și triburi nomade indo-europene.
Cultura grecă oferea noi sensuri ale vieții, noi coordonate care conduceau către o existență mai
civilizată.
Izvoare:
a. literare: Iliada și Odiseea lui Homer, Theogonia ( Nașterea zeilor) lui Hesiod, Istoriile lui Herodot
b. arheologice: temple , sanctuare, altare, morminte
c. epigrafice: legi sacre, calendare sacre, formule funerare, scene rituale
Zeii - își aveau locașul pe muntele Olimp, dar oamenii își aduceau cultul zeilor in temple mărețe
construite cu fața spre răsărit. Cel mai mare templu era Parthenonul din Atena. Templele erau considerate
locuințe ale zeilor. După Hesiod, zeii au luat naștere unii din alții, ca oamenii. Erau înzestrați cu calități și
defecte cu virtuți și vicii precum oamenii și-i reprezentau ca pe oameni. Ei nu aveau atribute divine dar puteau
să facă lucruri imposibile pentru muritori . Ei erau considerați stăpânii și conducătorii lumii.
Focul era considerat sacru și constituia centrul cultului familial, în jurul căruia se desfășurau ceremonii
religiose, prilejuite de principalele evenimente ale vieții de familie: naștere, căsătorie etc.
Se aduceau sacrificii atât animale curate și sănătoase, cât si ofrande de alimente: legume ,fructe, prăjituri și
ofrande lichide: vin, miere , lapte , ulei.
Grecii erau renumiți și pentru oracolele lor, mai ales pentru cel al lui Zeus din Dodona și cel a lui
Apolo din Delfi, chiar și romanii veneau să-i consulte pe zei ca să le prezică viitorul. Oracolul lui Apollo din
Delfi era slujit de mai multe preotese. Preoteasa de serviciu se numea Pythia. Ea rostea cuvinte fară legatură
pe care preoții le traduceau pentru popor. Răspunsurile la intrebări erau date în așa manieră încât să se poată
întelege în mai multe feluri, astfel încât infailibilitatea oracolului să fie păstrată neștirbită.
Un loc important în mitologia greacă l-a jucat și cultul eroilor. Ei erau considerați ca fiind considerați născuți
dintr-un zeu și o pământeană. Dintre eroi amintim: Hercule, Prometeu și Teseu.
Antropologia (știința care studiază apariția omului): Omul a fost creat de zei.
Eshatologia (știința care studiază totalitatea concepțiilor religioase care se referă la destinele
finale ale omenirii): grecii aveau o grijă deosebită față de morți. La început erau îngropați în morminte unde
se puneau și ofrande, arme podoabe, iar mai târziu s-a statornicit incinerarea. După înmormântare avea loc un
ospăț mortuar, închinat sufletelor morților, iar resturile erau duse la mormânt și închinate sufletelor
strămoșilor. Sufletele morților mergeau în infern în Împărăția lui Hades, care se afla sub pământ. Locuința
morților era un loc al umbrelor, un loc de suferință și de uitare a celor vii, un loc întunecos unde nu se face
ziuă niciodată, apa nu curge, iarba nu răsare, flămânzii nu au ce mânca și însetații ce bea. Exista și un loc
aparte pentru cei fericiți: Câmpiile Elizee sau Grădina lui Hades. Grecii țineau doliu, timp în care evitau
petrecerile, se îmbrăcau în haine modeste și de culoare neagră, își tăiau părul și uneori își presărau cenușă in
cap. Alături de Câmpiile Elizee mai exista și Tartarul, acolo unde mergeu sufletele celor mai puțin virtuoși.
Divinitățile:
ZEUS- zeul suprem, părintele zeilor și al oamenilor, era considerat zeul cerului și al fenomenelor naturale, era
reprezentat cu un fulger în mână și locuia pe vârful muntelui Olimp;
HERA- soție și soră, zeiță a femeilor și a căsătoriei, modelul căsătoriei pământenilor;
ATHENA- zeița înțelepciunii, conducea armatele, protectoare a muncii , meseriilor și artelor;
ARTEMIS- zeița fecundității, a castității și a iubirii;
HERMES- zeul vântului, curier al zeilor și conducătorul morților spre lumea de dincolo;
AFRODITA- zeița frumuseții și a iubirii;
POSEIDON- zeul mării, infățișat cu un trident în mână;
ARES- zeul războiului;
DIONYSOS- zeul viței de vie și al vinului;
 4.Religia în Roma

Poporul roman s-a născut în provincia Latium cu capitala în cetatea Roma. Această provincie se află
în centrul Italiei, având ca vecini la nord pe Etruria și la sud pe Magna Graecia. După anul 753 î. Hr. anul
întemeierii Romei de către Romulus, aceste două cetăți vor fi ocupate de romani. Încet, încet stăpânirea
romană se va extinde și Roma va deveni centrul vieții culturale, sociale și religioase.
Religia romană s-a format atât din religia greacă cât și din religiile popoarelor supuse.
Izvoare:
- Literare-istorice: ,,De civitate Dei” - Fericitul Augustin; ,,De natura deorum” - Cicero; scrierile lui
Virgiliu; opera lui Ovidiu;
- Arheologice: altare, vestigii, picturi romane, statui, monede;
Conducătorul:
În cu secolul I î.Hr. împăratul Augustus declară persoana împăratului sacră și i se aduce un cult în tot
Imperiul. Luna august (Augustus) îi este închinată, iar în prima zi a acestei luni aveau loc mari sărbători.
Împăratul era sărbătorit cu mare fast, cu spectacole, cu curse de care și lupte de gladiatori, i se înalță temple,
i se sculptează statui, iar la moarte senatul îl zeifică. De acum înainte numele împăratului era asociat cu Jupiter,
iar din a doua jumătate a secolului I d. Hr. împărații se consideră zei încă din timpul vieții: Nero se identifică
cu Apolo, Comodius cu Hercule, iar cetățenii sunt obligați să practice cultul împăratului, fapt care a contribuit
mult la unitatea Imperiului.
Viața religioasă:
- Cultul particular - se organiza de către fiecare cetățean roman în casă, unde exista un mic altar lângă
vatră, iar capul familiei oficia un ritual religios în cadrul căruia se rosteau rugăciuni, voturi, purificări
către zeii casei, considerați zei protectori și li se oferea ofrande de flori, fructe, ouă, vin , miei sau iezi.
- Cultul public - templele romane au imitat în construcție pe cele etrusce, iar mai târziu pe cele grecești.
Cel mai renumit era Panteonul din Roma, considerat templul tuturor zeilor. În temple slujeau preoţi
sau preotese. Cel mai înalt în rang era Rex Sacrorum, urmat de Pontifex Maximus. O categorie specială
o constituiau vestalele. Acestea erau preotese ale zeiței Vesta, păzitoare a focului sacru și aveau sarcina
să mențină focul aprins. Zeița Vesta beneficia de un cult deosebit, în fiecare an pe 1 martie la Roma se
reînnoia focul din templul zeiței care era păzit de șase vestale, recrutate din familii nobile de la vârsta
de 6-10 ani, crescute în templu și pregătite special pentru această misiune timp de 10 ani, apoi slujeau
10 ani și încă 10 instruiau viitoarele vestale, după care puteau să iasă din ordin și să se căsătorescă.
Antropologia (știința care studiază apariția omului): Omul a fost creat de zei.
Eshatologia (știința care studiază totalitatea concepțiilor religioase care se referă la destinele finale ale
omenirii): romanii credeau că sufletele celor decedați duc o viață asemănătoare celor în viață, fie în mormânt,
fie într-o regiune subterană în care domnea zeul Orcus. Legătura cu împărăția morților se făcea printr-o groapă
în pământ în apropierea satului și acoperită cu o piatră. Sufletele morților aveau nevoie de hrană și din când
în când se aduceau la mormânt: alimente, fructe, băutură, iar de trei ori pe an, 24 august, 5 octombrie, 8
noiembrie, se ridica această piatră ca sufletele să iasă și să-și vadă rudele. După înhumare sau incinerare, cei
prezenți invitau pe mort să ia parte la masă, îi cereau binecuvântarea și îl salutau cu: Sit tibi terra levis! (Să-
ți fie țărâna ușoară), iar la plecare iși luau rămas bun prin cuvintele: Salve, Sancte parens! (Bucură-te, părinte
sfânt !). Religiozitatea romană , respectul față de cei morți s-a transmis și la poporul nostru, care mai păstrează
vechi credințe legate de cultul morților.
Divinitățile:
Romanii adorau divinitățile pe care le considerau ca având atribute folositoare oamenilor. În mâna lor
stătea belșugul, puterea, norocul, siguranța, liniștea, puritatea, căldura căminului, odihna, înțelepciunea,
dreptatea, lumina etc.
JUPITER- zeul luminii și al fenomenelor cerești: vântul, ploaia, furtuna, tunetul, fulgerul, ocrotitorul lumii.
Numele lui înseamnă cel plin de raze, strălucitorul, iar atributul lui era fulgerul; ZEU SUPREM
JUNONA- soția credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeița lunii și a luminii;
VESTA- cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului, considerată protectoarea
semănăturilor și simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară;
VULCANUS- zeul trăsnetului și al soarelui arzător, apoi a devenit zeul focului devastator, apoi zeului focului
dătător de viață. Era înfățișat cu barbă și avea ca insemne: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala;
SATURN- divinitate agrară, patrona belșugul, bogăția, abundența;
MINERVA- zeița înțelepciunii, a artelor, și a meșteșugurilor;
MERCUR- zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile obținute din neguțătorie și avea ca pasăre
sfăntă cocoșul;
MARTE- zeul războiului, zeul preferat al romanilor, soldații invocându-l mereu pe câmpul de luptă;
VENUS- zeița frumuseții, a fertilității
DIANA- zeița maternității, a câmpurilor, a cerealelor, a renașterii vegetației;
BACHUS – zeul vinului și al viței de vie.
 Cap. VI Ortodoxie și cultură națională
1.Viaţa religioasă oglindită în creaţii populare, datini şi obiceiuri

Cât de frumoase sunt serile de Crăciun când cetele de colindători bat la uşa fiecăruia pentru a ne vesti
Naşterea Domnului! Cât haz stârnesc frumoasele snoave cu vestiţii Păcală şi Tândală! La cât efort trebuie pusă
mintea atunci când i se cere să ghicească o ghicitoare buclucaşă! Proverbele pline de înţelesuri nu sunt folosite
numai de copii, ci până şi cei maturi le recunosc valoarea şi încărcătura filosofică deosebit de adâncă. Pornind
de la aceste adevăruri, marii noştri oameni de cultură nu numai că au fost (şi) culegători de folclor autentic, ci
s-au folosit în scrierile lor de o mulţime de motive populare.
Îndemnaţi de idealuri înalte şi de conştiinţa că studierea şi promovarea culturii populare reprezintă o
datorie sacră, Iordache Golescu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Iacob Negruzzi, Alexandru Odobescu, Ion
Budai - Deleanu, George Bariţiu şi mulţi alţii, nu numai că au cules şi publicat folclor, dar au întocmit chiar
şi studii despre cultura populară românească. De pe aceleaşi considerente, marele nostru poet Vasile
Alecsandri s-a angajat, cel dintâi, să publice aceste „comori nepreţuite, frumuseţi originale fără seamăn".
Ele alcătuiesc o avere naţională vrednică dea fi scoasă ca un titlu veşnic de glorie pentru naţiunea română..
Totalitatea formelor de viaţă spirituală, anonimă şi colectivă a unui popor, văzută mai ales în
mediul ţărănesc, formează folclorul.
Folclorul românesc e imprimat de pecetea creştină. Poeziile, doinele, baladele, basmele, proverbele,
ghicitorile, colindele sunt pline de teologie, dar şi de mitologie, medicină, filosofie şi psihologie. Manifestările
noastre folclorice sunt asociate calendarului creştin şi agrar, vieţii liturgice şi învăţăturii Bisericii.
În Postul Crăciunului, în lumea satelor, aveau loc şezătorile. Ele aveau atât un rol practic, dar şi
distractiv. Astfel, se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cântau sau se rosteau balade, se învăţau colinde şi
uraturi şi se discuta despre buna pregătire a sărbătorilor de iarnă. Ele erau adevărate şcoli de catehizare
religioasă.
Poporul român a păstrat din moşi-strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele
naturii, pe care le-au pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de
exemplu: colindele, sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun, Vifleimul, Irozii, Steaua, jocurile cu măşti şi
altele.
Colindatul este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului, prin adevărate
mărturisiri de credinţă, prelungiri fireşti ale cântărilor de la strană. „O, ce veste minunată!", „La Betleem colo-
n jos", „Praznic luminos" sunt colinde ce mărturisesc adevărul despre întruparea şi dumnezeirea lui Hristos,
scoţând în evidenţă şi cultul Fecioarei Măria, Născătoarea de Dumnezeu.
Pomul de Crăciun simbolizează pomul din Rai, amintind de păcatul săvârşit de Adam şi Eva.
Baladele şi legendele populare româneşti sunt impregnate de elementul religios, fiind adevărate surse
de inspiraţie pentru mulţi scriitori români: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail
Sadoveanu. Spre exemplu, în „Mioriţa", creaţie anonimă a geniului din popor, păstorul moldovean aminteşte
de Hristos, Care acceptă să moară pentru păcatele noastre. Într-o altă baladă, „Monastirea Argeşului", prin
meşterul Manole (nume care e de fapt o prescurtare a numelui Emanuel) este închipuit Mântuitorul şi Jertfa
Sa pe Cruce pentru răscumpărarea păcatelor, iar fântâna sa simbolizează apa Botezului.
Numeroase poezii au fost inspirate de învăţătura creştină. Amintim aici „Rugăciune" a poetului nostru
naţional, Mihai Eminescu, „În grădina Ghetsimani", a poetului creştin Vasile Voiculescu, „Psalmii" lui Tudor
Arghezi etc.
Bocetele de la înmormântare, evocări ale vieţii decedatului, strigătele de bucurie de la cununie, rochia
albă a miresei, ce simbolizează puritatea, castitatea, sunt alte exemple.
În afară de creaţiile literare, viaţa religioasă a românilor este oglindită şi în sculptură şi iconografie. Se
pot da ca exemple: pridvoarele caselor ţărăneşti, împodobite cu sculpturi ce trimit la simbolurile creştine;
bisericile de lemn, cu turle ce vor să atingă cerul, să apropie pe oameni de dumnezeire; troiţele, aşezate la
răspântii de drumuri, ce amintesc omului să nu-L uite pe Dumnezeu; icoanele, adevărate Biblii pentru cei
neştiutori; „Coloana infinitului", celebra sculptură a lui Constantin Brâncuşi ce simbolizează aspiraţia omului
spre transcendent; „Pasărea măiastră", opera aceluiaşi sculptor poate simboliza rugăciunea.
Dar sunt şi anumite creaţii folclorice pe care Biserica nu le acceptă, pentru că ele contravin învăţăturii
de credinţă: superstiţiile, practicile oculte, cele de magie şi vrăjitorie, prezicerile.
Ar trebui să fim conştienţi şi de aceea fericiţi deoarece cultura noastră naţională are drept temelie pe
Hristos, Biserica şi credinţa.

2.Contribuția Bisericii Ortodoxe la apariția și dezvoltarea învățământului românesc

Creştinismul este o religie prin excelenţă mărturisitoare şi publică; urmând lui Hristos creştinilor li se
cere, la rândul lor, să ţină mărturisirea şi să dea răspuns oricui le cere socoteală despre credinţa lor.
În România, până la momentul adoptării ,,Legii instrucţiunii publice” din 1864, învăţământul s-a
desfăşurat aproape exclusiv în cadrul Bisericii. Primele şcoli şi tipărituri din România au fost lucrarea
Bisericii, iar operele artistice reprezentative şi momentele istorice cruciale au pus în evidenţă rolul Bisericii
în crearea, păstrarea şi transmiterea valorilor naţionale de ordin spiritual, moral şi cultural. Marele istoric
Nicolae Iorga spunea că ,,structura noastră sufletească este făcută din Ortodoxie tot atât cât este făcută
din sângele originii noastre daco-romane”.
Ca Învăţător, Mântuitorul a învăţat pe oameni tot ceea ce trebuie să ştie şi să facă pentru a se mântui,
propovăduind învăţătura Sa peste tot locul, în orice timp şi cu orice prilej. Această misiune a învăţării este
încredinţată de către Mântuitorul Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli şi prin ei tuturor urmaşilor lor până la
sfârşitul veacurilor.
Dacă în veacul apostolic încreştinarea se făcea în masă, graţie puterii şi darului Sfinţilor Apostoli, odată
cu trecerea timpului şi cu răspândirea creştinismului în lume s-a simţit nevoia unei catehizări sistematice. Ca
prim temei al catehizării găsim aprofundarea Simbolului credinţei.
 După ce Sfânta Taină a Botezului a început să fie administrată copiilor, instituţia catehumenatului a
început să se piardă încetul cu încetul, Biserica îndeplinindu-şi misiunea învăţătorească în alte forme.
Şcolile catehetice apărute între secolele II şi V şi-au însuşit o ţinută ştiinţifică şi o metodă de activitate
sistematică în vederea pregătirii unor generaţii de creştini care să poată răspunde la atacurile păgâne.
Din secolul IV, în interiorul Bisericii se organizează monahismul, care va deveni şi o instituţie de
cultură şi educaţie religioasă. Mănăstirile devin adevărate focare de spiritualitate şi adevărate centre de
educaţie religioasă. Trebuie să specificăm că aceste şcoli mănăstireşti au luat fiinţă atât în Răsărit cât şi în
Apus. În aceste şcoli Religia nu era singura materie predată. Se predau şi alte obiecte de învăţământ, însă în
spirit religios creştin. În acest fel, întregul învăţământ este aşezat pe temeiuri creştine, modelul acestor şcoli
mănăstireşti fiind preluat şi de către şcolile parohiale.
În ţara noastră începuturile învăţământului religios sunt strâns împletite cu cele ale învăţământului în
general. Primele şcoli româneşti au fost ctitorite de călugări, învăţământul fiind aproape în întregime religios,
făcându-se după cărţile de slujbă. Însăşi trecerea la cartea laică se înfăptuieşte sub supravegherea Bisericii.
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI al Moldovei şi Sucevei (1768-1846)
Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe Române. El a păstorit eparhiile din Moldova cu o rară dăruire de sine, timp de o
jumătate de secol (1792-1842). Mare cărturar, ierarh plin de curaj, neobosit traducător de
cărţi, ctitor de şcoli şi biserici, părinte sufletesc al Moldovei, ales slujitor al Bisericii lui
Hristos, dascăl, sfetnic şi călugăr devotat.
De mic, copilul Vasile a fost dat să înveţe carte la şcoala generală de la Mănăstirea Sfinţii
Trei Ierarhi din Iaşi. La vârsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la
Episcopia Huşilor. După un an, în 1784, este călugărit cu numele de Veniamin. În anul
1788 este hirotonit diacon şi luat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. După încă
un an este făcut preot şi numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. În acelaşi an, 1789, este numit egumen
la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi.
În anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales şi hirotonit episcop la Huşi de părintele său duhovnicesc,
mitropolitul Iacob Stamati. Deşi avea numai 24 de ani când a urcat treapta arhieriei, totuşi de la început s-a
dovedit un bun cărturar şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. În noiembrie, 1794, este trimis ca delegat
al mitropolitului la înmormântarea Cuviosului Paisie de la Mănăstirea Neamţ.
La 1 iunie, 1796, după patru ani de păstorie la Huşi, tânărul vlădică Veniamin trece ca episcop la
Roman, unde păstoreşte încă şapte ani. Aici fondează un spital, o farmacie şi plăteşte din fondurile episcopiei
un doctor pentru bolnavi. Totodată, face deosebită ordine în rândul clerului bisericesc.
La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul său părinte duhovnicesc, se mută la cele
veşnice. După câteva zile, episcopul Veniamin Costachi este ales mitropolit al Moldovei. Multe şi grele au
fost necazurile abătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase şi vrednice de pomenit au fost
realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc şi eclesiastic, cât şi pe tărâm cultural, social şi patriotic.
 În toamna anului 1803 înfiinţează Seminarul de la Mănăstirea Socola, primul seminar de preoţi
din ţara noastră. Tot atunci trimite doi fii de preot, Petru şi Gheorghe Asachi, la studii peste hotare; organizează
numeroase mănăstiri şi schituri din eparhie; susţine zidirea din nou a zeci de biserici la oraşe şi sate; dă noi
aşezăminte pentru marile Mănăstiri: Neamţ, Secu, Agapia şi Văratec; hirotoneşte în eparhie numai preoţi cu
seminar.
În anul 1833, începe construcţia monumentalei catedrale mitropolitane din Iaşi. Totodată contribuie
direct la înfiinţarea Academiei Mihăilene din capitala Moldovei şi a mai multor şcoli publice cu predarea
în limba română. Face numeroase vizite canonice la biserici, mănăstiri, şcoli şi mai ales la seminar.
Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului Veniamin Costachi a fost cea de
traducător şi tipăritor a numeroase cărţi patristice şi de ritual. În această privinţă rămâne fără egal în
istoria Bisericii moldovene. Cele două tipografii, întemeiate de el la Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea
Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cu greu reuşesc să tipărească cele aproape o sută cincizeci de titluri de cărţi
originale şi traduceri din limbile greacă şi slavonă, făcute de el şi de ,,dascălii” de la Neamţu. Pe lângă grija
întregii Eparhii a Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris şapte lucrări originale şi a tradus
personal 32 de cărţi de mare importanţă dogmatică, morală, liturgică, aghiografică şi istorică.
Şcoli înfiinţate de către Mitropolitul Veniamin Costachi:
Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea poporului l-a îndemnat să înfiinţeze şi
alte şcoli în oraşele Moldovei, precum şi tipografii pentru tipărirea cărţilor în limba română. Cele mai
importante şcoli înfiinţate din îndemnul şi cu ajutorul lui au fost:
- Seminarul de la Mănăstirea Socola, în anul 1803;
- Şcoala de cântări bisericeşti de la Iaşi, în anul 1805;
- Şcoala pentru maici din Mănăstirea Agapia, în 1805;
- Şcoală începătoare, şcoală normală şi gimnaziu la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, în anul
1828;
- Academia Mihăileană din Iaşi, în anul 1834;
- Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi, în 1834;
- Şcoli publice în toate oraşele din Moldova, după 1834;
- Prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, în anul 1841.
Concepţia lui Veniamin Costachi despre folosul învăţăturii:
-„Pe cât învăţătura înalţă şi preamăreşte pe om, cu atât neînvăţătura îl înjoseşte şi îl nimiceşte mai mult decât
necuvântătoarele vietăţi”.
-“ Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, înmulţindu-se cărţile şi ştiinţele în limba
patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se _ vor învrednici a se folosi de cler învăţat şi încuviinţat pentru a câştiga
popor luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a făcut neadormit şi neobosit în tălmăcirea
sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru neînlesnire”.
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA (1808-1873)
S-a născut în anul 1808, în Miscolt, Ungaria, având la naştere numele de botez Anastasie.
A fost numit la data de 27 iunie 1846 vicar general (locţiitor al episcopului) al eparhiei
vacante a Sibiului. S-a adresat prin numeroase memorii Curţii din Viena, (unde stă şi
insistă timp de şapte luni), prin care se cerea ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania, de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti din Carloviţ şi reînfiinţarea vechii
Mitropolii proprii pentru românii ortodocşi.
La data de 24 decembrie 1864, se aprobă reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei şi
numirea lui Andrei Şaguna ca mitropolit.
Încă din anul 1850 s-a hotărât ca preoţii să funcţioneze ca directori şcolari. Şcolile erau organizate şi
întreţinute de Biserică. Preoţii parohiei erau directori, iar protopopii, inspectori şcolari. Profesorii erau
pregătiţi, fie în Institutul Pedagogic din Sibiu, fie la Gimnaziul din Braşov, ambele înfiinţate şi întreţinute
de Episcopia Ortodoxă din Sibiu.
Pentru apărarea Ortodoxiei şi întărirea vieţii duhovniceşti şi culturale în Transilvania, episcopul Andrei
Şaguna a înfiinţat, în anul 1850, o vestită tipografie eparhială la Sibiu. Sub îngrijirea episcopului Andrei s-
au tipărit, în decurs de 11 ani, 35 de cărţi bisericeşti, dintre care se pot aminti: Elementele dreptului canonic
(1854); Kiriacodromionul (1855); Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale (1860), în două volume;
Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul şi Triodul; Apoi cele douăsprezece Mineie (1853-1856), ,,după
originalul îndreptat al Preasfinţitului episcop al Argeşului, Kir Iosif”; Biblia ilustrată (1856-1858), „după
originalul celor 72 de tălmăcitori din Alexandria” şi altele.
Numai la un an de la înfiinţarea tipografiei, se tipăriseră la Sibiu 5.000 de Catehisme, 5.000 de
Abecedare, 700 de Ceasloave, 3.000 Istorii Biblice, 3.000 de cărţi despre Datoriile supuşilor şi 1.500
Apostoli.
Odată cu organizarea tipografiei, în anul 1850 a înfiinţat în Sibiu un Institut Teologic şi Pedagogic
cu durata de unu până la trei ani, pentru formarea de preoţi buni, acordând celor săraci şi iubitori de învăţătură
ajutoare, burse şi cărţi gratuite. S-a îngrijit de soarta elevilor lipsiţi de mijloace materiale, acordând burse din
veniturile proprii, fie prin fundaţiile pe care le-a înfiinţat în acest sens: ,,FUNDAŢIA GOJDU”-înfiinţată la
îndemnul său.
În 1852, Şaguna a cerut ca fiecare parohie să îşi ridice un edificiu şcolar, iar ca manuale, puteau fi
utilizate doar cele care erau editate în tipografia de la Sibiu. Se cunosc un număr de 25 de manuale, scrise la
îndemnul lui Şaguna (abecedare, catehisme, bucoavne, cărţi de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie
şi geografie, pentru şcolile săteşti - parohiale, pentru gimnazii şi mai ales, pentru Seminarul Teologic din
Sibiu).
La sfârşitul arhipăstoririi sale, erau în eparhie 800 de şcoli, dintre care cel puţin jumătate au fost
înfiinţate la iniţiativa sa. La şcolile primare confesionale predarea se făcea în limba română. În ele se
învăţau, atât cunoştinţele religioase, cât şi cele de cultură generală.
În 1870 a rânduit ca în fiecare parohie să se ţină cursuri serale pentru ,,neştiutorii de carte”.
 Prin aceste trei mijloace - prin preoţi vrednici şi biserici, prin şcoli confesionale şi prin cărţi
tipărite în grai românesc - mitropolitul Andrei Şaguna a întărit peste Carpaţi unitatea credinţei ortodoxe,
unitatea etnică naţională şi unitatea de gândire şi acţiune, împotriva atâtor influenţe străine.
Moare în anul 1873 și este canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2011, fiind prăznuit în
fiecare an pe data de 30 noiembrie, împreună cu Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României.